”Aziyadé. Fantoma Orientului”, de Pierre Loti (Jurnal de lectură)

TKJ Publishing House 2009

2 – 8 Septembrie 2015

”Ceea ce iubești cel mai mult la alții ești chiar tu.”

”Prietenii sunt precum câinii; totdeauna se termină rău; cel mai bine este să nu-i ai.”

”Aziyadé” 1879

Probabil cea mai frumoasă poveste de dragoste citită de mine vreodată, scrisă absolut magnific sub forma unui jurnal, o ficțiune inspirată însă din viața reală a lui Pierre Loti. Ca ofițer de marină, Loti ajunge în Salonicul de la poalele muntelui mitic Olimp unde se îndrăgostește de ochii de un verde intens ai unei cadâne care îl fixează cu privirea din spatele grilajului casei unde aceasta locuiește. Căci acesta este Orientul anului 1876, o lume veche cu reguli stricte, una dintre ele fiind aceea că femeile sunt închise în haremuri de unde nu pot să iasă și nu pot fi văzute. Ochii verzi aparțin lui Aziyadé, o tânără circaziană, una dintre cele patru neveste ale unui turc bătrân, aflat mai mereu plecat, ochi care îl pun pe jar pe Loti, împingându-l către o poveste de dragoste interzisă, secretă și periculoasă. Iubirea lor se consumă pe timpul nopții, mai întâi la Salonic apoi la Constantinopl, unde Aziyadé, având complicitatea unei servitoare bătrâne, este adusă pe furiș de un caiac în locuința lui din cartierul Eyub.

Dar dincolo de frumoasa poveste de iubire, absolut magnific este felul în care Loti descrie atmosfera Orientului: o lume colorată, amestecată, gălăgioasă, cu mult soare, cu parfum de mirodenii, cu străzi aglomerate și caiace umblând încolo și încoace pe apa strălucitoare a Cornului de Aur. Citindu-l pe Loti, îți dorești să fii acolo, să te amesteci cu lumea pestriță, să străbați străduțele vechi din Fanar terminate cu câte o fântână, să intri în cafenele și să fumezi narghilea sau să bei absint, să te trezești în fiecare dimineață în chemarea muezinului la rugăciune...

Se vede clar că Loti a fost cucerit de Orient, de misterul chipului feminin ascuns mereu sub văluri. E o lume cu care se contopește întru totul, aici poate dincolo de convențiile rigide și plicticoase de acasă, poate trăi după propria filosofie, devine turc cu trupul și cu sufletul, nemaisimțindu-se nici măcar creștin: ”Nu există Dumnezeu, nu există morală, nu există nimic din ceea ce am fost învățați să respectăm; există o viață care trece, căreia este logic să îi cerem cât mai multă plăcere cu putință, în aștepatrea înspăimântătorului final care este moartea. Adevăratele necazuri sunt bolile, urâțenia și bătrânețea. (...) am ca regulă de conduită să fac totdeauna ceea ce îmi place, în disprețul oricărei moralități, a oricărei convenții sociale. Nu cred în nimeni și în nimic, nu iubesc pe nimeni și nimic; nu am nici credință, nici speranță.”

Și totuși, o iubește mult pe micuța Aziyadé. Pentru ea, Loti se face turc, devine Arif-Efendi atât la port cât și în comportament. Europa pare acum atât de îndepărtată... Este hotărât să devină turc și în acte și să rămână pentru toată viața la Stambul, așa cum îl numește el, dar se răzgândește în ultima clipă, curajul părăsindu-l. Pleacă împreună cu marinarii lui, căci treburile oficiale în Turcia s-au terminat, lăsând în urmă o Aziyadé deznădăjduită, singură, pradă judecății aspre a soțului care i-a descoperit trădarea, precum și o Turcie aflată la început de război cu rușii. Pleacă însă cu promisiunea că se va întoarce curând, dând astfel puțină speranță micuței Aziyadé. Revine peste două luni, dar acum războiul a transfigurat totul. Află că micuța lui Aziyadé este moartă de dor, trupul ei atât de plin de viață altădată zăcând acum sub o bornă de marmură din cimitirul Kassim-Pașa. Pentru a o reîntâlni, fie și dincolo de moarte, Loti este pregătit să facă orice. Se înrolează în serviciul Turciei și moare în bătălia de la Kars, fiind și el înmormântat în pământul sfânt al islamului. Astfel, ofițerul de marină și micuța circaziană, despărțiți în viață, speră să se regăsească în moarte.

