Se afișează postările cu eticheta citate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta citate. Afișați toate postările

duminică, 10 iulie 2016

Septembrie în Shiraz 2015 - un film despre vina de a fi privit în cealaltă parte (Carte vs. film)

”Când veștmântul norocului ți-a fost țesut negru, nici apa din fântâna Zamzam nu ți-l poate înălbi”. (Fântâna Zamzam este fântâna din moscheea Masjid al-Haram din Mecca)

Oare câte națiuni de pe pământul acesta nu au în istoria lor măcar un episod de teroare exercitată de o dictatură autoritară? Septembrie în Shiraz este povestea familiei unui bijutier evreu din Iran, Isaac Amin, care, după Revoluția iraniană din 1979, se trezește că, brusc, a devenit un dușman al poporului. Înainte de revoluție, SAVAK-ul, poliția șahului, a semănat teroare printre cei care au îndrăznit să de declare împotriva lui, torturându-i sau ucigându-i. Oamenii au ieșit în stradă, l-au înlăturat pe șah de la putere, obligându-l să fugă în exil, sperând într-o viață mai bună.

Schimbarea conducerii divide populația în două: toți cei asupriți până acum preiau frâiele și se simt îndreptățiți să se răzbune, singura vină a celor care fuseseră privilegiați anterior fiind aceea de ”a se fi uitat în altă parte”. Acum Iranul nu e decât o țară a răzbunării, mult mai închisă, cu reguli stricte și o mulțime de constrângeri: devin ilegale consumul de alcool, cântatul, ascultatul muzicii sau ieșitul din casă cu capul descoperit. Mai mult, cetățenii sunt obligați să se adreseze unul altuia cu apelativele de ”frate” și ”soră”, chiar dacă nu s-au văzut înainte niciodată în viața lor.

Așa că bijutierul Isaac Amin este arestat chiar de la prăvălia lui și dus în închisorile pline cu cei vinovați că atâta vreme ”s-au uitat în altă parte”. Este bătut, torturat, dus în fața plutonului de execuție. Casa îi este răscolită, i se confiscă fără jenă lucrurile de valoare din casă, fără să poată face ceva.

Nu o să povestesc acțiunea filmului (cu Adrien Brody și Salma Hayek în rolurile principale), nici a romanului omonim apărut în 2007 al Daliei Sofer, după care a fost realizat. O să spun însă că filmul păstrează destul de fidel linia cărții și că Dalia Sofer a scris acest roman înspirându-se din teribilele întâmplări prin care a trecut propria ei familie, înainte de a reuși să fugă în Occident. 

Septembrie în Shiraz este primul ei roman, tradus și publicat în numeroase țări, pentru el Dalia Sofer fiind distinsă sau nominalizată la numeroase premii literare. Pentru cei care nu se vor mulțumi doar cu filmul și vor dori să citească și cartea, vor avea ceva în plus de învățat despre obiceiurile și produsele tradiționale din Iran, dar și câte ceva despre pietre prețioase.

La noi, romanul a apărut în 2008, la editura Leda, Grupul editorial Corint, colecția Love&Life.
 Romanul Daliei Sofer apărut în 2008 la editura Corint
 Salma Hayek în rolul soției bijutierului Isaac Amin
  Salma Hayek în rolul soției bijutierului Isaac Amin
 Adrien Brody în rolul bijutierului Isaac Amin



Bijutierul Isaac Amin cu unul dintre torționarii săi

miercuri, 24 februarie 2016

Spicuiri amuzante din literatura lumii (6)


” – Dar copiii de jos?
Apoi pun totul la loc pe foc, având grijă ca nu cumva cafeaua să dea în clocot.
- Frați și surori vitrege, copiii mamei mele.
Un mic răgaz, atât cât creionașul lui să mâzgălească ceva în carnețel, apoi inspectorul Caregga lansează întrebarea următoare:
- Și tații?
- Împrăștiați care încotro.
Arunc o privire prin ușa întredeschisă a bucătăriei. Caregga scrie cu conștiinciozitate că sărmana mea mamă și-a împrăștiat bărbații.”



” – Domnule Malaussène, știți ce spunea Clémenceau despre șeful lui de cabinet?
(Nici că-mi pasă...)
- Spunea: Când mă băș, el e cel care pute.”

Sursa: ”La căpcăunii veseli”, de Daniel Pennac 1985

Spicuiri amuzante din literatura lumii (5)

Coperta franceză a cărții lui Daniel Pennac

”Ceea ce urmează e anunțat de soneria care sună a doua zi, 25 decembrie, la ora 8 dimineața. Dau să strig: Intră, e deschis, dar o amintire neplăcută mă reține. În felul acesta eu și Julius ne-am trezit săptămâna trecută cu un sicriu alb în mijlocul holului, flancat de trei lucrători cu figură constipată. Cel mai livid dintre ei a spus pur și simplu:
- Pentru cadavru.
Julius s-a năpustit sub pat, iar eu, cu părul zburlit, cu ochelarii aburiți, îmi arăt pijamaua cu un aer dezolat:
- Reveniți peste vreo cincizeci de ani, nu sunt gata încă.”

Sursa: ”La căpcăunii veseli”, de Daniel Pennac 1985

luni, 22 februarie 2016

Spicuiri amuzante din literatura lumii (4)

Ilustrație de George Cruikshank pentru prima ediție la ”Oliver Twist” de Charles Dickens 1838

”- Dar trebuie să deschidem ușa. N-auziți? Să se ducă cineva! Domnul Giles privea la Brittles pe când vorbea, dar tânărul nostru, fiind modest din fire și neîndrăznind să se creadă cineva, părea încredințat că treaba asta nu-l privește pe el; în orice caz, nu răspunse nimic.”

