Cele mai bune 100 romane ale literaturii britanice

La inițiativa BBC Culture, critici literari, editori din lumea întreagă, toți din afara Marii Britanii (din Statele Unite ale Americii, Europa, Australia, Orientul Mijlociu, Africa, Asia India), au fost rugați să nominalizeze care sunt cele mai bune romane scrise vreodată de un scriitor britanic.

Iată romanele care au ocupat Top 100:

100. The Code of the Woosters (PG Wodehouse, 1938)

99. There but for the (Ali Smith, 2011)

98. Under the Volcano (Malcolm Lowry,1947)

97. The Chronicles of Narnia (CS Lewis, 1949-1954)

96. Memoirs of a Survivor (Doris Lessing, 1974)

95. The Buddha of Suburbia (Hanif Kureishi, 1990)

94. The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner (James Hogg, 1824)

93. Lord of the Flies (William Golding, 1954)

92. Cold Comfort Farm (Stella Gibbons, 1932)

91. The Forsyte Saga (John Galsworthy, 1922)

90. The Woman in White (Wilkie Collins, 1859)

89. The Horse’s Mouth (Joyce Cary, 1944)

88. The Death of the Heart (Elizabeth Bowen, 1938)

87. The Old Wives’ Tale (Arnold Bennett,1908)

86. A Legacy (Sybille Bedford, 1956)

85. Regeneration Trilogy (Pat Barker, 1991-1995)

84. Scoop (Evelyn Waugh, 1938)

83. Barchester Towers (Anthony Trollope, 1857)

82. The Patrick Melrose Novels (Edward St Aubyn, 1992-2012)

81. The Jewel in the Crown (Paul Scott, 1966)

80. Excellent Women (Barbara Pym, 1952)

79. His Dark Materials (Philip Pullman, 1995-2000)

78. A House for Mr Biswas (VS Naipaul, 1961)

77. Of Human Bondage (W Somerset Maugham, 1915)

76. Small Island (Andrea Levy, 2004)

75. Women in Love (DH Lawrence, 1920)

74. The Mayor of Casterbridge (Thomas Hardy, 1886)

73. The Blue Flower (Penelope Fitzgerald, 1995)

72. The Heart of the Matter (Graham Greene, 1948)

71. Old Filth (Jane Gardam, 2004)

70. Daniel Deronda (George Eliot, 1876)

69. Nostromo (Joseph Conrad, 1904)

68. A Clockwork Orange (Anthony Burgess, 1962)

67. Crash (JG  Ballard 1973)

66. Sense and Sensibility (Jane Austen, 1811)

65. Orlando (Virginia Woolf, 1928)

64. The Way We Live Now (Anthony Trollope, 1875)

63. The Prime of Miss Jean Brodie (Muriel Spark, 1961)

62. Animal Farm (George Orwell, 1945)

61. The Sea, The Sea (Iris Murdoch, 1978)

60. Sons and Lovers (DH Lawrence, 1913)

59. The Line of Beauty (Alan Hollinghurst, 2004)

58. Loving (Henry Green, 1945)

57. Parade’s End (Ford Madox Ford, 1924-1928)

56. Oranges Are Not the Only Fruit (Jeanette Winterson, 1985)

55. Gulliver’s Travels (Jonathan Swift, 1726)

54. NW (Zadie Smith, 2012)

53. Wide Sargasso Sea (Jean Rhys, 1966)

52. New Grub Street (George Gissing, 1891)

51. Tess of the d’Urbervilles (Thomas Hardy, 1891)

50. A Passage to India (EM Forster, 1924)

49. Possession (AS Byatt, 1990)

48. Lucky Jim (Kingsley Amis, 1954)

47. The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman (Laurence Sterne, 1759)

46. Midnight’s Children (Salman Rushdie, 1981)

45. The Little Stranger  (Sarah Waters, 2009)

44. Wolf Hall (Hilary Mantel, 2009)

43. The Swimming Pool Library (Alan Hollinghurst, 1988)

42. Brighton Rock (Graham Greene, 1938)

41. Dombey and Son (Charles Dickens, 1848)

40. Alice’s Adventures in Wonderland (Lewis Carroll, 1865)

39.  The Sense of an Ending (Julian Barnes, 2011)

38. The Passion (Jeanette Winterson, 1987)

37. Decline and Fall (Evelyn Waugh, 1928)

36. A Dance to the Music of Time (Anthony Powell, 1951-1975)

35. Remainder (Tom McCarthy, 2005)

34. Never Let Me Go (Kazuo Ishiguro, 2005)

33. The Wind in the Willows (Kenneth Grahame, 1908)

32. A Room with a View (EM Forster, 1908)

31. The End of the Affair (Graham Greene, 1951)

30. Moll Flanders (Daniel Defoe, 1722)

29. Brick Lane (Monica Ali, 2003)

28. Villette (Charlotte Brontë, 1853)

27. Robinson Crusoe (Daniel Defoe, 1719)

26. The Lord of the Rings (JRR Tolkien, 1954)

25. White Teeth (Zadie Smith, 2000)

24. The Golden Notebook (Doris Lessing, 1962)

23. Jude the Obscure (Thomas Hardy, 1895)

22. The History of Tom Jones, a Foundling (Henry Fielding, 1749)

21. Heart of Darkness (Joseph Conrad, 1899)

20. Persuasion (Jane Austen, 1817)

19. Emma (Jane Austen, 1815)

18. Remains of the Day (Kazuo Ishiguro, 1989)

17. Howards End (EM Forster, 1910)

16. The Waves (Virginia Woolf, 1931)

15. Atonement (Ian McEwan, 2001)

14. Clarissa (Samuel Richardson,1748)

13. The Good Soldier (Ford Madox Ford, 1915)

12. Nineteen Eighty-Four (George Orwell, 1949)

11. Pride and Prejudice (Jane Austen, 1813)

10. Vanity Fair (William Makepeace Thackeray, 1848)

9. Frankenstein (Mary Shelley, 1818)

8. David Copperfield (Charles Dickens, 1850)

7. Wuthering Heights (Emily Brontë, 1847)

6. Bleak House (Charles Dickens, 1853)

5. Jane Eyre (Charlotte Brontë, 1847)

4. Great Expectations (Charles Dickens, 1861)

3. Mrs. Dalloway (Virginia Woolf, 1925)

2. To the Lighthouse (Virginia Woolf, 1927)

1. Middlemarch (George Eliot, 1874)

Virginia Woolf sau terapia prin scris (Jurnal de lectură)

„Jurnalul unei scriitoare”

Editura Univers 1980, Colecţia „Corespondenţe. Memorii. Jurnale”

„Femei celebre pe divan”, de Catherine Siguret

Editura Curtea Veche 2009

Virginia Woolf a ţinut cu regularitate un jurnal timp de 26 de ani, ultima însemnare fiind făcută cu patru zile înainte de a muri. Nu scria în fiecare zi. Soţul ei, Leonard Woolf, nu a dat spre publicare decât o foarte mică parte din însemnările ei, în special pe cele care priveau activitatea ei de scriitoare. Din paginile de jurnal reiese destul de clar că scriitoarea era conştientă pe deplin de stările de depresie şi crizele de nervi pe care le avea destul de des. Era conştientă şi scria despre aceste stări. Scria ca „să-i treacă nervii”. Avea migrene care debutau cu pierderea conştiinţei şi care o ţintuiau la pat şi câte două săptămâni. Ea singură îşi numea sistemul nervos „bizar şi dificil” sau „bieţii mei nervi înnodaţi la ceafă”.