”Fantoma Orientului” 1892

”Dragostea ne atinge pe toți cu farmecul unei priviri care alunecă din adâncul unui suflet în adâncul altui suflet.”

”Adesea, detalii neînsemnate se fixează pentru totdeauna în memorie și s-ar spune că rezumă în ele însele un întreg loc, o întreagă epocă regretbilă sau regretată.”

În ”Fantoma Orientului”, Loti revine asupra finalului poveștii din ”Aziyadé”, afirmând că sfârșitul celor doi iubiți nu era decât un final pe care l-ar fi visat să-l aibă. Au trecut zece ani de la despărțirea de  Aziyadé, viața l-a purtat încolo și încoace pe oceanele lumii dar niciodată nu l-a dus din nou pe țărmul Turciei, acolo unde o micuță circaziană l-a iubit cu atâta patimă. De zece ani se gândește mereu la ea având conștiința încărcată că nu și-a îndeplinit promisiunea de a se întoarce. Zece ani în care în fiecare noapte are cam același vis în care se făcea că s-a întors la Stambul s-o caute și tot felul de obstacole i se pun mereu ân cale, astfel că niciodată nu o găsește. Între timp a scris și cartea despre povestea lor de iubire, dintre el și Aziyadé – un nume inventat, recunoaște Loti, pentru a nu-l dezvălui pe cel adevărat ”care era mai drăguț și mai dulce”. Iubirea lui pentru colorata Turcie o numește o vrajă aruncată asupra lui de islam, pe care nu o va înțelege niciodată: ”Oh! Cum să descrii farmecul acestui loc numit Cornul de Aur!... Cum să îl explici, chiar numai aproximativ: este alcătuit din bucuriile mele neliniștite și din temerile mele, amestecate la umbra islamului; fără îndoială, el nu există decât pentru mine...”

După acești zece ani de frământări, Loti revine la Stambul, întoarcerea lui părând să fie tocmai întruchiparea viselor sale care mereu sfârșeau prost. Totul pare să se fi schimbat: în Eyub, casa lui care a adăpostit iubirea lui și a lui Aziyadé nu mai există, de asemenea, nici casa soțului ei de unde se furișa în fiecare noapte pentru a străbate Cornul de Aur cu caiacul pentru a-l întâlni. Reușește cu greu să dea de urma unor oameni de demult care să-l lămurească ce s-a ales de ființa iubită. Iar soarta acesteia a fost una destul de crudă: este moartă de mai bine de șapte ani, după ce a fost închisă și izolată de soțul ei. Moartă în plină tinerețe de dorul lui și pedepsită de soțul și stăpânul ei. O dată cu aflarea tragicului adevăr, pentru Loti tot orașul, tot Orientul își pierde din farmec. Bogăția de culori și frumusețea care i-au luminat viața cu zece ani în urmă pălesc, totul devine cenușiu, rece și gol, un loc de unde nu-și dorește decât să plece. La mormântul ei, Loti se întinde peste pământul care o acoperă și depune un sărut, cu sentimentul cert că ea i-a simțit prezența și că va fi împăcată de acum încolo, căci, așa cum i-a promis, Loti s-a întors la ea plin de iubire așa cum a plecat.

Pierre Loti

Pierre Loti (1850 – 1923) este pseudonimul literar al lui Louis Marie Julien Viaud, ofițer de marină și scriitor francez, ale cărui scrieri sunt inspirate de călătoriile făcute prin lume, în fiecare carte a sa scriind despre o altă țară. Timid și rezervat, Loti a primit acest nume de la prietenii săi din tinerețe după o floare indiană ”le loti”, o floare foarte frumoasă dar căreia îi place să înflorească neobservată. A trăit o viață plină de aventuri, a călătorit mult, a iubit și a scris cu o măiestrie care l-a dus în Academia Goncourt și în Academia Franceză. Este singurul scriitor francez, alături de Victor Hugo, căruia i s-au făcut funeralii de stat.