Sursa: Charles Dickens – ”Oliver Twist” 1838

Ilustrație de George Cruikshank pentru prima ediție la ”Oliver Twist” de Charles Dickens 1838

”Însă fosta doamnă Corney încercase metoda lacrimilor ca fiind mai puțin supărătoare ca a loviturilor; era însă pregătită să întrebuințeze și acest din urmă mijloc, după cum descoperi foarte curând domnul Bumble.
Cea dintâi înștiințare pe care o primi fu un zgomot înfundat, urmat de plecarea imediată a pălăriei lui, care zbură tocmai în celălalt capăt al încăperii. Acest început de ofensivă lăsându-l cu capul descoprit, îndemânatica femeie îi încleștă o mână în grumaz și cu cealaltă începu a-i căra o ploaie de palme, cu multă forță și pricepere. Apoi mai făcu și puțină variație, zgârâindu-i fața și smulgându-i părul din cap. În sfârșit, când socoti că vinovatul și-a primit pedeapsa meritată pentru jignirea ce-i adusese, îl împinse pe un scaun, care se nimeri parcă anume în cale, sfidându-l să mai vorbească despre dreptul lui, dacă are curajul.”
Sursa: Charles Dickens – ”Oliver Twist” 1838
 Ilustrație de George Cruikshank pentru prima ediție la ”Oliver Twist” de Charles Dickens 1838
Ilustrație de George Cruikshank pentru prima ediție la ”Oliver Twist” de Charles Dickens 1838 
Ilustrație de George Cruikshank pentru prima ediție la ”Oliver Twist” de Charles Dickens 1838

duminică, 21 februarie 2016

Spicuiri amuzante din literatura lumii (3)


”Sufletul împovărat al domnului Peters scuipă flăcări sub forma unui sforăit belocos.
- N-a vrut să-l fure! Dar ce crezi că a vrut să facă? Să-l ia și să-l țină în siguranță pentru mine ca să nu-l pierd? N-a vrut să-l fure! Pun pariu că toată lumea știe că e cleptoman. Pun pariu că atunci când se anunță la intrare toți prietenii lui își încuie lingurițele și cheamă de urgență poliția să vină și să se asigure că nu șterpelește ușa de la intrare! Bineînțeles că a vrut să mi-l fure!”
Sursa: P.G. Wodehouse – ”Greșeala lordului Emsworth” 1915


”Lordul Emsworth sări trei metri în spate și, după ce se extrase dintr-o tapițerie veche, își duse mâna la ureche și, masând-o delicat, își privi sever secretarul.”

Sursa: P.G. Wodehouse – ”Greșeala lordului Emsworth” 1915

Spicuiri amuzante din literatura lumii (2)

”Gloanțele șuierară pe deasupra capului lui Baxter, unul după altul, șase în total și își găsiră alte ținte. Se răspândiră după cum urmează: primul glonț făcu țăndări o fereastră și se pierdu fluierând în noapte. Al doilea lovi gongul scoțând un zgomot înfiorător ca de uragan. Al treilea, al patrulea și al cincilea se opriră în perete. Al șaselea și cel din urmă glonț lovi tabloul în mărime naturală al bunicii materne a lordului chiar în mijlocul feței, îmbunătățind vizibil calitățile picturii. Nu trebuie s-o nedreptățim pe bunica lordului Emsworth care, deși arătase precum cocoșatul de la Notre-Dame, se oferise să fie zugrăvită pe pânză în stilul clasic și greoi al portretelor de acum un secol, adică în ipostază de Venus, bineînțeles drapată în voaluri și răsărind din mare. Însă nu se poate nega cu nici un chip că glonțul nepotului ei îndepărtase definitiv una dintre cele mai mari orori din castelul Blandigs.”
Sursa: P.G. Wodehouse – ”Greșeala lordului Emsworth” 1915



You may also like

Spicuiri amuzante din literatura lumii (1)

” – În tribunal, domnule?
- În tribunal. Ochii domnului Cruncher părură să se aproprie și mai mult unul de celălalt și să-și pună unul altuia întrebarea: Ce zici de asta?”
Sursa: Charles Dickens - ”Poveste despre două orașe”

”Acolo se afla un domn între două vârste, plin de îngâmfare în glas și în gesturi și o doamnă, tot între două vârste, care ar fi trebuit să plătească taxe de regie pentru mutra ei, în compoziția căreia intra , fără îndoială, multă scrobeală și oțet.”
Sursa: Charles Dickens – ”Martin Chuzzlewitt”


”Acesta era mobilierul camerei lipsite de lucruri de preț, dar plină de o grămadă de ghete cu tălpile căscate, zvârlite într-un colț, de ciorapi vechi și ciuruiți de parcă erau de dantelă, mucuri de trabucuri, batiste murdare, cămăși în două volume, cravate în trei ediții.”

Sursa: Balzac

You may also like

miercuri, 10 februarie 2016

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2007
Titlu original: ”L′ Attentat”
Prix des libraires 2006, Prix Découverte Figaro Magazine-Fouquet's, Grand Prix des Lycéens, Grand Prix des Lectrices Côté Femmes

”Cine privește marea întoarce spatele nefericirilor lumii. Pe undeva, se resemnează.”
Este al doilea roman al lui Yasmina Khadra pe care îl citesc și îmi dau seama cât de pacifiste sunt scrierile sale, chiar dacă paginile sunt pline de orori, de sângele oamenilor pierind în atentate, fie că sunt dintr-o tabără sau alta, evident fiind că din caruselul acesta al morții nu ai cum să scapi oricât de mult te-ai feri.
Este și cazul eroului principal al romanului - Amin Jaafari, un arab naturalizat în Israel, un chirurg care a reușit în viață cu prețul îndepărtării de familia și tribul său. Nu-l interesează politica zbuciumată a țării sale de adopție, nici conflictele deschise interetnice, nu-și dorește decât, prin natura meseriei sale, să salveze vieți. Cu toate acestea, tăvălugul evenimentelor se năpustește peste el când propria lui soție, blindată cu explozibil, se aruncă în aer într-un restaurant, aducând cu ea moarte și distrugere. La început, Amin refuză să creadă că soția lui, care era atât de fericită și de dornică de viață, ar fi putut să devină kamikaze.  Nu înțelege care a fost declicul care să o facă să renunțe la iubirea lui, la viața luxoasă și lipsită de griji și să aleagă moartea în floarea vârstei pentru a deveni martiră. Pe măsură ce merge pe urmele soției sale, chiar dacă vede că suferința oamenilor văduviți de țara lor nu poate fi ștearsă din sufletele lor, Amin tot nu reușește să se pună de acord cu metoda aleasă de ei pentru a riposta: luarea a cât mai multe vieți o dată cu sacrificiul de sine. Întoarce spatele tuturor argumentelor și alege să fie ceea ce a simțit dintotdeauna: un medic care să ajute viața.

Cu toate acestea, caruselul atentatelor împotriva Israelului urmate de răspunsul armat ale acestuia împotriva familiilor martirilor îl prinde și pe Amin, el fiind ucis într-un astfel de raid-răspuns, căci prin aceste locuri moartea este atât de prezentă, celor vii nepermițându-li-se o existență normală decât în vis, căci ”Ți se poate lua totul; bunurile tale, cei mai frumoși ani ai tăi, toate bucuriile și toate meritele, chiar și ultima cămașă – îți vor rămâne întotdeauna visele ca să reinventezi lumea pe care ți-au răpit-o”.