La 25 octombrie 1920, Virginia nota: „De ce oare este viaţa aşa de tragică? Atât de asemănătoare unui prag îngust deasupra unui abis. Mă uit în jos. Mă cuprinde ameţeala. Mă întreb dacă voi fi în stare să ajung la capătul drumului.(...)Nu pot să ţin ochii închişi. Este un sentiment de neputinţă, de neîmplinire”. La 2 august 1924 avea iar o cădere: „Iată-ne la Rodmell, îmi rămân douăzeci de minute libere până la masă. Mă apasă o stare de deprimare ca şi cum am fi bătrâni şi ne-am apropia de sfârşitul tuturor lucrurilor”. O consemnare din 7 decembrie 1925 spune: „Şi moartea pe care o simt apropiindu-se tot mai repede. Patruzeci şi trei de ani: câte cărţi voi mai scrie oare?”.

Virginia Woolf vorbeşte despre viaţa ei ca despre „o mare nervozitate şi căutare înfrigurată după ceva. Şi o mare satisfacţie, căci aproape întotdeauna savurez ceea ce fac, dar am frecvente stări de indispoziţie. Nu cred că mi se întâmplă vreodată să mă plictisesc. Uneori mă simt puţin deprimată, dar am o mare putere de regenerare, pe care o verific acum pentru a cincizecea oară. Trebuie să-mi cruţ capul cu multă grijă, dar după cum îi spuneam astăzi lui Leonard, îmi place societatea într-un mod epicurean, sorbind cu înghiţituri mici şi închizând ochii pentru a o savura mai bine. Mă bucur aproape de tot ceea ce există. Dar în mintea mea se ascunde un căutător neobosit. De ce oare nu există în viaţă o descoperire pe care să poţi pune mâna şi să spui: aceasta este ceea ce caut? Deprimarea mea se datoreşte faptului că mă simt hărţuită. Caut, dar nu este asta, nu, nici asta! Atunci, ce este? Şi oare voi muri înainte de a descoperi?”.

Scria pentru a se detensiona, lua somnifere pentru a face să-i treacă durerile de cap cauzate de la prea mult scris, intrând astfel într-un cerc vicios. Era de părere că starea de deprimare pe care o avea ea era o stare pe care o aveau majoritatea oamenilor obişnuiţi. Gândindu-se la o viitoare carte, se surprindea că vorbeşte singură. Scrisul reprezenta atât o sursă de plăcere cât şi una de nelinişte. Oscila mereu între a-şi considera romanele fie foarte bune, fie fără nici  o valoare. Dacă i se spunea că ultimul roman este unul bun, era fericită. Dacă criticile erau nefavorabile, devenea nervoasă, nenorocită, deprimată. Apoi, încerca să se încurajeze singură: „la drept vorbind, adevărata plăcere o ai numai când scrii, iar când eşti citit nu încerci decât o plăcere superficială”.

Atunci când nu-şi scria roamnele, Virginia era o cititoare împătimită (avea o parere foarte proastă despre opera lui James Joyce şi una foarte bună despre Dostoievki, numindu-l „pierzania literaturii engleze”), sau făcea critică literară pentru „The Times” sau „The Listener”. În 1925 a pozat pentru revista „Vogue”.

Sinuciderea

Psihanaliştii afirmă că Virginia Woolf a fost un caz de psihoză maniaco-depresivă. Cauza bolii îşi are obârşia în copilăria sa, la vârsta de 13 ani, când, la moartea mamei, tatăl o obligă să sărute cadavrul rece şi înţepenit al acesteia. În perioada de doliu, are primele halucinaţii auditive: noaptea, îşi aude mama moartă vorbindu-i. De altfel, toată viaţa ei şi-a considerat tatăl ca fiind autorul moral al morţii mamei, din cauza felului tiran de a fi şi indiferenţei rece  ale acestuia, după cum a fost supărată şi pe mama sa că a fost prea docilă. După dispariţia mamei, Virginia şi sora sa mai mare, Vanessa, cad pradă abuzurilor sexuale ale celor doi fraţi vitregi mai mari, Gerald şi George. Nu au dreptul să se plângă, căci în casa tatălui lor, toată lumea trebuie să îndure şi să tacă. Acesta a fost motivul pentru care, din punctul de vedere al numeroşilor biografi, scriitoarea nu a avut nici un fel de înclinaţie pentru heterosexualitate. Cu toate acestea, ea se căsătoreşte cu Leonard Woolf, un tânăr scriitor, după ce îl refuză pe Llyton Strachey, care era o minte strălucită dar avea un fizic respingător şi, mai mult, era homosexual. Leonard îşi dă seama de geniul scriitoricesc al soţiei sale şi renunţă la propria carieră pentru a deveni, zi şi noapte, infirmierul acesteia. Era un terapeut ciudat însă pentru că el însuşi era un nevrozat. Încercând să-şi trateze soţia, încerca să se trateze, de fapt, pe el. Dar cel mai important rol al lui Leonard este acela de lector şi de editor. În 1917 soţii Woolf înfiinţează editura Hogarth Press, instalată în mijlocul salonului casei lor, editură care se dovedeşte repede rentabilă datorită succesului scriitoricesc al Virginiei.

Toată viaţa ei, Virginia a luptat cu proprii demoni: insomniile, halucinaţiile, coşmarurile sau anorexia.

