Yasmina Khadra și trilogia Orient vs. Occident: ”Rândunenele din Kabul”, ”Atentatul” și ”Sirenele Bagdadului”

Pe numele său real Mohammad Moulessehoul, Yasmina Khadra a fost nevoit să își ia un pseudonim literar feminin pentru a putea să scrie și să își publice romanele. Născut în Sahara algeriană și plecat din țara natală în Franța (trăiește în Aix-en Provence), după ce a lucrat în armata algeriană mai bine de trei decenii, scriitorul va fi mereu asociat cu trilogia lui romanescă închinată prăpastiei dintre Occident și Orient. Primul roman al trilogiei, Rândunelele din Kabul - ales, la apariție, cel mai bun roman al anului în Statele Unite, îl trimite pe cititor în Afghanistanul obscurantist al talibanilor. Al doilea roman, Atentatul, spune povestea unei femei kamikaze, văzută prin ochii soțului ei, un reputat medic arabo-israelit. Trilogia se încheie cu Sirenele Bagdadului, o pledoarie pentru viață, chiar cu prețul sacrificiului suprem.

Iată ce spunea autorul, într-un interviu, după apariția ultimului roman din trilogie:

Cum de ați ajuns să scrieți? Care vă erau modelele?

Am venit pe lume scriitor. M-am născut într-un trib de poeți foarte cunoscut în Sahara. Când eram copil, îmi plăcea să ascult poezie, căutam muzicalitatea în orice: în trosnetul unei crengi, în zgomotul unei mașini și așa mai departe. De la vârsta de 14 ani, de când am intrat soldat la Școala militară de cadeți, am început să scriu poeme. În ceea ce privește modelele mele literare... să zicem că i-am avut aproape pe toți: Naguib Mahfouz, Amin Maalouf, Gogol, Steinbeck... Iar dintre filosofi, Nietzsche a fos cele care m-a marcat cel mai mult.

De ce ați ales să scrieți în franceză?

N-a fost o alegere, ci o evidență. Franceza mi s-a insuflat la 14 ani când am citit Străinul lui Albert Camus. Cartea aceasta mi-a răsturnat destinul. Înainte, credeam că aveam să devin un poet arab. Apoi, după ce Străinul m-a răscolit prin forța scriitoricească, am hotărât să devin un romancier în franceză. Trebuie să spun că și la școala militară eram mai bun în franceză decât în arabă. Și asta pentru că profesorul de franceză era cel care se interesa mai mult de mine, ca ființă umană. Eram literalmente îndrăgostit de limba, de universul francez. Astăzi, a scrie în franceză este pentru mine și un soi de protest contra campaniilor scandaloase duse de filologii de limbă arabă împotriva celor francofoni. E aproape un act de rezistență.

Franceza e ca la ea acasă în Algeria. Este asta o alegere sau mai degrabă o moștenire a colonialismului?

E o moștenire a colonialismului francez, dar asta poate și trebuie să fie ceva în folosul nostru. Pentru filoarabi, franceza este văzută ca o bombă cu efect întârziat. Oamenii care gândesc așa nu pot fi decât niște intelectuali ratați, niște mercenari, integriști care nici măcar n-au curajul propriei lor lașități căci se ascund în anonimat.

Din cele optsprezece cărți pe care le-ați scris, pe primele opt le-ați semnat cu numele dumneavoastră adevărat, Mohammad Moulessehoul, iar pe restul cu pseudonimul Yasmina Khadra. De ce ați simțit nevoia să vă ascundeți identitatea? Și de ce ați ales un nume de femeie?

Am început să fiu publicat cu numele adevărat când eram soldat în armata algeriană. Dar, foarte repede, m-am confruntat cu probleme din partea superiorilor care nu acceptau deloc ideea unui scriitor în rândurile lor. Era mai curând o chestiune de principiu decât de conținut. Mă îndoiesc că a citit vreunul dintre ei o carte de-a mea. În fine, țineau morțiș ca un ofițer să nu facă uz de inteligența lui decât pentru misiunile armatei. Așa că, într-o zi, au vrut să mă supună unui comitet de cenzură. Atunci am hotărât să intru în clandestinitate, care a durat unsprezece ani. Și dacă am ales să ca psudonim Yasmina Khadra (n.a. sunt cele două prenume ale soției sale), a fost pentru că am vrut să aduc un omagiu sprijinului de neclintit al soției mele. Prin extensie, a lua un nume feminin, era și o manieră de a-mi arăta admirația pentru toate femeile algeriene care, în timpul războiului integrist din Algeria, au dus o luptă magistrală pentru drepturile omului. Le port o afecțiune profundă acelor femei.

De ce ați părăsit definitiv armata algeriană, unde erați comandant?