Yasmina Khadra

 You may also like

joi, 17 septembrie 2015

”Cum am devenit doamna Mao”, de Anchee Min (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2009
Titlu original: ”Becoming Madame Mao”

”Presa, după părerea mea, e ca un copil mic – oricine îi oferă un sfârc va fi numit mamă. Demnă de dispreț.” – Doamna Mao

Cum ajunge un om să devină un tiran sadic? Unul dintre posibilele răspunsuri ar fi că din cauza sărăciei extreme, a lipsei de educație, a frustrărilor, a faptului de a fi fost mereu respins și umilit, toate acestea ajungând să îl transforme pe om, făcându-l să acumuleze din ce în ce mai multă ură, astfel încât, atunci când prinde în mână frâiele puterii, nu ezită să se folosească de acestea pentru a se răzbuna și pentru a-și păstra cât mai mult statutul de privilegiat. Este și cazul doamnei Mao, soția dictatorului Mao Zedong, cunoscută în istoria Chinei drept ”demonul cu oase albe”.
De-a lungul vieții ei , doamna Mao a purtat patru nume:
-Yunhe (din 1919 până în 1933), tradus prin cocorul în nori, cocorul fiind simbolul speranței;
-Lan Ping (din 1934 până în 1937), de la lan care înseamnă albastru, aceasta fiind culoarea ei preferată, ping însemnând măr dar și drăgălășenie, mărul fiind o trimitere și la orașul ei natal, Shan-Dong, unde merele erau principala marfă de export;
-Jiang Ching (din 1938 până în 1991), jiang însemnând râu, iar ching însemnând verde. Jiang Ching este esența unei zicători tradiționale ”Verdele vine din albastru, dar e mai bogat decât albastrul”;
-Li Runqing (în 1991, anul morții sale).
Yunhe s-a născut ca fiica unui tâmplar bețiv și violent, singurul tâmplar al orașului și proprietarul unui atelier cu patru angajați. Nu a terminat nici măcar școala primară, dar mai târziu a reușit cumva să devină studentă cu jumătate de normă la Universitatea din Shan-Dong unde a lucrat ca bibliotecară. Bunicul ei i-ar fi spus: ”Nu are sens să înveți să citești – cu cât cineva este mai educat, cu atât mai profund simte umilirea”. Foarte frumoasă, la 17 ani se căsătorește cu domnul Fei, un mic om de afaceri de care divorțează nu după mult timp. A practicat mai multe meserii: a lucrat la o cantină, a predat chineza la o școală serală pentru adulți, a vândut bilete la un teatru. Mai presus de toate astea însă, a fost o actriță de teatru și de operă aflată mereu în căutarea unui rol.
În 1931 se căsătorește pentru a doua oară, de această dată cu Yu Qiwei, un comunist care va deveni unul dintre consilierii lui Mao Zedong. Devine și ea membră a Partidului Comunist, partid aflat atunci în clandestinitate. Yu Qiwei este arestat iar cât soțul îi este la închisoare, Yunhe își înșeală soțul acasă. Este prinsă asupra faptului și se produce separarea celor doi soți, lucru pentr care lui Yunhe avea să-i pară rău toată viața. Urmează a treia căsătorie cu Tang Nah, un jurnalist care a iubit-o sincer, infidelitățile și despărțirea de ea ducându-l la două tentative de sinucidere.
Întâlnirea cu Mao Zedong, pe atunci un luptător de gherilă al Partidului Comnist, are loc în 1937, când Yunhe, acum purtând numele de Lan Ping, are doar 23 de ani și deja trei căsnicii la activ plus nenumărați amanți. Mao era căsătorit cu Zi-Zhen cu care avea și o fetiță, mariajul lor fiind pe punctul de a se destrăma. Lan Ping a făcut totul ca să ajungă în patul lui Mao și s-o ia de nevastă, cei doi căsătorindu-se într-o peșteră, în timp ce ea era însărcinată cu fetița lor, Nah.
Aflat în fruntea armatei sale, denumită Armata de Eliberare Populară, Mao preia puterea în China și se instalează la Beijing în Orașul Interzis. Aici, lui Mao i se furnizează în fiecare noapte femei și fete virgine, el denumind culcatul cu fete virgine ”exercițiul său pentru longevitate”. Se îmbolnăvește de sifilis. O lungă perioadă de timp de la preluarea puterii, doamna Mao, care acum și-a luat cel de-al treilea nume, anume de Jiang Ching, este nevoită să stea în umbră, căci soțul său nu o mai vrea prin preajma lui. Ea devine extrem de geloasă pe Wang Guang-Mei, soția vicepreședintelui Republicii, care era cea care primea toate delegațiile străine și apărea în ziare. Doamna Mao începe să ocupe un loc important când vine cu ideea unei propagande culturale care să-l sprijine pe Mao, influența acestuia traversând o perioadă de declin. Ajunsă la putere, doamna Mao a dat ordin să fie eliminate fizic toate persoanele care îi cunoșteau trecutul sau cele care au jignit-o pe când era un nimeni. Pentru a-și consolida puterea, nici Mao nu precupețește nimic, își ține țara în teroare, își ucide potențialii adversari după care plânge aparent sincer la înmormântările lor: ”Mao va fi mereu ținut minte pentru faptele sale bune. De exemplu, larg răspândita poveste a participării sale la funeraliile mareșalului Chen Yi, în 1975. Faptul că a sosit în pijamale a demonstrat cât de tare s-a grăbit să ajungă acolo. Privitorii au fost lăsați să creadă în sinceritatea durerii lui Mao. Cu toate astea, adevărul este că Mao ar fi putut salva viața mareșalui rostind un simplu nu ca să împiedice Gărzile Roșii de a-l tortura pe acesta până la moarte”.
Lipsa de scrupule, cruzimea metodelor prin care Mao și soția lui își asigurau continuitatea la putere, pentru ei necontând dacă ordonau torturarea și uciderea unor prieteni sau dușmani, au determinat-o însăși pe fiica lor Nah să se distanțeze de părinții ei tirani, aceasta căsătorindu-se în secret cu un funcționar mărunt și fugind în deșertul Ninxia, punând astfel cât mai mulți kilometri între ea și cuplul dictatorial. Nici doamna Mao nu era sigură de poziția ei. Știa că soțul ar ordona eliminarea ei fizică dacă ar fi început să o considere ca pe o amenințare. Ea a încercat să-l determine să-i cedeze ei puterea după moartea lui dar nu a reușit. După moartea lui, survenită la vârsta de 83 de ani, pe 9 septembrie 1976, Mao a lăsat prin testament întreaga putere lui Hua Gong-Feng, secretarul provinciei lui natale și nu soției sale.
Urmează declinul. Pe 6 octombrie 1976, la o lună de când a devenit văduvă, doamna Mao este arestată. În închisoare i se ordonă să confecționeze păpuși și îmbrăcăminte pentru păpuși pentru export, având o normă de îndeplinit: ”Zeci, sute, mii de păpuși, între 1976 și 1991. Brodează primăvara pe rochii, desenează flori din imaginație. Când gardienii nu se uită, brodează pe ascuns numele ei, Jiang Ching, pe partea interioară a cusăturilor rochițelor. Și apoi este descoperită și orită de a mai face asta. Cu toate astea e mult prea târziu pentru ca ei să mai recupereze pe cele care au fost deja expediate cu vaporul. Coșuri întregi de păpuși cu semnătura ei. În afara Chinei, prin lume”.
În cartea sa, Anchee Min nu oferă cititorilor prea multe date exacte, ca într-o biografie veritabilă, cum ar fi, spre exemplu, datele nașterii sau a morții doamnei Mao, sau a felului în care ea a murit. Sugerează doar că s-ar putea să fi fost vorba de sinucidere.
Ca o completare a ceea ce dezvăluie Anchee Min, trebuie precizat că doamna Mao a fost judecată după arestarea sa, în 1981 fiind condamnată la moarte. În 1983 sentința i-a fost comutată la închisoare pe viață. În detenție a fost diagnosticată cu cancer în gât, ea refuzând să fie operată. A fost eliberată pe motive medicale în 1991 și internată într-un spital. Aici, ea și-a luat cel de-al patrulea nume, Li Runqing. S-a sinucis pe 14 mai 1991 spânzurându-se în baia spitalului.