În 1877, în timpul unui sejur în Turcia, o întâlnește pe Hatice, o frumoasă odaliscă cu ochi verzi, cu care va trăi o frumoasă poveste de dragoste. Hatice era o tânără circaziană care făcea parte din haremul unui demnitar turc. Înainte de plecarea lui Loti, Hatice confecționează un inel din aurul propriilor bijuterii, gravat cu numele său, pe care îl oferă amantului ei. Loti va purta acest inel toată viața. El se întoarce niște ani mai târziu în căutarea iubitei sale, dar află că aceasta este moartă în urma durerii despărțirii și a ostracizării cauzate de adulterul comis. Unii biografi, chiar și frații Goncourt, susțin că frumoasa Aziyadé era de fapt un frumos tinerel, Loti mascând o legătură homosexuală așa cum a făcut și Marcel Proust când evoca tinere fete în floare care în realitate erau băieți frumoși cu nume de fete.

Nici măcar nu contează cine se ascunde în spatele lui Aziyadé, romanul este de-a dreptul magnific, marcat de o doză importantă de senzualitate, Loti stăpânind atât de bine arta cuvântului, din el străbătând înspre cititor o imensă dragoste pentru Orient și pentru plăcerile pe care viața le poate oferi. A iubit atât de mult Turcia încât a fost printre puținii care au căutat să-i scuze pe turci pentru comiterea masacrelor împotriva armenilor din 1915.

Din 2007 există un premiu literar (Prix Pierre Loti) care îi poartă numele și care recompesează cea mai bună carte de călătorie apărută în anul anterior. În Istanbulul de azi, în Eyub, există Café Pierre Loti, o cafenea pe care scriitorul o frecventa des, cu o minunată priveliște asupra Cornului de Aur, al cărui interior este o evocare a vieții și operei acestuia.

Pierre Loti

 Pierre Loti

Pierre Loti într-un salon arab

 Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul

  Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul

Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul

Blestemul de a fi femeie în lumea arabă (Jurnal de lectură)

”Arsă de vie”, de Suad 

Editura Rao 2008

Psihologia modernă afirmă că bărbații încearcă să minimalizeze importanța femeii și s-o supună, ca o răzbunare a faptului că, născuți din femeie, în primii ani de viață sunt complet neputincioși și depind total de aceasta. Unele păreri, considerate fanteziste și de-a dreptul eretice de către Biserica Catolică, susțin că, de fapt, întemeietorul creștinismului nu a fost Iisus, ci Maria Mgdalena, deci o femeie, și că acesta ar fi un secret păstrat cu strășnicie de către Biserică, dominată de bărbați. Dar ceea ce se întâmplă astăzi cu femeile în lumea arabă nu are legătură nici cu psihologia modernă, nici cu Maria Magdalena, nici măcar cu mileniul în care trăim. Cartea-document ”Arsă de vie” este mărturia unei femei dintr-un sat din Cisiordania, supraviețuitoare a unei ”crime de onoare”, cum își numesc și își justifică arabii ororile cu care își pedepsesc femeile.

În lumea arabă, mai ales în zonele rurale, fetele sunt analfabete căci nu merg la școală; nu-și cunosc prea bine nici propriul sat pentru că nu au voie să părăsească locuința decât rareori și cu un scop bine precizat, deplasându-se doar însoțite; nu merg decât cu pași repezi și cu privirea plecată în pământ; sunt mereu desculțe dar obligate să poarte rochii și cămăși cu mâneci lungi cu gulere bine închise pentru ca nici un pic din pielea brațelor să nu fie expusă vederii; o fată nu se poate mărita decât dacă toate surorile ei mai mari s-au măritat, în ordinea vârstei. Orice abatere de la aceste reguli face ca fata să fie considerată o sharmuta (târfă) și devine victima unei ”crime de onoare”.