Virginia Woolf a fost atrasă de femei: a simţit o atracţie pentru o tânără feministă, Katherine Mansfield şi a avut o relaţie cu o scriitoare care-şi asuma statutul de lesbiană, Vita Sackville-West. Cu ea a descoperit Virginia plăcerea fizică, nu cu soţul Leonard, care, mereu atent, a făcut tot posibilul pentru a stinge această idilă interzisă. Viaţa Vitei a inspirat romanul „Orlando”. O iubire pur platonică a simţit şi pentru Ethel Smith, o compozitoare în vârstă de 72 de ani, feministă şi extravagantă. Nu a avut însă niciodată curajul de a merge până la capăt către ceea ce ar fi făcut-o cu adevărat fericită, anume viaţa alături de o femeie. Mai mult, se simţea deosebit de vinovată, căsătoria cu un bărbat fiind o tentativă de renunţare la homosexualitate, ceea ce nu a făcut decât să o conducă spre o depresie majoră. O analiză psihanalitică a biletului de adio către Leonard, înainte de a se sinucide, în care îi scrie că n-ar fi putut să fie mai fericită decât a fost alături de el, arată că, de fapt, nu-şi mai dorea o asemenea fericire, fericirea cu un bărbat. Şi-a perceput sinuciderea ca pe o vindecare. Este o percepţie foarte des întâlnită la psihoticii maniaco-depresivi: omorând durerea, omorând trupul bolnav, ar putea renaşte sănătoşi. Mai mult, sinuciderea are loc într-o perioadă când pacientul se simte mai bine, când este capabil să măsoare prăpastia în care a căzut. Iar atunci, „moare de frică”, nu cumva să se prăbuşească din nou.

Biletul de adio al Virginiei Woolf

Dearest,

I feel certain I am going mad again. I feel we can’t go through another of those terrible times. And I shan’t recover this time. I begin to hear voices, and I can’t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness. You have been in every way all that anyone could be. I don’t think two people could have been happier till this terrible disease came. I can’t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know. You see I can’t even write this properly. I can’t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that – everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you. Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can’t go on spoiling your life any longer.

I don’t think two people could have been happier than we have been.

Virginia Woolf s-a sinucis aruncându-se în apele învolburate ale râului Ouse, după ce şi-a burduşit buzunarele cu pietre. Avea 53 de ani. Anterior, avusese şi alte tentative să-şi ia viaţa aruncându-se pe fereastră sau otrăvindu-se cu veronal. Dacă a reuşit să ajungă totuşi la această vârstă, se datorează exteriorizării ei prin intermediul a ceea ce scria şi îngrijirii vigilente a lui Leonard.

Deşi îl edita pe Freud şi asista la conferinţele susţinute de Melanie Klein, Virginia Woolf nu s-a supus niciodată vreunei analize. Numeroşi homosexuali refuzau să fie analizaţi, de teamă să nu fie vindecaţi. 

Romanul unui tablou: „Portretul”, de Pierre Assouline (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011

Titlu original: „Le portrait”

„Acolo unde se ard cărţile, se vor arde până la urmă şi oameni.” – replică din drama „Almansor”

O idee originală şi interesantă a lui Pierre Assouline, romancier și biograf, membru al redacţiilor prestigioaselor „L’ Histoire” şi „Lire”, aceea de povesti istoria unei familii bogate şi celebre, din perspectiva unui membru al acesteia, dar nu oricum, ci după moartea lui. Este cazul baroanei Betty de Rothschild: după stingerea ei din viaţă, ea continuă să fie în mijlocul familiei ei, sălăşluind într-un tablou în care o pictase Ingres, martor tăcut, nebănuit de nimeni, dar avizat al întâmplărilor şi secolelor viitoare.

Tabloul baroanei de Rothschild pictat de Ingres

Pornind de la tabloul lui Ingres romanul devine tabloul unei epoci, o evocare a lumii mondene din Franţa secolului XIX, o lume demult apusă, plină de strălucire dar şi de maşinaţiuni politice, spre beneficiul celor privilegaţi.

Ingres a pictat-o pe baroana de Rotschild pe când aceasta avea vârsta de patruzeci de ani, între 1844 şi 1848, tabloul fiind considerat „cel mai intim şi mai călduros dintre portretele de femei” realizate de el. Cunoscut pentru portretele sale, Ingres era un pictor foarte apreciat care, în realitate, prefera să picteze scene alegorice, în mişcare, considerând portretul ca fiind nedemn de valoarea sa. Cu cât refuza comenzile de portrete, cu atât comenzile se înmulţeau. Era nevoit să le accepte la insistenţele persoanelor ilustre care şi le doreau.

Deşi Betty, cea din tablou, caută şi găseşte mereu justificări, cert este că familia sa a căutat mereu să-şi mărească averea şi să urce cât mai mult pe scara socială. Membrii familiei Rothschild se căsătoreau între ei pentru a nu înstrăina nimic din avutul lor. Astfel, Betty s-a căsătorit cu James, care era, de fapt, unchiul ei, ambii purtând numele de Rotschild înainte de căsătorie. Cei care îndrăzneau să-şi ia parteneri de viaţă din alte sfere sociale, alegând cu inima, erau îndepărtaţi şi izolaţi de familie. Cu cât deveneau mai bogaţi, mai temuţi şi mai influenţi, cu atât erau mai urâţi, nefiind considerţi decât nişte evrei parveniţi lipsiţi de scrupule. De altfel, antisemitismul se făcea simţit încă de pe atunci, alimentat de talentul şi capacitatea evreilor de a ţine hăţurile lumii financiare, de unde reuşeau să scoată profituri uriaşe. Bogăţia familiei, devenită legendară, dar şi stilul agresiv de a o dobândi, l-a inspirat pe Stendhal să inventeze expresia „bogat ca un Rothschild” şi pe Balzac să scrie „Banca Nucingen”. 

Era o femeie cu educaţie, vorbea fluent cinci limbi străine, iubea arta sub toate formele ei. L-a cunoscut şi i-a fost o prietenă apropiată lui Théophile Gautier. Pe Chopin l-a luat sub aripa ei protectoare imediat de la sosirea acestuia la Paris şi până la moartea lui. Drept mulţumire, Chopin i-a dedicat Valsul în Si Minor, unul din cele două valsuri ale lui numite „melancolice”. Pentru poetul german Heinrich Heine a fost mai mult decât un simplu mecena, devenindu-i amantă, fiind atrasă poate şi de originile evreieşti ale acestuia. Reputaţia lui Heine, care se stabilise la Paris, era aceea a unui mare afemeiat, plăcându-i mai ales nevestele altora. A fost contemporană cu Rossini, despre care ni se spune că era un mare talent dar şi un „mare mâncău”, dar şi cu Maupassant, sau cu faimoasa contesă de Castiglione, amanta lui Napoléon III, adulată pentru frumuseţea şi excentricitatea ei.