Anchee Min s-a născut în China în timpul regimului comunist condus de Mao Zedong. A făcut parte din Micile Gărzi Roșii, o organizație de tineret creată pentru a sprijini regimul și chiar a jucat într-unul din filmele realizate în studioul de cinema al doamnei Mao, ca parte a Revoluției Culturale. A emigrat în Statele Unite în 1984 cu ajutorul actriței Joan Chen, aici începându-și cariera de scriitoare.
 Doamna Mao în tinerețe
Jiang Ching și Mao Zedong 
 Jiang Ching și Mao Zedong
 Jiang Ching și Mao Zedong
Jiang Ching și Mao Zedong 
 Mao Jiang Cheng in timpul procesului ei din 1980
Anchee Min

miercuri, 9 septembrie 2015

”Aziyadé. Fantoma Orientului”, de Pierre Loti (Jurnal de lectură)

TKJ Publishing House 2009
2 – 8 Septembrie 2015
”Ceea ce iubești cel mai mult la alții ești chiar tu.”
”Prietenii sunt precum câinii; totdeauna se termină rău; cel mai bine este să nu-i ai.”
”Aziyadé” 1879
Probabil cea mai frumoasă poveste de dragoste citită de mine vreodată, scrisă absolut magnific sub forma unui jurnal, o ficțiune inspirată însă din viața reală a lui Pierre Loti. Ca ofițer de marină, Loti ajunge în Salonicul de la poalele muntelui mitic Olimp unde se îndrăgostește de ochii de un verde intens ai unei cadâne care îl fixează cu privirea din spatele grilajului casei unde aceasta locuiește. Căci acesta este Orientul anului 1876, o lume veche cu reguli stricte, una dintre ele fiind aceea că femeile sunt închise în haremuri de unde nu pot să iasă și nu pot fi văzute. Ochii verzi aparțin lui Aziyadé, o tânără circaziană, una dintre cele patru neveste ale unui turc bătrân, aflat mai mereu plecat, ochi care îl pun pe jar pe Loti, împingându-l către o poveste de dragoste interzisă, secretă și periculoasă. Iubirea lor se consumă pe timpul nopții, mai întâi la Salonic apoi la Constantinopl, unde Aziyadé, având complicitatea unei servitoare bătrâne, este adusă pe furiș de un caiac în locuința lui din cartierul Eyub.
Dar dincolo de frumoasa poveste de iubire, absolut magnific este felul în care Loti descrie atmosfera Orientului: o lume colorată, amestecată, gălăgioasă, cu mult soare, cu parfum de mirodenii, cu străzi aglomerate și caiace umblând încolo și încoace pe apa strălucitoare a Cornului de Aur. Citindu-l pe Loti, îți dorești să fii acolo, să te amesteci cu lumea pestriță, să străbați străduțele vechi din Fanar terminate cu câte o fântână, să intri în cafenele și să fumezi narghilea sau să bei absint, să te trezești în fiecare dimineață în chemarea muezinului la rugăciune...
Se vede clar că Loti a fost cucerit de Orient, de misterul chipului feminin ascuns mereu sub văluri. E o lume cu care se contopește întru totul, aici poate dincolo de convențiile rigide și plicticoase de acasă, poate trăi după propria filosofie, devine turc cu trupul și cu sufletul, nemaisimțindu-se nici măcar creștin: ”Nu există Dumnezeu, nu există morală, nu există nimic din ceea ce am fost învățați să respectăm; există o viață care trece, căreia este logic să îi cerem cât mai multă plăcere cu putință, în aștepatrea înspăimântătorului final care este moartea. Adevăratele necazuri sunt bolile, urâțenia și bătrânețea. (...) am ca regulă de conduită să fac totdeauna ceea ce îmi place, în disprețul oricărei moralități, a oricărei convenții sociale. Nu cred în nimeni și în nimic, nu iubesc pe nimeni și nimic; nu am nici credință, nici speranță.”
Și totuși, o iubește mult pe micuța Aziyadé. Pentru ea, Loti se face turc, devine Arif-Efendi atât la port cât și în comportament. Europa pare acum atât de îndepărtată... Este hotărât să devină turc și în acte și să rămână pentru toată viața la Stambul, așa cum îl numește el, dar se răzgândește în ultima clipă, curajul părăsindu-l. Pleacă împreună cu marinarii lui, căci treburile oficiale în Turcia s-au terminat, lăsând în urmă o Aziyadé deznădăjduită, singură, pradă judecății aspre a soțului care i-a descoperit trădarea, precum și o Turcie aflată la început de război cu rușii. Pleacă însă cu promisiunea că se va întoarce curând, dând astfel puțină speranță micuței Aziyadé. Revine peste două luni, dar acum războiul a transfigurat totul. Află că micuța lui Aziyadé este moartă de dor, trupul ei atât de plin de viață altădată zăcând acum sub o bornă de marmură din cimitirul Kassim-Pașa. Pentru a o reîntâlni, fie și dincolo de moarte, Loti este pregătit să facă orice. Se înrolează în serviciul Turciei și moare în bătălia de la Kars, fiind și el înmormântat în pământul sfânt al islamului. Astfel, ofițerul de marină și micuța circaziană, despărțiți în viață, speră să se regăsească în moarte.