Femeia se naște doar pentru a fi sclava bărbaților din viața ei: până se căsătorește este sclava tatălui și fraților ei, iar după măritiș devine sclava soțului și a băieților pe care îi naște. Nu-și cunoaște niciodată soțul decât la nuntă, totul fiind hotărât de către părinții săi. O dată măritată, este datoare să fie supusă orbește soțului și, mai ales, să-i nască băieți. Dacă primul copil născut este o fată, devine ținta batjocurii întregului sat. Un bărbat se căsătorește doar pentru a avea băieți. Soția și fetele care au neșansa să vină pe lume nu valorează nici cât un animal din gospodărie și acest lucru li se reamintește mereu, cu reproș. Totul se reduce la supunere: ”Dacă tatăl tău îți spune <Rămâi în acest colț toată viața>, vei rămâne în acest colț toată viața. Dacă tatăl tău îți pune o măslină pe o farfurie și îți spune <Astăzi mănânci doar atât>, doar atât mănânci. Este foarte dificil să ieși din pielea asta de sclavă supusă, pentru că te naști cu ea, fiind fată, și, pe tot parcursul copilăriei noastre modul acesta de a exista, de a asculta de bărbat și de legea lui, este întreținut în permanență de tată, de mamă, de frate și singura ieșire constă în a te mărita. ”, spune Suad. De regulă, măritișul nu înseamnă decât a schimba un calvar cu un altul. Sunt muncite și torturate pentru orice greșeală, aceasta în timp ce bărbații și băieții nu mișcă un pai. Pot fi trase de păr cu sălbăticie și tunse, bătute cu cureaua sau cu picioarele până la a fi omorâte. Uneori, o fată poate fi ucisă de propria familie doar pentru că nu este suficient de harnică. Diferența dintre prețioșii bărbați și neînsemnatele femei se face și în ceea ce privește condițiile de trai și de igienă: femeia și fetele din casă folosesc o singură apă pentru a se spăla, aceeași pentru toate, soțul și băieții au dreptul fiecare la apă curată; bărbații au dreptul să meargă la oraș, la cinema, să facă tot ceea ce le trece prin cap, pe când femeile nici nu prea cunosc ceea ce se află dincolo de poarta propriei case.

Nimeni nu își dorește nașterea unei fiice, așa că femeile își ucid fetele nou-născute atunci când se consideră că sunt suficiente fete în casă pentru a sluji. Nimănui nu-i trece prin cap să investigheze sau să pedepsească aceste pruncucideri. Oricum, tot femeile sunt cele care le comit, așa că n-ar fi decât o nouă pedeapsă pe capul lor și numai al lor.

Deseori, este suficient un simplu zvon pentru ca o fată să fie consemnată ca fiind o sharmuta și, astfel, totul să se sfârșească pentru ea. O sharmuta în familie înseamnă rușinea supremă pentru capul acesteia, acesta făcându-se de râs în întregul sat. Pentru a-și recupera onoarea pierdută, părinții hotărăsc uciderea fetei. Cel care este desemnat să o ucidă, de regulă un frate sau un cumnat, consideră că este o mare onoare pentru el. ”Crime de onoare” se comit în țări ca Iordania, Cisiordania, Turcia, Iran, Irak, Yemen, India, Pakistan, Israel, chiar în unele zone din Europa. Legislația din aceste țări, în rarele cazuri când o ”crimă de onoare” ajunge în instanță, este una foarte permisivă, asasinul fiind practic nepedepsit. Cu toate acestea bărbații nu se abțin din încerca să păcălească femeile și de a le compromite, știind foarte bine ce soartă le așteaptă. Cu toate acestea, femeile cad în continuare în plasa vorbelor lor dulci și mieroase, cred în falsele lor promisiuni de căsătorie, comițând ireparabilul.

Este și cazul autoarei Suad (un pseudonim, de altfel), care râmânând însărcinată cu un băiat din vecini, după ce acesta a convins-o că o ia de soție și devenită o sharmuta, este condamnată de familia ei. Un cumnat îi dă foc în curtea casei. Cuprinsă de flăcări, ea reușește să sară gardul în stradă, unde este găsită de câteva femei și dusă la spital. S-ar crede că aici se sfârșeste coșmarul ei, dar nu este deloc așa. În spital nu primește îngrijirile medicale necesare tocmai pentru că s-a aflat că e vorba de o ”crimă de onoare”. Propria ei mamă vine la căpătâiul ei pentru a-i da să bea otravă și pentru a desăvârși practic ceea ce cumnatului nu i-a reușit. Familia o vrea moartă cu orice preț pentru a se reabililta în ochii consătenilor. Nu reușește nici ea datorită apariției, pe neașteptate, a unui doctor. Treburile acestea nu se fac cu prea mulți martori. Mai mult moartă decât vie, Suad naște. O membră a organizației Terre des Hommes o descoperă și o scoate din țară împreună cu copilul, ducând-o în Elveția unde este îngrijită și salvată. Astfel, Suad devine una dintre rarele cazuri în care o victimă a unei ”crime de onoare” supraviețuiește și vorbește despre asta, mai ales că aceste crime nu ies aproape niciodată la suprafață.