Deşi nu era o femeie deosebit de frumoasă, Betty de Rothschild a reuşit să trezească o pasiune sinceră în Changarnier, un militar de carieră, general al Gărzii Naţionale a Franţei, cu izbânde la activ pe teritoriul african. Când acesta a căzut în dizgraţie în 1851, fiind arestat şi alungat din Franţa, între cei doi îndrăgostiţi a urmat o perioadă lungă de corespondenţă în care şi-au scris mii de scrisori.

Tabloul lui Ingres, din ce în ce mai valoros cu trecerea timpului, a fost adăpostit şi expus în diferitele castele aflate în proprietatea familiei. Cel de-al Doilea Război Mondial l-a găsit în castelul Ferrières de pe Rue Saint-Florentin, loc vandalizat de către nemţii ocupanţi. Insuşi Goering a venit pentru a inspecta viitoarea pradă. Au luat toate obiectele valoroase din castel, incluzând tablori de Rembrandt, Goya, Chardin, piesa de rezistentă fiind însă „Astronomul” lui Vermeer, capodoperă cumpărată de familia Rothschild în 1863. „Astronomul” lui Vermmer, considerat perechea „Geografului”, aflat la Frankfurt, era râvnit de mult timp de Hitler, acesta dorind să refacă celebra pereche pe teritoriul Germaniei. De altfel, Hitler dorea să strângă, prin jaf, toate capodoperele lumii, şi să le expună în măreaţa lui Germanie. Nici el nu şi-a dat seama şi nimeni nu i-a spus că în „Astronomul”, pe peretele din fund al camerei pictate, se mai află un tablou, „Moise în apele Nilului”. Ar fi fost o ironie a sorţii ca Hitler să ajungă să păstreze, astfel, o pictură evreiască. Obiectele de artă furate de nemţi au ajuns în mina de sare de la Alt Aussee, unde vor fi găsite de către americani, la sfârşitul războiului, de către acel comandament special care, mai târziu, a inspirat filmul „The Monuments Men” cu George Clooney. Tabloul lui Ingres, alături de celelate capodopere furate, s-au întors în proprietatea familiei, în prezent aflându-se în posesia lui David de Rothschild, moştenitorul dinastiei.

„Evadare din lagărul 14”, de Blaine Harden (Jurnal de lectură)

Editura Corint 2012

Titlu original: „ Escape from Camp 14”

„Evadare din lagărul 14” este povestea tânărului Shin Dong-Hyuk, primul nord-coreean care a reuşit să evadeze dintr-o închisoare politică şi să ajungă în occident. Întâlnirea lui Shin cu Blaine Harden, un corespondent la „The Washington Post” a condus la pubicarea poveştii sale mai întâi în paginile ziarului, apoi la apariţia acestei cărţi-document. Singura vină a lui Shin a fost aceea de a fi copilul unui cuplu condamnat la muncă în lagăr. S-a născut în Lagărul 14 şi nu a cunoscut altă realitate până nu a reuşit să evadeze. De altfel, viăţa în lagăr este una grea şi pentru cei care nu sunt condamnaţi, cum ar fi gardienii, care, deseori, încearcă şi ei să evadeze.

Coreea de Nord are o populaţie de 23 de milioane de locuitori fiind o ţară comunistă, închisă, săracă, care nu reuşeşete să producă niciodată hrana necesară propriilor cetăţeni, fiind mai mereu dependentă de ajutoarele umanitare trimise de Coreea de Sud, Statele Unite sau Rusia şi în care viaţa oamenilor nu are nici cea mai mică însemnătate pentru autorităti. Este un lagăr imens în interiorul căruia se află alte şase lagăre de muncă, unde oricine poate ajunge oricând, deciziile fiind luate în funcţie de capriciile familiei Kim, familia conducătoare. Este o ţară-garnizoană, cu o armată de peste un milion de soldaţi, unde serviciul militar este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, bărbaţii fiind înrolaţi timp de zece ani iar femeile timp de şapte ani.

Deşi este cunoscută existenţa acestor lagăre de muncă, ele nu au reuşit niciodată să fie subiect principal în presa occidentală întrucât, pe de o parte, nu există fotografii de impact din interiorul lagărelor sau probe video spectaculoase şi, pe de altă parte, nici o personalitate marcantă nu şi-a arătat interesul pentru a milita pentru aşa ceva.

Viaţa nord-coreenilor este una destul de asemănătoare cu cea trăită de români înainte de revoluţia din 1989: tratarea cetăţenilor în funcţie de originea sănătoasă sau nu a familiei în care s-au născut, furnizarea raţionalizată a alimentelor, a apei potabile şi a curentului electric, sau trimiterea obligatorie a orăşenilor la strângerea de pe câmp a recoltelor. Ca şi în cazul românilor, singura posibilitate a nord-coreenilor de a afla şi despre o altă realitate, cea dinafara graniţelor ţării, este vizionarea pe ascuns a casetelor video cu filme americane. Nici chiar elitele nord-coreene, beneficiarele privilegiilor, nu trăiesc mai bine decât oamenii simplii din ţara vecină, Coree de Sud. Singura care o duce cu adevărat bine este familia conducătoare, familia Kim, care se bucură de locuinţe fastuoase cu piscine interioare, săli de cinema, terenuri de baschet, de un iaht privat, de expediţii de vînătoare de fazani sau căprioare.

Un mesaj interesant care se desprinde din această carte este că, de fapt, Coreea de Sud nu îşi doreşte sub nici o formă o rezolvare a problemei nord-coreene, întrucât aceasta ar însemna o reunificare a celor două ţări şi astfel, bogata, competenta şi supertehnologizata Coree de Sud s-ar trezi deodată cu 23 de milioane de cetăţeni săraci, prea puţin educaţi şi greu adaptabili la vremurile prezente, cu care nu ar şti ce să facă. Probabil este şi motivul pentru care trimite frecvent ajutoare în alimente către ţara vecină şi duşmană, în schimbul cărora nu pretinde nimic.

Shin Dong-Hyuk 

„Sagan, povestea unei iubiri”, de Annick Geille (Jurnal de lectură)

Editura Nemira 2010

Titlu original: „Un amour de Sagan”

„Scriind, salvăm ceea ce iubim. Şi trecutul, mai ales când nu mai există martori ai acestui trecut.”

„-Cine poate fi mai imbecil decât un îndrăgostit?

-De ce?

-Pentru că cel pe care-l iubim nu există.”