”Fantoma Orientului” 1892
”Dragostea ne atinge pe toți cu farmecul unei priviri care alunecă din adâncul unui suflet în adâncul altui suflet.”
”Adesea, detalii neînsemnate se fixează pentru totdeauna în memorie și s-ar spune că rezumă în ele însele un întreg loc, o întreagă epocă regretbilă sau regretată.”
În ”Fantoma Orientului”, Loti revine asupra finalului poveștii din ”Aziyadé”, afirmând că sfârșitul celor doi iubiți nu era decât un final pe care l-ar fi visat să-l aibă. Au trecut zece ani de la despărțirea de  Aziyadé, viața l-a purtat încolo și încoace pe oceanele lumii dar niciodată nu l-a dus din nou pe țărmul Turciei, acolo unde o micuță circaziană l-a iubit cu atâta patimă. De zece ani se gândește mereu la ea având conștiința încărcată că nu și-a îndeplinit promisiunea de a se întoarce. Zece ani în care în fiecare noapte are cam același vis în care se făcea că s-a întors la Stambul s-o caute și tot felul de obstacole i se pun mereu ân cale, astfel că niciodată nu o găsește. Între timp a scris și cartea despre povestea lor de iubire, dintre el și Aziyadé – un nume inventat, recunoaște Loti, pentru a nu-l dezvălui pe cel adevărat ”care era mai drăguț și mai dulce”. Iubirea lui pentru colorata Turcie o numește o vrajă aruncată asupra lui de islam, pe care nu o va înțelege niciodată: ”Oh! Cum să descrii farmecul acestui loc numit Cornul de Aur!... Cum să îl explici, chiar numai aproximativ: este alcătuit din bucuriile mele neliniștite și din temerile mele, amestecate la umbra islamului; fără îndoială, el nu există decât pentru mine...”
După acești zece ani de frământări, Loti revine la Stambul, întoarcerea lui părând să fie tocmai întruchiparea viselor sale care mereu sfârșeau prost. Totul pare să se fi schimbat: în Eyub, casa lui care a adăpostit iubirea lui și a lui Aziyadé nu mai există, de asemenea, nici casa soțului ei de unde se furișa în fiecare noapte pentru a străbate Cornul de Aur cu caiacul pentru a-l întâlni. Reușește cu greu să dea de urma unor oameni de demult care să-l lămurească ce s-a ales de ființa iubită. Iar soarta acesteia a fost una destul de crudă: este moartă de mai bine de șapte ani, după ce a fost închisă și izolată de soțul ei. Moartă în plină tinerețe de dorul lui și pedepsită de soțul și stăpânul ei. O dată cu aflarea tragicului adevăr, pentru Loti tot orașul, tot Orientul își pierde din farmec. Bogăția de culori și frumusețea care i-au luminat viața cu zece ani în urmă pălesc, totul devine cenușiu, rece și gol, un loc de unde nu-și dorește decât să plece. La mormântul ei, Loti se întinde peste pământul care o acoperă și depune un sărut, cu sentimentul cert că ea i-a simțit prezența și că va fi împăcată de acum încolo, căci, așa cum i-a promis, Loti s-a întors la ea plin de iubire așa cum a plecat.
Pierre Loti
Pierre Loti (1850 – 1923) este pseudonimul literar al lui Louis Marie Julien Viaud, ofițer de marină și scriitor francez, ale cărui scrieri sunt inspirate de călătoriile făcute prin lume, în fiecare carte a sa scriind despre o altă țară. Timid și rezervat, Loti a primit acest nume de la prietenii săi din tinerețe după o floare indiană ”le loti”, o floare foarte frumoasă dar căreia îi place să înflorească neobservată. A trăit o viață plină de aventuri, a călătorit mult, a iubit și a scris cu o măiestrie care l-a dus în Academia Goncourt și în Academia Franceză. Este singurul scriitor francez, alături de Victor Hugo, căruia i s-au făcut funeralii de stat.
În 1877, în timpul unui sejur în Turcia, o întâlnește pe Hatice, o frumoasă odaliscă cu ochi verzi, cu care va trăi o frumoasă poveste de dragoste. Hatice era o tânără circaziană care făcea parte din haremul unui demnitar turc. Înainte de plecarea lui Loti, Hatice confecționează un inel din aurul propriilor bijuterii, gravat cu numele său, pe care îl oferă amantului ei. Loti va purta acest inel toată viața. El se întoarce niște ani mai târziu în căutarea iubitei sale, dar află că aceasta este moartă în urma durerii despărțirii și a ostracizării cauzate de adulterul comis. Unii biografi, chiar și frații Goncourt, susțin că frumoasa Aziyadé era de fapt un frumos tinerel, Loti mascând o legătură homosexuală așa cum a făcut și Marcel Proust când evoca tinere fete în floare care în realitate erau băieți frumoși cu nume de fete.
Nici măcar nu contează cine se ascunde în spatele lui Aziyadé, romanul este de-a dreptul magnific, marcat de o doză importantă de senzualitate, Loti stăpânind atât de bine arta cuvântului, din el străbătând înspre cititor o imensă dragoste pentru Orient și pentru plăcerile pe care viața le poate oferi. A iubit atât de mult Turcia încât a fost printre puținii care au căutat să-i scuze pe turci pentru comiterea masacrelor împotriva armenilor din 1915.

Din 2007 există un premiu literar (Prix Pierre Loti) care îi poartă numele și care recompesează cea mai bună carte de călătorie apărută în anul anterior. În Istanbulul de azi, în Eyub, există Café Pierre Loti, o cafenea pe care scriitorul o frecventa des, cu o minunată priveliște asupra Cornului de Aur, al cărui interior este o evocare a vieții și operei acestuia.
Pierre Loti
 Pierre Loti
Pierre Loti într-un salon arab
 Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul

  Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul

Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul

vineri, 24 iulie 2015

”Cain”, de José Saramago (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2014
”Îndoiala e privilegiul celor care trăiesc mult.”
”Istoria oamenilor este istoria neînțelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el.”
La moartea lui José Saramago, în 2010, Biserica Catolică i-a refuzat scriitorului defunct orice ceremonie religioasă care s-ar fi cuvenit oricărui catolic trecut la cele veșnice. Asta te face să te întrebi, dacă nu ești deja în temă, ce ar fi putut scrie Saramago, atât de grav în cărțile lui, încât să devină un proscris de neiertat pentru Biserică. Așa că am luat să citesc una din cărțile lui, cu un titlu care ar fi putut avea legătură cu religia, anume ”Cain”, un roman de mici dimensiuni, dar cât se poate de edificator.