Atât pe coperta unu cât și pe coperta patru chipul lui Suad este acoperit de o mască. Lucrul acesta a fost necesar nu pentru a ascunde ravagiile focului, căci acesta n-a apucat să-i cuprindă chipul, ci pentru ca familia ei să nu o recunoască. Ar călători peste mări și țări pentru a o ucide.

De neînțeles este cum femeile, după ce, fete fiind, au trăit cu spaima de a nu greși și de a muri în urma capriciilor taților și fraților lor, după ce se mărită și nasc copii, ajung să-și trateze la rândul lor fiicele exact în modul în care au fost tratate și ele, fără excepție și fără milă.

Interesant este faptul că, înafara unor cărți scrise de supraviețuitoarele unor astfel de orori, atunci când își fac curaj să scrie, mai nimeni nu vorbește și nu militează pentru îndreptarea lucrurilor. Persoanele publice nu par a se lega de subiectul acesta, așa cum au făcut-o pentru Tibet, Darfur etc. Oare de ce?

”Dragostea Florii-de-Bujor”, de Lisa See (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011

Romanul Lisei See își introduce cititorii în lumea Chinei din vechime, bogată în tradiții, semnificații și simboluri, având o idee destul de originală pentru occident, dar destul de des întâlnită în literatura chineză, aceea a unei fantome care cunoaște lumea și viața abia după moarte, ea fiind și naratorul firului poveștii.

Floare-de-Bujor este o tânără frumoasă și răsfățată, singurul copil al unei familii înstărite din China. Conform tradiției, ea a fost crescută și educată pentru a deveni o bună soție, în interiorul casei, ea neavând voie niciodată să iasă pe poarta reședinței familiei. La împlinirea vârstei de 15 ani ea este promisă de soție tânărului Wuren, chiar dacă cei doi nu s-au văzut niciodată. În timpul unei sărbători, în care actorii recită poemul ”Pavilionul Bujorilor”, o operă interzisă tinerelor fete deoarece ar avea o influență nefastă asupra lor, Floare-de-Bujor primește învoirea de a vedea și ea ceva din jocul artiștilor, ascunsă însă după un paravan, căci tinerele nemăritate nu au voie să fie văzute de vreun străin. Din spatele paravanului, Floare-de-Bujor îndrăznește să privească, pe furiș, către bărbații din sală. Ochii îi cad pe un tânăr poet de care se îndrăgostește imediat. Soarta face ca cei doi tineri să se întâlnească trei nopți la rând în Pavilionul de Privit Luna, astfel că cei doi au ocazia să se privească, să se cunoască și să-și împărtășească sentimentele pe care fiecare le simte pentru celălalt.

Noroiul de pe pantofii și de pe poalele rochiei fetei o fac pe mama acesteia suspicioasă și decide ca Floare-de-Bujor să fie încuiată în camera ei până în ziua nunții sale. Nimic nu trebuie să împiedice ca fata să ajungă soția celui căruia îi fusese hărăzită. Aici stă închisă mai mute luni la rând, timp în care, înflăcărată din ce în ce mai mult în iubirea ei imposibilă, tânăra refuză să mai mănânce. Timpul trece, ea este din ce în ce mai slăbită. Cu câteva zile înainte de nunta sa, Floare-de-Bujor află un adevăr teribil: tânărul Wuren și iubitul ei din Pavilionul de Privit Luna sunt una și aceeași persoană. Este beată de fericire dar deja este prea târziu: Floare-de-Bujor moare înainte de a se căsători. Astfel, ea devine încă una din victimele poemului de dragoste interzis și blestemat. Pentru că a murit fără să devină soție și mamă, fetei nu i se fac toate ritualurile de înmormântare astfel că sufletul ei nu își găsește pacea veșnică, devenind un spirit rătăcitor și flămând.