Annick Geille, fostă redactor-şef al ediţiei franceze a revistei Playboy, a fost pentru copilul teribil al literaturii franceze, Françoise Sagan, o iubire de-o vară. Mare iubitoare de literatură, Geille insera în paginile revistei, printre fotografiile cu fete în bikini, texte ale scriitorilor ei preferaţi. Mergând la Sagan acasă pentru un interviu, jurnalista este simpatizată de nonconformista scriitoare şi devine unul dintre membrii cercului ei de prieteni intimi. Curând, prietenia dintre cele două femei se transformă în iubire, devenind amante. În acel moment, Sagan se afla deja, concomitent, într-o relaţie cu Bernard Frank, un scriitor necunoscut, dar şi cu fostul manechin Peggy Roche, care trecea drept iubita oficială. De altfel, cam aceasta era viaţa obişnuită a dezinhibatei Françoise Sagan: o înşiruire de triunghiuri amoroase în care se mai schimbau actorii, seri petrecute la cazinou unde juca cu patimă, consum de alcool şi mai ales consum de... palfium, un drog-medicament, de care a încercat să scape de mai multe ori prin cure de dezintoxicare, rezultatul fiind acelaşi. Practic, Sagan nu reuşea să funcţioneze dacă nu-şi injecta o doză de palfium.

Sagan era un spirit liber, nu se lăsa încorsetată de nici un fel de reguli, nu era afectată de ceea ce ar fi putut spune lumea. Avea un şarm extraordinar, toată lumea sfârşea prin a se îndrăgosti de ea, stârnind pasiuni atât în inimile bărbaţilor cât şi în cele ale femeilor.

Acest roman autobiografic descrie o lume boemă, purtând cititorul într-un Paris plin de farmec şi romantism de la sfârşitul anilor 70 dar şi în alte colţuri paradisiace ale lumii, Annick Geille pricepându-se foarte bine să descrie sentimentele, iubirea pasională şi interzisă pe care i-o poartă lui Sagan.

 Annick Geille

Ediţia franceză

Françoise Sagan la volanul Jaguarului său împreună cu regizorul Otto Preminger la Saint-Tropez în 1956.

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2009

Titlu original: „Les sirènes de Bagdad”

„Nu tot ce străluceşte este aur”

Dacă acum câteva sute de ani femeile care scriau un roman trebuiau să îşi ia un pseudonim masculin pentru a fi luate în seamă de către editori, astăzi, situaţia poate fi una exact pe dos: scriitoarea Yasmina Khadra este, de fapt, un bărbat, pe numele său real Mohammed Moulessehoul. Acesta a fost ofiţer în armata algeriană şi, pentru a evita cenzura militară, dar şi pentru a putea supravieţui ca scriitor sub regimul terorist din Algeria, şi-a luat un pseudonim feminin. Succesul imens pe care l-au avut cărţile sale nu i-au asigurat şi securitatea personală, Moulessehoul relevându-şi adevărata identitate abia mult mai târziu, după ce a părăsit armata algeriană şi s-a autoexilat în Franţa.

Romanul „Sirenele Bagdadului” este un roman cu un subiect actual şi sensibil, anume războiul din Irak, prezentat însă nu din perspectiva americanilor invadatori, percepuţi de lumea întreagă ca fiind cei de partea dreptăţii, eliberatorii, ci din perspectiva irakienilor de rând, a celor invadaţi.

Mohammed Moulessehoul sau Yasmina Khadra

Este povestea unui tânăr beduin, originar din Kafr Karam, un sătuc uitat de lume din deşertul irakian, a cărui viaţă linişită ca student la Universitatea din Bagdad este brusc întreruptă şi dată peste cap de bombardamentele americanilor asupra oraşului. Capitala devine un teatru de război aşa că tânărul beduin, fire paşnică, se retrage în satul său uitat de lume unde cursul vieţii nu este cu nimic tulburat de conflictul militar care tocmai s-a iscat. Deşi iakienii de rând sunt bucuroşi că au scăpat de Saddam Hussein, pe care îl consideraseră un tiran extrem de crud care, pentru orice vorbă suspectă, deporta, tortura şi ucidea familii înrtegi, ei nu se împacă nici cu ideea că ţara lor ajunsese să fie administrată după indicaţiile unor străini. Sătenii din Kafr Karam urmăresc războiul la televizor, văd reportaje cu asediile din Basra şi Fallouja, unde majoritatea victimelor sunt femei şi copii, sunt indignaţi dar şe mulţumesc să-şi ducă traiul obişnuit în liniştea satului lor care pare a fi atât de departe de ororile războiului. Nici când soldaţii americani, printr-o nefericită confuzie, îl omoară pe un copil retardat din satul lor, aflat pe drumul spre spital dintr-un oraş mai apropiat, nu reacţionează în vreun fel. Confuziile americanilor nu se opresc însă aici: un alai de nuntă este luat drept un grup de terorişti, o rachetă îi loveşte în plin, transformând bucuria nuntaşilor în jale, oroare şi sânge. Este actul care pune capac atitudinii nebeligerante ale sătenilor, tinerii plecând către Bagdad în căutarea  răzbunării.

Şi totuşi, tânărul nostru beduin rămâne pe loc, căci are oroare de violenţă şi nu vrea să aibă de-a face în nici un fel cu războiul. Până într-o zi, când însuşi războiul dă buzna peste el: într-o noapte, întreg satul este invadat de trupele americane aflate în căutare de terorişti. Oamenii sunt treziţi brusc din somn, sunt puşi cu faţa la pământ, umiliţi, li se răscolesc casele, li se distrug şi puţinele lucruri pe care le deţin, sunt interogaţi sub ameninţarea puştilor. În urma americanilor nu rămân decât ruşinea, disperarea şi dorinţa de răzbunare. O noapte teribilă care îl transformă pe tânărul beduin dintr-o fiinţă paşnică şi liniştită într-un terorist. Fără a mai da ochii cu proprii părinţi, el pleacă, chiar în acea noapte, spre Bagdad. Găseşte oraşul în plin haos, în care jafurile şi omorurile sunt la ordinea zilei, plin de orfani, vagabonzi şi tâlhari.

Atitudinea americanilor în ceea ce priveşte Irakul este una de neiertat: „habar n-au care ne sunt tradiţiile, visele, rugăciunile. Habar n-au că avem o moştenire de la înaintaşi, că memoria ne este intactă, iar alegerile juste. Ce ştiu ei despre Mesopotamia, despre acest Irak fantastic, pe care îl calcă bocancii lor împuţiţi? Despre Turnul Babel, despre grădinile suspendate, despre Haroun-al-Rachid, despre O mie şi una de nopţi? Nimic! Nu citesc niciodată aceste pagini ale istoriei şi nu văd în ţara noastră decât o imensă băltoacă de petrol din care vor lipăi până când ni se va scurge şi ultima picătură de sânge. Aici, ei nu se află la întâlnirea cu istoria; aici, au venit puşi pe jaf, pe acapararea filonului, a izvorului de bogăţie. Nu sunt decît nişte mercenari plătiţi de marea finanţă occidentală. Ei au redus toate valorile la o înspăimântătoare chestiune de parale, iar toate virtuţile se reduc, pentru ei, la una singură: profitul. Sunt nişte prădători de temut, asta sunt! Ar fi în stare să-l calce în picioare şi pe Hristos, dacă asta le-ar umple buzunarele. Şi, dacă nu suntem de acord cu ei, îşi scot artileria grea şi ne mitraliază sfinţii, ne dărâmă monumentele şi îşi suflă mucii în pergamentele noastre milenare”.