Așa cum v-am mai spus, superiorii mei nu acceptau defel ideea ca eu să scriu. Ani de zile, mi-au fost refuzat dreptul la avansare, deși eram un militar ireproșabil cu note excelente. În 2000, la sfârșitul contractului, după 36 de ani de loialitate, am decis să pun capăt. Am ieșit la pensie pentru a mă putea dedica scrisului în totalitate.

Atentatul și Sirenele Bagdadului pun în evidență personaje care oscilează între terorism...

Eu nu vorbesc despre terorism! Eu scriu despre rezistență, cea palestiniană și cea irakiană. Scriu despre oameni care se bat pentru a-și regâștiga demnitatea, pentru a-și întregi țara. Occidentalii nu înțeleg asta. Pentru ei, Orientul Mijlociu este automat asociat cu terorismul. Dar să ridici un ghetou în Palestina, la fel ca în Varșovia odinioară, asta nu e altceva decât să arunci populația în rușine. Pentru mine, adevărații teroriști sunt ONU, Washington, George Bush și Tony Blair. În cărțile mele încerc să fac înțeles cum o ființă umană poate să se despartă de ea însăși și de lume și să ajungă să accepte să se sinucidă, să  sacrifice și alte vieți inocente. În Sirenele Bgdadului există un pasaj care ilustrează perfect această transformare: când un american dă buzna în casa personajului principal și îi umilește tatăl în fața întregii familii. Dacă până atunci, personajul meu era blând și naiv, din acel moment devine obsedat de ideea de a spăla acest afront. Asistăm astfel la un soi de metamorfoză, ca cea a unui vârcolac. Fragmentul acesta este unul dintre cele mai frumoase texte ale mele. Toți cei din Occident care vor să înțeleagă Orientul ar trebui să-l citească.

De ce personajul din Sirenele Bagdadului nu are nici un nume?

Petru că nu am vrut să dau violenței vreun nume arab. Pentru mine, violența este peste tot, împărtășită de toți.

La începutul romanului, personajul dumneavoastră spune cuvinte extrem de dure, chiar șocante, despre Beirut. De ce? Este ceea ce credeți și dumneavoastră?

Bineînțeles că nu. De ce vorbesc despre Beirut în carte? Pentru că este orașul cel mai cântat în lumea arabă. Capitala Libanului este un oraș mitic, bântuit de hurii, care-i fac să viseze pe toți arabii. De altfel, în carțile mele, pomenesc adesea de una dintre cele mai celebre ambasadoare ale Libanului: Feyrouz, a cărei voce, de-a dreptul celestă, o face să fie una dintre cele mai mari cântărețe. Altfel spus, Beirutul este cea mai frumoasă vitrină a lumii arabe. Ei bine, personajul meu urăște acest oraș care, după el, a făcut un pact cu diavolul occidental. Și, într-adevăr, el desfigurează ceea ce lumea i-a dat mai frumos. În acel moment, el e atins de un soi de narcisism de martir: a ales să se sacrifice și frumusețile lumii nu-l mai impresionează, căci nimic nu poate să depășească frumusețea sacrificiului său viitor. Pe măsură ce ura și furia cresc în el, se convinge că viața nu merită trăită. Așa că se află într-o stare de sprit care îl obligă să insulte Beirutul.

Cărțile dumneavostră evocă teme de actualitate: masacrele din Algeria, Afghanistanul talibanilor, conflictul israelo-palestinian, Irakul. Vă considerați un scriitor militant?

Sunt pur și simplu un scriitor care are curajul să-și exprime convingerile. Și nu pentru că am acum o oarecare notorietate simt că trebuie să potolesc suferința semenilor mei. Am fost crescut la școala lui Émile Zola! Ca romancier, cred că pot să scriu ceea ce vreau. Am ales literatura pentru a putea să fiu un om liber și pentru a mă bate pentru idealurile mele. Nu fac parte din nici o grupare, sunt doar un arab musulman, un beduin incoruptibil care scrie cărți care deranjează Occidentul. 

You may also like

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2007

Titlu original: ”L′ Attentat”

Prix des libraires 2006, Prix Découverte Figaro Magazine-Fouquet's, Grand Prix des Lycéens, Grand Prix des Lectrices Côté Femmes

”Cine privește marea întoarce spatele nefericirilor lumii. Pe undeva, se resemnează.”

Este al doilea roman al lui Yasmina Khadra pe care îl citesc și îmi dau seama cât de pacifiste sunt scrierile sale, chiar dacă paginile sunt pline de orori, de sângele oamenilor pierind în atentate, fie că sunt dintr-o tabără sau alta, evident fiind că din caruselul acesta al morții nu ai cum să scapi oricât de mult te-ai feri.