Tradiția chineză spune că atunci când moare un om, sufletul acestuia are nevoie de 49 de zile pentru a trece din lumea pământească în lumea cu odihnă veșnică. Sufletul se împarte în trei: o parte rămâne îngropat cu trupul, altă parte călătorește în lumea cealaltă, iar ultima rămâne pe pământ așteptând să intre în tableta strămoșilor. Sufletul Florii-de-Bujor, moartă la șaisprezece ani din boală de dragoste și care nu a ieșit niciodată pe poarta casei sale, este cel care începe să cunoască lumea de afară. Fantoma ei, în rătăcirea sa prin lume, ajunge și la casa iubitului Wuren, căsătorit acum cu frumoasa dar cruda Tan Ze, pe care, în încercarea disperată de a se apropia de iubitul său, Floare-de-Bujor o bântuie.

Imaginea Lumii de Dincolo descoperită de Floare-de-Bujor este una destul de interesantă: ”În viață mi se spuseseră destul de multe despre Lumea de Dincolo; unele corecte, altele greșite. Cei mai mulți oameni o numesc lumea de dedesubt, însă eu prefer să o numesc lumea de deasupra pentru că, înafară de câteva porțiuni, nu e chiar dedesubt. Dincolo de geografia reală a locului în care mă simțeam deasupra, totul era pur și simplu o continuare. Moartea nu întrerupe legătura cu familia noastră, iar statutul pe care îl avem în viață rămâne și el același. Dacă pe pământ erai țăran, atunci continuai să ari câmpiile de aici; dacă erai propietar de pământ, învățat sa scriitor, îți petreceai zilele citind, compunând, bând ceai și arzând tămâie.” Reconfortantă ideea, nimic de zis.

O lectură captivantă, surprinzătoare pe alocuri, despre o lume îndepărtată și poate pierdută pe care Lisa See știe să o aducă la îndemâna cititorilor săi.

”Cain”, de José Saramago (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2014

”Îndoiala e privilegiul celor care trăiesc mult.”

”Istoria oamenilor este istoria neînțelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el.”

La moartea lui José Saramago, în 2010, Biserica Catolică i-a refuzat scriitorului defunct orice ceremonie religioasă care s-ar fi cuvenit oricărui catolic trecut la cele veșnice. Asta te face să te întrebi, dacă nu ești deja în temă, ce ar fi putut scrie Saramago, atât de grav în cărțile lui, încât să devină un proscris de neiertat pentru Biserică. Așa că am luat să citesc una din cărțile lui, cu un titlu care ar fi putut avea legătură cu religia, anume ”Cain”, un roman de mici dimensiuni, dar cât se poate de edificator.

În ”Cain”, José Saramago nu face altceva decât să confere oamenilor biblici, cum este Adam, Eva, Cain, Abel sau Avraam, nimic mai mult decât latura lor firească, aceea umană, la propriu, aceasta însemnând că ei pot avea dorințe, îndoieli, nevoi de satisfăcut, sentimente de iubire și ură, invidie sau răzbunare. El își imaginează călătoria prin lume a lui Cain, ucigașul fratelui său Abel, pedepsit de Dumnezeu să ducă o viață de pribegie. Astfel Cain, trăind în mai multe prezenturi paralele, ajunge să fie martor la înfăptuirea jertfei lui Avraam, la confuzia și disperarea generală de după amestecul limbilor oamenilor care au construit turnul Babel, la distrugerea prin foc și pucioasă a Sodomei și Gomorei, la făurirea vițelului de aur la poalele muntelui Sinai, la cucerirea Ierhonului, sau la venirea potopului. În urma acestor priveliști, Cain, aflat într-o rivalitate puternică cu Dumnezeu, trage concluzia că El poate fi crud, poate greși, că nu este de încredere, este ranchiunos, că poate face atât bine cât și rău, mai mult, că este nebun, reproșându-i mereu că El este cauza tuturor acestor nenorociri.