Pentru ca teroriştilor să le reuşească un atentat, aceştia trebuie să fie mereu, măcar cu o jumătate de pas, inaintea autorităţilor aflate pe urmele lor. Astfel, ei sunt tot timpul în căutare de noi modalităţi de a ucide şi de a lua pe toată lumea prin surprindere. Aşa că arma cu care tânărul beduin, devenit peste noapte terorist, trebuie să ucidă nu este o bombă, ci un virus, unul devastator, pe care îl va purta în propriile vene. Oraşul ales pentru a plăti cu milioane de morţi este Londra. Ajuns la aeroport pentru a se îmbarca spre Londra, este captivat de spectacolul vieţii ce i se desfăşoarră înaintea ochilor: familiile grăbite şi gălăgioase sau gesturile pline de afecţiune ale unor îndrăgostiţi. Toate acestea îl fac să îşi dea seama că, de fapt, el nu a apucat să cunoască viaţa, dragostea, fericirea, că, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, nu a făcut decât să îşi rateze viaţa şi că, mai mult, nu are nici un drept să confişte fericirea celorlalţi. Rămâne ţintuit pe scaunul său din sala de aşteptare, lăsând să-i plece avionul fără a se urca la bordul lui, chiar dacă ştie că nu va avea parte de nici o îndurare din partea celorlaţi membrii ai grupării teroriste din care face parte: înainte de a fi ucis de virusul pe care îl poartă în sânge, este lichidat de tovarăşii săi.

O carte excepţională, scrisă la persoana I, al cărui erou principal, personaj şi povestitor în acelaşi timp, nu are un nume, căci, de ce i-ar trebui unul, de vreme ce el este reprezentantul oricărui irakian? Mesajul romanului este unul evident antiamerican, dar şi unul extrem de pacifist: nici o nedreptate, nici o crimă de pe lume nu îndreptăţeşte luarea altor şi altor vieţi, intrarea într-un carusel fără de sfârşit al morţii.

You may also like

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

"Cartea şoaptelor", de Varujan Vosganian (Jurnal de lectură)

Editura Polirom, 2012, Colecţia Top 10+

„Povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte de ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi.” –Varujan Vosganian – „Cartea şoaptelor”

Este suficient să citeşti „Cartea şoaptelor” ca să îţi dai seama că Varujan Vosganian este, în primul rând, un scriitor. Un scriitor de mare talent rătăcit prin meandrele vieţii politice. Mărturisesc că aveam o reticenţă faţă de literatura română, probabil din cauza lecturilor obligatorii din şcoală şi că hotărâsem că nu se ridică la nivelul operelor literare ale altor popoare. Aşa că nu am mai citit nici un scriitor român. Apoi am deschis „Cartea şoaptelor” şi nu am mai putut să o las din mână.

Romanul vorbeşte despre drama unui popor, cel armean, arătând, oare a câta oară, că omenirea nu învaţă niciodată din greşelile trecutului ba, mai mult, chiar le repetă. Toată lumea ştie despre Holocaust, îl regretă şi îl condamnă, dar oare câţi ştiu că înainte de evrei au fost armenii?

În urmă cu un secol, turcii au hotărât că armenii trebuie să dispară de pe faţa pământului, aşa că au conceput un plan de exterminare care a obligat toţi armenii de pe teritoriile stăpânite de ei să-şi părăsească propriile case şi să pornească, mari şi mici, tineri şi bătrâni, în convoaie nesfârşite, pe drumul către moarte. În urma genocidului şi-au pierdut viaţa un milion şi jumătate de armeni. Au murit seceraţi de gloanţe, de foame sau de bolile care însoţesc frigul şi mizeria. Vosganian descrie scene teribile, greu şi de citit darămite de văzut sau de trăit, cum ar fi cadavrele ce pluteau la vale pe râul Eufrat sau vinderea de către o mamă a unui copil sănătos pentru un pic de făină pentru a ostoi foamea celuilalt copil al ei, muribund. Unii armeni însă au apucat să fugă, înainte de a fi prea târziu, s-au împrăştiat în lumea largă, unii dintre ei stabilindu-se şi în România. Unii dintre ei au căutat să se integreze în noile locuri, alţii au încercat să se răzbune, cert fiind că nici un armean nu a uitat. Uitarea  nu este deloc o caracteristică a armenilor.

Anul 2015 este anul când se comemorează 100 de ani de la genocidul împotriva poporului armean, comemorare care, de altfel, se face la fiecare 24 aprilie, ziua în care a fost ucis, la doar 31 de ani şi doar pentru că era armean, cel mai mare poet al lor, Daniel Varujan.

Aşadar, o carte document care nu are cum să lase cititorul indiferent, la care se adaugă talentul imens al lui Vosganian de a spune în cuvinte ceea ce aproape că nu poate fi spus. Iar dacă Academia Suedeză decide ca, în anul comemorării genocidului, să acorde Nobelul pentru Literatură unui scriitor a cărui creaţie tratează atât de bine şi atât de frumos acest moment sângeros al istoriei, ar putea să il decerneze lui Varujan Vosganian. Căci literatura lui Varujan Vosganian este una demnă de Nobel.

You may also like

Varujan Vosganian și-a lansat ”Cartea poemelor mele nescrise” la Iași

Victor Hugo - viaţa unui titan al cuvintelor (Partea a III-a)

De partea săracilor. Exilul

În timpul revoluţiei din 1848 Hugo nu stă deoparte: se amestecă în mulţime, ţine discursuri. Monarhia cade, se organizează alegeri prezidenţiale, iar Hugo, prin campania sa de presă, are o contribuţie semnificativă la alegerea ca preşedinte a prinţului Louis-Napoléon Bonaparte, fiul lui Hortense Bonaparte, în care văzuse persoana potrivită pentru a curma necazurile celor oprimaţi. În timpul frământărilor politice începuse să lucreze la „Les Misérables”, roman pentru care se documenta mergând în cocioabele săracilor, iar ceea ce a văzut l-a determinat să-şi dorească să facă ceva pentru aceştia. Viitorul avea să-i demonstreze exact contrariul. Dezamăgit de prinţ, Hugo devine principalui lui opozant, criticându-l cu fervoare în jurnalul scos şi editat de el şi fii săi. Din acest motiv, familia sa devine ţinta represaliilor politice: nouă luni de închisoare pentru François-Victor, condamnare la închisoare şi pentru celălalt fiu, Charles. Însuşi Hugo este căutat de poliţie pentru a fi arestat. Este nevoit să se ascundă, salvarea lui fiind iubitoarea Juliette care îi găseşte, mereu, noi şi noi locuri de refugiu. Mai mult, Juliette reuşeşte să-i facă rost şi de un paşaport fals cu care Hugo fuge în Belgia. I se va alătura şi ea mai târziu.