În ”Cain”, José Saramago nu face altceva decât să confere oamenilor biblici, cum este Adam, Eva, Cain, Abel sau Avraam, nimic mai mult decât latura lor firească, aceea umană, la propriu, aceasta însemnând că ei pot avea dorințe, îndoieli, nevoi de satisfăcut, sentimente de iubire și ură, invidie sau răzbunare. El își imaginează călătoria prin lume a lui Cain, ucigașul fratelui său Abel, pedepsit de Dumnezeu să ducă o viață de pribegie. Astfel Cain, trăind în mai multe prezenturi paralele, ajunge să fie martor la înfăptuirea jertfei lui Avraam, la confuzia și disperarea generală de după amestecul limbilor oamenilor care au construit turnul Babel, la distrugerea prin foc și pucioasă a Sodomei și Gomorei, la făurirea vițelului de aur la poalele muntelui Sinai, la cucerirea Ierhonului, sau la venirea potopului. În urma acestor priveliști, Cain, aflat într-o rivalitate puternică cu Dumnezeu, trage concluzia că El poate fi crud, poate greși, că nu este de încredere, este ranchiunos, că poate face atât bine cât și rău, mai mult, că este nebun, reproșându-i mereu că El este cauza tuturor acestor nenorociri.

O interpretare personală a lui Saramago, uneori cu umor, a unor episoade biblice, în care timpul este relativ și în care cititorul rămâne cu impresia că lumea este aceeași încă de la facerea ei, că nimic nu s-a schimbat. Poate cea mai amuzantă secvență este aceea în care Cain, îi dă lecții de fizică lui Dumnezeu prin care îi explică cum că arca lui Noe, construită după indicațiile Lui, într-o vale și departe de orice apă, nu va pluti în veci ci va sfârși înecată, cu toate viețuitoarele pe care le găzduiește căci, conform principiului lui Arhimede, bărcile plutesc doar datorită faptului că ”toate corpurile scufundate într-un lichid primesc un impuls de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului dislocat de un corp”. Așa că Dumnezeu este nevoit să mute imensa arcă lângă o apă.

Ei bine, așa ceva n-avea cum să fie pe placul Bisericii, e de înțeles asta, mai ales că romanul a apărut în 2009, cu doar un an înainte de moartea scriitorului. Nu e de înțeles de ce nu i-a considerat lucrările așa cum sunt de fapt: literatură. Lumea literară a fost mult mai rezonabilă, prețuindu-i stilul inconfundabil, curajul de a se lega de subiecte sensibile și originalitatea, acordându-i Nobelul pentru literatură în 1998. Mai mult ca sigur că spiritului liber al lui José Saramago oricum nu i-a păsat de ”pedeapsa” aplicată.

Ca o ultimă observație, toate numele proprii din roman, inclusiv cel al lui Dumnezeu, sunt scrise cu miniscule, ceea ce poate fi interpretat cel puțin în două feluri: ori din dorința de a reduce monumentalele personaje la unele lipsite de orice importanță, ori poate dintr-un soi de eschivare, că poate nici nu e vorba de acel Dumnezeu și de acel Cain, deși totul indică exact contrariul.