O interpretare personală a lui Saramago, uneori cu umor, a unor episoade biblice, în care timpul este relativ și în care cititorul rămâne cu impresia că lumea este aceeași încă de la facerea ei, că nimic nu s-a schimbat. Poate cea mai amuzantă secvență este aceea în care Cain, îi dă lecții de fizică lui Dumnezeu prin care îi explică cum că arca lui Noe, construită după indicațiile Lui, într-o vale și departe de orice apă, nu va pluti în veci ci va sfârși înecată, cu toate viețuitoarele pe care le găzduiește căci, conform principiului lui Arhimede, bărcile plutesc doar datorită faptului că ”toate corpurile scufundate într-un lichid primesc un impuls de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului dislocat de un corp”. Așa că Dumnezeu este nevoit să mute imensa arcă lângă o apă.

Ei bine, așa ceva n-avea cum să fie pe placul Bisericii, e de înțeles asta, mai ales că romanul a apărut în 2009, cu doar un an înainte de moartea scriitorului. Nu e de înțeles de ce nu i-a considerat lucrările așa cum sunt de fapt: literatură. Lumea literară a fost mult mai rezonabilă, prețuindu-i stilul inconfundabil, curajul de a se lega de subiecte sensibile și originalitatea, acordându-i Nobelul pentru literatură în 1998. Mai mult ca sigur că spiritului liber al lui José Saramago oricum nu i-a păsat de ”pedeapsa” aplicată.

Ca o ultimă observație, toate numele proprii din roman, inclusiv cel al lui Dumnezeu, sunt scrise cu miniscule, ceea ce poate fi interpretat cel puțin în două feluri: ori din dorința de a reduce monumentalele personaje la unele lipsite de orice importanță, ori poate dintr-un soi de eschivare, că poate nici nu e vorba de acel Dumnezeu și de acel Cain, deși totul indică exact contrariul.

”Femei fără bărbați”, de Shahrnush Parsipur (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2014

Unii ar putea considera că cel mai mare ghinion în viață ar fi să te naști cu vreun handicap care să te transforme într-o ființă neputincioasă, să-ți îngrădească dezvoltarea ta viitoare, să te împiedice să-ți realizezi visele. Într-o societate închisă cum este cea iraniană, cel mai mare ghinion posibil care i se poate întâmpla cuiva este să se nască fată. Din momentul nașterii și până la moarte femeia iraniană trebuie să se supună unor reguli stricte, libertatea individuală a acesteia fiind o noțiune lipsită de sens.

Despre condiția femeii din Iran vorbește și Shahrnush Parsipur în ”Femei fără bărbați”, o carte mult lăudată și apreciată, scrisă în 1989, considerată o carte protest, motiv pentru care a fost interzisă. Autoarea povestește viața a cinci femei, ale căror destine se intersectează la un moment dat, femei cu mințile fragile, pentru care nimic nu este mai important decât să-și apere cu orice preț moralitatea căci orice zvon răutăcios le poate duce la pieire. Grija principală a unei fete este să-și păstreze virginitatea pentru bărbatul cu care se vor căsători, căci nici Dumnezeu nu iartă pe cea care a pierdut-o. Interesant și cutremurător în același timp este că atunci când o femeie este ucisă pentru suspiciuni de imoralitate, crima nu este blamată nici de societate, nici chiar de celelalte femei, chiar dacă oricând pot deveni ele însele victime ale unei pedepse asemănătoare. Nimeni nu plânge după fata moartă, se consideră că a primit ceea ce a meritat.

Este o carte în care realul se amestecă cu irealul, cu elemente fantastice, în care moartea nu înseamnă neapărat un sfârșit ireversibil, existând posibilitatea unei reîntoarceri; în care o prostituată se poate transforma în lumina cea mai pură și cea mai strălucitoare, ceea ce nu-i reușește unei virtuoase, subliniind parcă astfel că totul este relativ pe lumea aceasta, inclusiv regulile și cutumele; în care o femeie se transformă într-un copac, iar din copac într-un munte de semințe care, luate de vânt și apă, cutreieră lumea oferindu-i astfel liberatea pe care nu a avut-o niciodată, subliniind totodată că libertatea pentru femeie este ceva imbosibil de dobândit în condiții normale.

Romanul ”Femei fără bărbați” a fost ecranizat în 2009, filmul fiind premiat cu Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția.

Shahrnush Parsipur