Victor Hugo (aşezat) în exil pe insula Guernesey

Aflat departe de ţară şi intenţionând să publice în Franţa un pamflet usturător la adresa prinţului- preşedinte, ceea ce, cu siguranţă ar fi dus la noi represalii, Hugo decide să-şi vândă toate bunurile la licitaţie şi să-şi scoată familia din Franţa. Se întâlnesc toţi în insula Jersey din Anglia, inclusiv Juliette. Familia Hugo îşi alege drept locuinţă o vilişoară albă cu vedere spre Franţa, numită Marine Terrace. Juliette locuieşte şi ea în apropiere astfel încât, de la ea, îl poate urmări pe iubitul ei când îşi face plimbarea de dimineaţă. La Marine Terrace au loc şi evenimente care nu au legătură cu politica sau cu scrisul: se organizează numeroase şedinţe de spiritism la care răspund sufletele fiicei pierdute Léopoldine sau ale lui Molière, Shakespeare, Racine, Mahomed, Platon sau chiar Iisus Hristos. Mai mult, casa avea reputaţia de a avea propria fantomă, o doamnă în alb, care se arăta prin faţa casei, de regulă pe la ora trei dimineaţa. Se mai puteau auzi ţipete ciudate sau lumină prin saloane unde nu era aprinsă nici o lumânare.

Hugo devine critic şi la adresa reginei Angliei aşa că familia sa este expulzată de pe insula Jersey. Se mută în insula Guernesey unde, pentru a evita o nouă expulzare, ţine neapărat să devină proprietar cumpărând casa Hautville House. Dacă lui Hugo exilul îi prieşte foarte bine căci se simte excelent fizic şi scrie mult, acesta nu o mulţumeşte defel pe soţia sa şi cel mai mult o afectează pe fiica lor Adèle, alintată Dédé, care, la 26 de ani, nu ajunsese nici să se căsătorească, nici să aibă o ocupaţie care să o satisfacă, toate aceste neîmpliniri aruncând-o într-o stare de profundă melancolie. Dédé fuge de acasă tocmai până în Canada în căutarea unui anume Pinson, un locotenent englez, de care era îndrăgostită. Pinson s-a dovedit a fi şi însurat şi cu copii, ceea ce nu l-a împiedicat defel să aibă o relaţie în afara căsătoriei şi cu Dédé, ducând-o cu vorba. Nici Charles Hugo nu mai suportă viaţa pe insulă, el plecând la Bruxelles unde se căsătoreşte şi începe o viaţă nouă. Astfel, Hugo nu mai rămâne cu nimeni în exilul său, înafară de răbdătoarea Juliette, care acum este deja o femeie bătrână, căci se apropie de vârsta de şaizeci de ani.

Sătulă de viaţa alături de soţul ei, Adèle Hugo scrie un volum biografic al acestuia intitulat „Victor Hugo raconté par un témoin” şi care vede lumina tiparului în 1863.

„Les Misérables”

În iunie 1861 Hugo terminase de scris „Les Misérables”, un roman social, un stil apreciat şi la modă după succesul romanului „Misterele Parisului” al lui Eugène Sue. Se ştie că „Les Misérables” se bazează foarte mult pe adevăr. Monseniorul Miollis, episcop autentic, existase aidoma şi chiar îl depăşise pe monseniorul Myriel din carte. Sărăcia acestui sfânt prelat, ascetismul, caritatea, naiva grandoare a limbajului său făcuseră, la Digne, obiectul admiraţiei tuturor. Angelin, fostul secretar al monseniorului Miollis, a povestit întâmplarea cu Pierre Maurin, ocnaş eliberat, care, respins de toţi hotelierii din cauza paşaportului său galben, bătuse la uşa episcopiei unde fusese primit prieteneşte, ca Jean Valjean. Pierre Moulin nu a furat însă sfeşnice ca Jean Valjean, ci a fost trimis de către episcop la fratele său, generalul Miollis care, atât de mulţumit a fost de el încât şi l-a făcut ordonanţă. Se pare că lumea reală oferă modele mult prea vagi, artistul fiind cel care adaugă luminile şi umbrele.

Pentru scrierea romanului, Hugo s-a servit şi de experienţa propriei sale vieţi. Găsim, în „Les Misérables”, pe abatele de Rohan, pe librarul Royol, pe maica Saguet, grădina Feuillantines, pe Victor Hugo tânăr sub numele de Marius şi, sub numele de Pontmercy, pe generalul Hugo. Marius o urmează pe Cosette, ca Victor pe a lui Adèle, stă supărat trei zile pe ea pentru că vântul din grădina Louxembourg îi ridicase fusta până la jartieră, la fel cum făcuse şi Victor în tinereţe sau intră în politică.

Romanul este un adevărat triumf editorial. Criticii vremii îi reproşează însă existenţa unor pasaje care nu-şi au locul şi care ar dăuna firului povestirii, cum ar fi pasajele filosofice, pasajul asupra mănăstirii Picpus sau cel asupra banilor.

Dacă succesul literar al lui Hugo se apropia de stele, în viaţa privată nu-i mergea deloc bine. Pe lângă multele aventuri ocazionale, el ajunsese să întreţină, simultan, trei femei: pe Adèle, pe Juliette şi pe Léonie, ceea ce implica mari costuri. Îşi obiga soţia şi amantele să facă economii drastice şi să ţină evidenţe amănunţite ale cheltuielilor. Cu toate acestea, el dona sume importante săracilor.

„Les travailleurs de la mer”

Anul 1866 este anul apariţiei romanului „Les travailleurs de la mer”. „Aducea în elaborarea acestei cărţi cunoaşterea profundă, la care ajunsese prin trăirea sa în arhipelag, a oceanului, navelor, marinarilor, a negurilor şi monştrilor, a stâncilor şi furtunilor. Moravurile celor din Guernesey, folclorul local, casele bântuite de fantome, ciudatul idiom al anglo-normanzilor împrumutau romanului un caracter amuzant şi nou.”