Este și cazul eroului principal al romanului - Amin Jaafari, un arab naturalizat în Israel, un chirurg care a reușit în viață cu prețul îndepărtării de familia și tribul său. Nu-l interesează politica zbuciumată a țării sale de adopție, nici conflictele deschise interetnice, nu-și dorește decât, prin natura meseriei sale, să salveze vieți. Cu toate acestea, tăvălugul evenimentelor se năpustește peste el când propria lui soție, blindată cu explozibil, se aruncă în aer într-un restaurant, aducând cu ea moarte și distrugere. La început, Amin refuză să creadă că soția lui, care era atât de fericită și de dornică de viață, ar fi putut să devină kamikaze.  Nu înțelege care a fost declicul care să o facă să renunțe la iubirea lui, la viața luxoasă și lipsită de griji și să aleagă moartea în floarea vârstei pentru a deveni martiră. Pe măsură ce merge pe urmele soției sale, chiar dacă vede că suferința oamenilor văduviți de țara lor nu poate fi ștearsă din sufletele lor, Amin tot nu reușește să se pună de acord cu metoda aleasă de ei pentru a riposta: luarea a cât mai multe vieți o dată cu sacrificiul de sine. Întoarce spatele tuturor argumentelor și alege să fie ceea ce a simțit dintotdeauna: un medic care să ajute viața.

Cu toate acestea, caruselul atentatelor împotriva Israelului urmate de răspunsul armat ale acestuia împotriva familiilor martirilor îl prinde și pe Amin, el fiind ucis într-un astfel de raid-răspuns, căci prin aceste locuri moartea este atât de prezentă, celor vii nepermițându-li-se o existență normală decât în vis, căci ”Ți se poate lua totul; bunurile tale, cei mai frumoși ani ai tăi, toate bucuriile și toate meritele, chiar și ultima cămașă – îți vor rămâne întotdeauna visele ca să reinventezi lumea pe care ți-au răpit-o”.

Yasmina Khadra

 You may also like

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2009

Titlu original: „Les sirènes de Bagdad”

„Nu tot ce străluceşte este aur”

Dacă acum câteva sute de ani femeile care scriau un roman trebuiau să îşi ia un pseudonim masculin pentru a fi luate în seamă de către editori, astăzi, situaţia poate fi una exact pe dos: scriitoarea Yasmina Khadra este, de fapt, un bărbat, pe numele său real Mohammed Moulessehoul. Acesta a fost ofiţer în armata algeriană şi, pentru a evita cenzura militară, dar şi pentru a putea supravieţui ca scriitor sub regimul terorist din Algeria, şi-a luat un pseudonim feminin. Succesul imens pe care l-au avut cărţile sale nu i-au asigurat şi securitatea personală, Moulessehoul relevându-şi adevărata identitate abia mult mai târziu, după ce a părăsit armata algeriană şi s-a autoexilat în Franţa.

Romanul „Sirenele Bagdadului” este un roman cu un subiect actual şi sensibil, anume războiul din Irak, prezentat însă nu din perspectiva americanilor invadatori, percepuţi de lumea întreagă ca fiind cei de partea dreptăţii, eliberatorii, ci din perspectiva irakienilor de rând, a celor invadaţi.

Mohammed Moulessehoul sau Yasmina Khadra

Este povestea unui tânăr beduin, originar din Kafr Karam, un sătuc uitat de lume din deşertul irakian, a cărui viaţă linişită ca student la Universitatea din Bagdad este brusc întreruptă şi dată peste cap de bombardamentele americanilor asupra oraşului. Capitala devine un teatru de război aşa că tânărul beduin, fire paşnică, se retrage în satul său uitat de lume unde cursul vieţii nu este cu nimic tulburat de conflictul militar care tocmai s-a iscat. Deşi iakienii de rând sunt bucuroşi că au scăpat de Saddam Hussein, pe care îl consideraseră un tiran extrem de crud care, pentru orice vorbă suspectă, deporta, tortura şi ucidea familii înrtegi, ei nu se împacă nici cu ideea că ţara lor ajunsese să fie administrată după indicaţiile unor străini. Sătenii din Kafr Karam urmăresc războiul la televizor, văd reportaje cu asediile din Basra şi Fallouja, unde majoritatea victimelor sunt femei şi copii, sunt indignaţi dar şe mulţumesc să-şi ducă traiul obişnuit în liniştea satului lor care pare a fi atât de departe de ororile războiului. Nici când soldaţii americani, printr-o nefericită confuzie, îl omoară pe un copil retardat din satul lor, aflat pe drumul spre spital dintr-un oraş mai apropiat, nu reacţionează în vreun fel. Confuziile americanilor nu se opresc însă aici: un alai de nuntă este luat drept un grup de terorişti, o rachetă îi loveşte în plin, transformând bucuria nuntaşilor în jale, oroare şi sânge. Este actul care pune capac atitudinii nebeligerante ale sătenilor, tinerii plecând către Bagdad în căutarea  răzbunării.