sâmbătă, 2 mai 2015

Romanul unui tablou: „Portretul”, de Pierre Assouline (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011
Titlu original: „Le portrait”
„Acolo unde se ard cărţile, se vor arde până la urmă şi oameni.” – replică din drama „Almansor”
O idee originală şi interesantă a lui Pierre Assouline, romancier și biograf, membru al redacţiilor prestigioaselor „L’ Histoire” şi „Lire”, aceea de povesti istoria unei familii bogate şi celebre, din perspectiva unui membru al acesteia, dar nu oricum, ci după moartea lui. Este cazul baroanei Betty de Rothschild: după stingerea ei din viaţă, ea continuă să fie în mijlocul familiei ei, sălăşluind într-un tablou în care o pictase Ingres, martor tăcut, nebănuit de nimeni, dar avizat al întâmplărilor şi secolelor viitoare.
Tabloul baroanei de Rothschild pictat de Ingres
Pornind de la tabloul lui Ingres romanul devine tabloul unei epoci, o evocare a lumii mondene din Franţa secolului XIX, o lume demult apusă, plină de strălucire dar şi de maşinaţiuni politice, spre beneficiul celor privilegaţi.
Ingres a pictat-o pe baroana de Rotschild pe când aceasta avea vârsta de patruzeci de ani, între 1844 şi 1848, tabloul fiind considerat „cel mai intim şi mai călduros dintre portretele de femei” realizate de el. Cunoscut pentru portretele sale, Ingres era un pictor foarte apreciat care, în realitate, prefera să picteze scene alegorice, în mişcare, considerând portretul ca fiind nedemn de valoarea sa. Cu cât refuza comenzile de portrete, cu atât comenzile se înmulţeau. Era nevoit să le accepte la insistenţele persoanelor ilustre care şi le doreau.
Deşi Betty, cea din tablou, caută şi găseşte mereu justificări, cert este că familia sa a căutat mereu să-şi mărească averea şi să urce cât mai mult pe scara socială. Membrii familiei Rothschild se căsătoreau între ei pentru a nu înstrăina nimic din avutul lor. Astfel, Betty s-a căsătorit cu James, care era, de fapt, unchiul ei, ambii purtând numele de Rotschild înainte de căsătorie. Cei care îndrăzneau să-şi ia parteneri de viaţă din alte sfere sociale, alegând cu inima, erau îndepărtaţi şi izolaţi de familie. Cu cât deveneau mai bogaţi, mai temuţi şi mai influenţi, cu atât erau mai urâţi, nefiind considerţi decât nişte evrei parveniţi lipsiţi de scrupule. De altfel, antisemitismul se făcea simţit încă de pe atunci, alimentat de talentul şi capacitatea evreilor de a ţine hăţurile lumii financiare, de unde reuşeau să scoată profituri uriaşe. Bogăţia familiei, devenită legendară, dar şi stilul agresiv de a o dobândi, l-a inspirat pe Stendhal să inventeze expresia „bogat ca un Rothschild” şi pe Balzac să scrie „Banca Nucingen”. 
Era o femeie cu educaţie, vorbea fluent cinci limbi străine, iubea arta sub toate formele ei. L-a cunoscut şi i-a fost o prietenă apropiată lui Théophile Gautier. Pe Chopin l-a luat sub aripa ei protectoare imediat de la sosirea acestuia la Paris şi până la moartea lui. Drept mulţumire, Chopin i-a dedicat Valsul în Si Minor, unul din cele două valsuri ale lui numite „melancolice”. Pentru poetul german Heinrich Heine a fost mai mult decât un simplu mecena, devenindu-i amantă, fiind atrasă poate şi de originile evreieşti ale acestuia. Reputaţia lui Heine, care se stabilise la Paris, era aceea a unui mare afemeiat, plăcându-i mai ales nevestele altora. A fost contemporană cu Rossini, despre care ni se spune că era un mare talent dar şi un „mare mâncău”, dar şi cu Maupassant, sau cu faimoasa contesă de Castiglione, amanta lui Napoléon III, adulată pentru frumuseţea şi excentricitatea ei.
Deşi nu era o femeie deosebit de frumoasă, Betty de Rothschild a reuşit să trezească o pasiune sinceră în Changarnier, un militar de carieră, general al Gărzii Naţionale a Franţei, cu izbânde la activ pe teritoriul african. Când acesta a căzut în dizgraţie în 1851, fiind arestat şi alungat din Franţa, între cei doi îndrăgostiţi a urmat o perioadă lungă de corespondenţă în care şi-au scris mii de scrisori.
Tabloul lui Ingres, din ce în ce mai valoros cu trecerea timpului, a fost adăpostit şi expus în diferitele castele aflate în proprietatea familiei. Cel de-al Doilea Război Mondial l-a găsit în castelul Ferrières de pe Rue Saint-Florentin, loc vandalizat de către nemţii ocupanţi. Insuşi Goering a venit pentru a inspecta viitoarea pradă. Au luat toate obiectele valoroase din castel, incluzând tablori de Rembrandt, Goya, Chardin, piesa de rezistentă fiind însă „Astronomul” lui Vermeer, capodoperă cumpărată de familia Rothschild în 1863. „Astronomul” lui Vermmer, considerat perechea „Geografului”, aflat la Frankfurt, era râvnit de mult timp de Hitler, acesta dorind să refacă celebra pereche pe teritoriul Germaniei. De altfel, Hitler dorea să strângă, prin jaf, toate capodoperele lumii, şi să le expună în măreaţa lui Germanie. Nici el nu şi-a dat seama şi nimeni nu i-a spus că în „Astronomul”, pe peretele din fund al camerei pictate, se mai află un tablou, „Moise în apele Nilului”. Ar fi fost o ironie a sorţii ca Hitler să ajungă să păstreze, astfel, o pictură evreiască. Obiectele de artă furate de nemţi au ajuns în mina de sare de la Alt Aussee, unde vor fi găsite de către americani, la sfârşitul războiului, de către acel comandament special care, mai târziu, a inspirat filmul „The Monuments Men” cu George Clooney. Tabloul lui Ingres, alături de celelate capodopere furate, s-au întors în proprietatea familiei, în prezent aflându-se în posesia lui David de Rothschild, moştenitorul dinastiei.

vineri, 1 mai 2015

„Sagan, povestea unei iubiri”, de Annick Geille (Jurnal de lectură)

Editura Nemira 2010
Titlu original: „Un amour de Sagan”
„Scriind, salvăm ceea ce iubim. Şi trecutul, mai ales când nu mai există martori ai acestui trecut.”
„-Cine poate fi mai imbecil decât un îndrăgostit?
-De ce?
-Pentru că cel pe care-l iubim nu există.”
Annick Geille, fostă redactor-şef al ediţiei franceze a revistei Playboy, a fost pentru copilul teribil al literaturii franceze, Françoise Sagan, o iubire de-o vară. Mare iubitoare de literatură, Geille insera în paginile revistei, printre fotografiile cu fete în bikini, texte ale scriitorilor ei preferaţi. Mergând la Sagan acasă pentru un interviu, jurnalista este simpatizată de nonconformista scriitoare şi devine unul dintre membrii cercului ei de prieteni intimi. Curând, prietenia dintre cele două femei se transformă în iubire, devenind amante. În acel moment, Sagan se afla deja, concomitent, într-o relaţie cu Bernard Frank, un scriitor necunoscut, dar şi cu fostul manechin Peggy Roche, care trecea drept iubita oficială. De altfel, cam aceasta era viaţa obişnuită a dezinhibatei Françoise Sagan: o înşiruire de triunghiuri amoroase în care se mai schimbau actorii, seri petrecute la cazinou unde juca cu patimă, consum de alcool şi mai ales consum de... palfium, un drog-medicament, de care a încercat să scape de mai multe ori prin cure de dezintoxicare, rezultatul fiind acelaşi. Practic, Sagan nu reuşea să funcţioneze dacă nu-şi injecta o doză de palfium.
Sagan era un spirit liber, nu se lăsa încorsetată de nici un fel de reguli, nu era afectată de ceea ce ar fi putut spune lumea. Avea un şarm extraordinar, toată lumea sfârşea prin a se îndrăgosti de ea, stârnind pasiuni atât în inimile bărbaţilor cât şi în cele ale femeilor.
Acest roman autobiografic descrie o lume boemă, purtând cititorul într-un Paris plin de farmec şi romantism de la sfârşitul anilor 70 dar şi în alte colţuri paradisiace ale lumii, Annick Geille pricepându-se foarte bine să descrie sentimentele, iubirea pasională şi interzisă pe care i-o poartă lui Sagan.
 Annick Geille
Ediţia franceză
Françoise Sagan la volanul Jaguarului său împreună cu regizorul Otto Preminger la Saint-Tropez în 1956.

sâmbătă, 25 aprilie 2015

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2009
Titlu original: „Les sirènes de Bagdad”
„Nu tot ce străluceşte este aur”
Dacă acum câteva sute de ani femeile care scriau un roman trebuiau să îşi ia un pseudonim masculin pentru a fi luate în seamă de către editori, astăzi, situaţia poate fi una exact pe dos: scriitoarea Yasmina Khadra este, de fapt, un bărbat, pe numele său real Mohammed Moulessehoul. Acesta a fost ofiţer în armata algeriană şi, pentru a evita cenzura militară, dar şi pentru a putea supravieţui ca scriitor sub regimul terorist din Algeria, şi-a luat un pseudonim feminin. Succesul imens pe care l-au avut cărţile sale nu i-au asigurat şi securitatea personală, Moulessehoul relevându-şi adevărata identitate abia mult mai târziu, după ce a părăsit armata algeriană şi s-a autoexilat în Franţa.
Romanul „Sirenele Bagdadului” este un roman cu un subiect actual şi sensibil, anume războiul din Irak, prezentat însă nu din perspectiva americanilor invadatori, percepuţi de lumea întreagă ca fiind cei de partea dreptăţii, eliberatorii, ci din perspectiva irakienilor de rând, a celor invadaţi.