Ilustraţie pentru „Les travailleurs de la mer”

Sfârşituri

Adèle Foucher moare la 27 august 1868 la Bruxelles în urma unui atac de apoplexie. După dorinţa ei, este înmormântată la Villequier, lângă fiica ei Léopoldine. Fiind în exil, Hugo nu a putut participa la funeraliile soţiei sale, în schimb, el a fost cel care a hotărât ce să se scrie pe piatra de mormânt: „Adèle, soţia lui Victor Hugo”.

Adèle Hugo în 1856

Abia la sfârşitul anului 1870, după căderea de la putere a lui Louis Bonaparte şi după nouăsprezece ani de exil, Hugo şi familia lui se pot întoarce în Franţa. Revenirea lui pe pământ francez este întâmpinată de mulţimi de oameni aplaudând.

În martie 1871 moare Charles Hugo, tot în urma unei apoplexii, în timp ce se deplasa cu un cupeu. Este înmormântat la Père-Lachaise în cavoul generalului Hugo.

Scena politică a Franţei este una deosebit de tulbure, ţara ajungând în pragul răzmeriţei. Hugo vrea să plece să locuiască în Belgia însă nu este primit, aşa că îşi schimbă destinaţia alegând oraşul Vianden din Louxembourg. Aici, oferă găzduire unei tinere brune, refugiată şi ea, pe nume Marie Mercier. Inevitabil, aceasta îi devine amantă: ea are 18 ani, el 69. Situaţia din Franţa se îmbunătăţeşte şi Hugo revine la Paris. Deşi este văduv iar Juliette îşi doreşte nespus, nu se căsătoreşte cu ea. Se bucură de mare respect din partea noilor autorităţi franceze, respect de care Hugo profită pentru a-l salva pe Henri de Rochefort de la arest şi, poate, de la moarte. Între timp, reuşeşte să afle noutăţi despre fiica lui cea rătăcită prin lume: Dédé, tot urmărindu-l pe Pinson, ajunsese tocmai în Barbados, unde, căzută în nebunie, fusese înternată. O negresă care lucra la spitalul respectiv o identificase şi o adusese în Franţa. Hugo nu a mai putut decât să o reinterneze într-o casă de sănătate, la Saint-Mandé, de unde nu a ieşit decât după moartea lui Hugo şi atunci doar pentru a fi mutată la castelul din Suresnes, o altă casă de sănătate, mult mai luxoasă, unde a ocupat un pavilion întreg. „Era blândă şi nu părea nenorocită, dar uneori vorbea fără şir. Bună muziciană, pianistă deosebită, îşi atribuia operele cele mai celebre. Pentru a o distra, era condusă la grădina zoologică sau la Bon-Marché. O ciudată teamă de lipsuri, amintirea zilelor de mizerie din Barbades, o făcea să ascundă, ca şi câinii, tot ce i se dădea”.

Judith Gautier

Ajuns la vârsta de 70 de ani, Hugo are aceeaşi patimă pentru femei. Printre noile sale cuceriri se numără actriţa Sarah Bernhardt şi Judith Gautier, fiica de de doar 22 de ani a lui Théophile Gautier. Fiind bun prieten cu acesta, la moartea lui, Hugo îi scrie pentru mormânt, poate cele mai frumoase versuri ale poeziei franceze:

Ami, poète, esprit, tu fuis notre nuit noire.

Tu sors de nos rumeurs pour entrer dans la gloire...

Je te salue au seuil sévère du tombeau...

J’y cours. Ne fermez pas la porte funéraire.

Passons, car c’est la loi; nul n’y peut s’y soustraire;

Tout penche; et ce grand siècle avec tous ses rayons

Entre en cette ombre immense où, pâles, nous fuyons.

Oh! Quel farouche bruit font dans le crépuscule

Les chênes qu’on abat pour le bûcher d’Hercule!...

(Prietene, poet, spirit, părăseşti noaptea noastră neagră.

Ieşi din vâltoarea de aici pentru a păşi în glorie...

Te salut pe pragul auster al mormântului...

Sosesc şi eu. Nu închide funebra poartă.

Să trecem, aşa o cere legea; şi nimeni nu-i poate scăpa;

Totul se pleacă; şi veacul acesta măreţ cu toate luminile lui

Intră în nesfârşita umbră în care, palizi, intrăm şi noi.

O! Ce vuiet sălbatic fac în amurg

Stejarii doborâţi pentru rugul lui Hercule!)

Pe 26 decembrie 1873 moare, de tuberculoză, François-Victor, asfel că, în afară de fiica cea cuminţile rătăcite, lui Hugo nu-i mai rămâne nici un copil în viaţă. Îşi alină bătrâneţea cu cei doi nepoţi, Georges şi Jeanne, copiii lui Charles, pe care-i cântă în versuri, cei doi micuţi devenind legendari în toată Franţa.

François-Victor Hugo

In 1876 Hugo devine senator. Acum locuieşte pe bulevardul Eylau, la numărul 132, bulevard caruia i se va da numele scriitorului cu ocazia aniversării a optzeci de ani de viaţă, prilej de mare sărbătoare în Franţa.

Veşnica amantă, Juliette, cade bolnavă şi moare în 1883. Cu ocazia funeraliilor iubitei sale, Hugo îşi exprimă dorinţele în ceea ce priveşte propriul sfârşit. Iubitor al săracilor, el lasă acestora prin testament 40 de  mii de franci şi cere ca să fie condus pe ultimul drum cu dricul săracilor, refuzând totodată discursul funebru al oricărei biserici, cerând, în schimb, „o rugăciune din partea fiecărui suflet”. În rest, toată averea o lasă nepoţilor. Moare la 22 mai 1884 în urma unei congestii pulmonare, ultimele lui cuvinte fiind „văd o lumină neagră”, o evocare, poate, a unui vers de-al său „Acest teribil soare negru din care radiază noaptea”. Franţa intră în doliu naţional, sicriul este expus sub Arcul de Triumf, înainte de a fi depus, pentru totdeauna, la Panthéon. Este purtat, aşa cum şi-a dorit, cu dricul săracilor, neîmpodobit, având doar două coroane de trandafiri albi. Două milioane de francezi urmează dricul.

Victor Hugo şi nepoţii lui Georges şi Jeanne

Hugo citind

Sursa: Olympio sau viaţa lui Victor Hugo – André Maurois, Editura Univers 1983

You may also like

Victor Hugo - viața unui titan al cuvintelor (Partea I)

Victor Hugo - viața unui titan al cuvintelor (Partea a II-a)