Şi totuşi, tânărul nostru beduin rămâne pe loc, căci are oroare de violenţă şi nu vrea să aibă de-a face în nici un fel cu războiul. Până într-o zi, când însuşi războiul dă buzna peste el: într-o noapte, întreg satul este invadat de trupele americane aflate în căutare de terorişti. Oamenii sunt treziţi brusc din somn, sunt puşi cu faţa la pământ, umiliţi, li se răscolesc casele, li se distrug şi puţinele lucruri pe care le deţin, sunt interogaţi sub ameninţarea puştilor. În urma americanilor nu rămân decât ruşinea, disperarea şi dorinţa de răzbunare. O noapte teribilă care îl transformă pe tânărul beduin dintr-o fiinţă paşnică şi liniştită într-un terorist. Fără a mai da ochii cu proprii părinţi, el pleacă, chiar în acea noapte, spre Bagdad. Găseşte oraşul în plin haos, în care jafurile şi omorurile sunt la ordinea zilei, plin de orfani, vagabonzi şi tâlhari.

Atitudinea americanilor în ceea ce priveşte Irakul este una de neiertat: „habar n-au care ne sunt tradiţiile, visele, rugăciunile. Habar n-au că avem o moştenire de la înaintaşi, că memoria ne este intactă, iar alegerile juste. Ce ştiu ei despre Mesopotamia, despre acest Irak fantastic, pe care îl calcă bocancii lor împuţiţi? Despre Turnul Babel, despre grădinile suspendate, despre Haroun-al-Rachid, despre O mie şi una de nopţi? Nimic! Nu citesc niciodată aceste pagini ale istoriei şi nu văd în ţara noastră decât o imensă băltoacă de petrol din care vor lipăi până când ni se va scurge şi ultima picătură de sânge. Aici, ei nu se află la întâlnirea cu istoria; aici, au venit puşi pe jaf, pe acapararea filonului, a izvorului de bogăţie. Nu sunt decît nişte mercenari plătiţi de marea finanţă occidentală. Ei au redus toate valorile la o înspăimântătoare chestiune de parale, iar toate virtuţile se reduc, pentru ei, la una singură: profitul. Sunt nişte prădători de temut, asta sunt! Ar fi în stare să-l calce în picioare şi pe Hristos, dacă asta le-ar umple buzunarele. Şi, dacă nu suntem de acord cu ei, îşi scot artileria grea şi ne mitraliază sfinţii, ne dărâmă monumentele şi îşi suflă mucii în pergamentele noastre milenare”.

Pentru ca teroriştilor să le reuşească un atentat, aceştia trebuie să fie mereu, măcar cu o jumătate de pas, inaintea autorităţilor aflate pe urmele lor. Astfel, ei sunt tot timpul în căutare de noi modalităţi de a ucide şi de a lua pe toată lumea prin surprindere. Aşa că arma cu care tânărul beduin, devenit peste noapte terorist, trebuie să ucidă nu este o bombă, ci un virus, unul devastator, pe care îl va purta în propriile vene. Oraşul ales pentru a plăti cu milioane de morţi este Londra. Ajuns la aeroport pentru a se îmbarca spre Londra, este captivat de spectacolul vieţii ce i se desfăşoarră înaintea ochilor: familiile grăbite şi gălăgioase sau gesturile pline de afecţiune ale unor îndrăgostiţi. Toate acestea îl fac să îşi dea seama că, de fapt, el nu a apucat să cunoască viaţa, dragostea, fericirea, că, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, nu a făcut decât să îşi rateze viaţa şi că, mai mult, nu are nici un drept să confişte fericirea celorlalţi. Rămâne ţintuit pe scaunul său din sala de aşteptare, lăsând să-i plece avionul fără a se urca la bordul lui, chiar dacă ştie că nu va avea parte de nici o îndurare din partea celorlaţi membrii ai grupării teroriste din care face parte: înainte de a fi ucis de virusul pe care îl poartă în sânge, este lichidat de tovarăşii săi.

O carte excepţională, scrisă la persoana I, al cărui erou principal, personaj şi povestitor în acelaşi timp, nu are un nume, căci, de ce i-ar trebui unul, de vreme ce el este reprezentantul oricărui irakian? Mesajul romanului este unul evident antiamerican, dar şi unul extrem de pacifist: nici o nedreptate, nici o crimă de pe lume nu îndreptăţeşte luarea altor şi altor vieţi, intrarea într-un carusel fără de sfârşit al morţii.

You may also like

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)