Mohammed Moulessehoul sau Yasmina Khadra


Este povestea unui tânăr beduin, originar din Kafr Karam, un sătuc uitat de lume din deşertul irakian, a cărui viaţă linişită ca student la Universitatea din Bagdad este brusc întreruptă şi dată peste cap de bombardamentele americanilor asupra oraşului. Capitala devine un teatru de război aşa că tânărul beduin, fire paşnică, se retrage în satul său uitat de lume unde cursul vieţii nu este cu nimic tulburat de conflictul militar care tocmai s-a iscat. Deşi iakienii de rând sunt bucuroşi că au scăpat de Saddam Hussein, pe care îl consideraseră un tiran extrem de crud care, pentru orice vorbă suspectă, deporta, tortura şi ucidea familii înrtegi, ei nu se împacă nici cu ideea că ţara lor ajunsese să fie administrată după indicaţiile unor străini. Sătenii din Kafr Karam urmăresc războiul la televizor, văd reportaje cu asediile din Basra şi Fallouja, unde majoritatea victimelor sunt femei şi copii, sunt indignaţi dar şe mulţumesc să-şi ducă traiul obişnuit în liniştea satului lor care pare a fi atât de departe de ororile războiului. Nici când soldaţii americani, printr-o nefericită confuzie, îl omoară pe un copil retardat din satul lor, aflat pe drumul spre spital dintr-un oraş mai apropiat, nu reacţionează în vreun fel. Confuziile americanilor nu se opresc însă aici: un alai de nuntă este luat drept un grup de terorişti, o rachetă îi loveşte în plin, transformând bucuria nuntaşilor în jale, oroare şi sânge. Este actul care pune capac atitudinii nebeligerante ale sătenilor, tinerii plecând către Bagdad în căutarea  răzbunării.
Şi totuşi, tânărul nostru beduin rămâne pe loc, căci are oroare de violenţă şi nu vrea să aibă de-a face în nici un fel cu războiul. Până într-o zi, când însuşi războiul dă buzna peste el: într-o noapte, întreg satul este invadat de trupele americane aflate în căutare de terorişti. Oamenii sunt treziţi brusc din somn, sunt puşi cu faţa la pământ, umiliţi, li se răscolesc casele, li se distrug şi puţinele lucruri pe care le deţin, sunt interogaţi sub ameninţarea puştilor. În urma americanilor nu rămân decât ruşinea, disperarea şi dorinţa de răzbunare. O noapte teribilă care îl transformă pe tânărul beduin dintr-o fiinţă paşnică şi liniştită într-un terorist. Fără a mai da ochii cu proprii părinţi, el pleacă, chiar în acea noapte, spre Bagdad. Găseşte oraşul în plin haos, în care jafurile şi omorurile sunt la ordinea zilei, plin de orfani, vagabonzi şi tâlhari.
Atitudinea americanilor în ceea ce priveşte Irakul este una de neiertat: „habar n-au care ne sunt tradiţiile, visele, rugăciunile. Habar n-au că avem o moştenire de la înaintaşi, că memoria ne este intactă, iar alegerile juste. Ce ştiu ei despre Mesopotamia, despre acest Irak fantastic, pe care îl calcă bocancii lor împuţiţi? Despre Turnul Babel, despre grădinile suspendate, despre Haroun-al-Rachid, despre O mie şi una de nopţi? Nimic! Nu citesc niciodată aceste pagini ale istoriei şi nu văd în ţara noastră decât o imensă băltoacă de petrol din care vor lipăi până când ni se va scurge şi ultima picătură de sânge. Aici, ei nu se află la întâlnirea cu istoria; aici, au venit puşi pe jaf, pe acapararea filonului, a izvorului de bogăţie. Nu sunt decît nişte mercenari plătiţi de marea finanţă occidentală. Ei au redus toate valorile la o înspăimântătoare chestiune de parale, iar toate virtuţile se reduc, pentru ei, la una singură: profitul. Sunt nişte prădători de temut, asta sunt! Ar fi în stare să-l calce în picioare şi pe Hristos, dacă asta le-ar umple buzunarele. Şi, dacă nu suntem de acord cu ei, îşi scot artileria grea şi ne mitraliază sfinţii, ne dărâmă monumentele şi îşi suflă mucii în pergamentele noastre milenare”.
Pentru ca teroriştilor să le reuşească un atentat, aceştia trebuie să fie mereu, măcar cu o jumătate de pas, inaintea autorităţilor aflate pe urmele lor. Astfel, ei sunt tot timpul în căutare de noi modalităţi de a ucide şi de a lua pe toată lumea prin surprindere. Aşa că arma cu care tânărul beduin, devenit peste noapte terorist, trebuie să ucidă nu este o bombă, ci un virus, unul devastator, pe care îl va purta în propriile vene. Oraşul ales pentru a plăti cu milioane de morţi este Londra. Ajuns la aeroport pentru a se îmbarca spre Londra, este captivat de spectacolul vieţii ce i se desfăşoarră înaintea ochilor: familiile grăbite şi gălăgioase sau gesturile pline de afecţiune ale unor îndrăgostiţi. Toate acestea îl fac să îşi dea seama că, de fapt, el nu a apucat să cunoască viaţa, dragostea, fericirea, că, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, nu a făcut decât să îşi rateze viaţa şi că, mai mult, nu are nici un drept să confişte fericirea celorlalţi. Rămâne ţintuit pe scaunul său din sala de aşteptare, lăsând să-i plece avionul fără a se urca la bordul lui, chiar dacă ştie că nu va avea parte de nici o îndurare din partea celorlaţi membrii ai grupării teroriste din care face parte: înainte de a fi ucis de virusul pe care îl poartă în sânge, este lichidat de tovarăşii săi.
O carte excepţională, scrisă la persoana I, al cărui erou principal, personaj şi povestitor în acelaşi timp, nu are un nume, căci, de ce i-ar trebui unul, de vreme ce el este reprezentantul oricărui irakian? Mesajul romanului este unul evident antiamerican, dar şi unul extrem de pacifist: nici o nedreptate, nici o crimă de pe lume nu îndreptăţeşte luarea altor şi altor vieţi, intrarea într-un carusel fără de sfârşit al morţii.


You may also like