Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell - o cale de ieșire peste veacuri (Jurnal de lectură)

Lucrezia di Cosimo de Medici (14 Feb 1545 – 21 Apr 1561) nu ar fi trebuit să devină soția lui Alfonso d'Este, duce de Ferrara. Menită ducelui îi fusese de fapt sora ei mai mare, Maria. Într-o epocă în care în care arta atingea culmi nebănuite dar în care se murea aproape din orice, moartea subită a Mariei chiar în timpul logodnei nu a contat deloc în mezalianțele politice care trebuiau să fie întărite, prin cea mai la îndemână metodă, căsătoria. Mireasa nu are decât să fie înlocuită cu următoarea fiică. 

Așa ajunge Lucrezia să devină soția ducelui de Ferrara, ea părăsind palatul Pitti al părinților ei, Cosimo I de' Medici, duce de Florența si mare duce de Toscana și Eleanora de Toledo, pentru a deveni ducesă in castelul soțului. În mai puțin de un an de la sosirea ei solemnă în Ferrara, Lucrezia avea să fie moartă, cauza oficială a morții sale fiind frigurile. Avea doar 16 ani. Numai că zvonuri despre o otrăvire a tinerii ducese chiar din ordinul soțului ei, ducele, se răspândesc iute și dăinuie peste timp, inspirându-i chiar poetului englez Robert Browning un monolog dramatic în versuri intitulat „My Last Duchess” (1842).

Așa cum o face în „Hamnet”, cel mai cunoscut roman al ei, Maggie O'Farrell se pricepe de minune să își introducă cititorii în atmosfera ducatelor italiene de secol XVI, închipuind și redând în paginile din „Portretul căsătoriei” viața luxoasă și de invidiat al nobililor, așa cum este ea văzută dinafară, dar mai ales așa cum mai probabil trebuie să fi fost văzută din interior din perspectiva femeilor lor: servite de armata de slujitori, înveșmântate în rochii fabuloase, împodobite cu bijuterii inestimabile, patronând petreceri fastuoase, pictate într-un stil idealist de artiștii cei mai de seamă a vremii, ele nu sunt în realitate decât niște captive de lux, datoare să nască moștenitori, datoare ca orice gest al lor să fie întru bunul plac și cinstire a soțului și a rangului. 

Romanul lui Maggie O'Farrell poate fi citit într-o cheie feministă, căci Lucrezia devine conștientă de abuzurile fine și crude ale soțului, justificate prin faptul că o feresc pe ea de pericole. Lucrezia lui Maggie O'Farrell e o femeie tânără și nu prea experimentată, da, dar una care înțelege ce i se întâmplă, care se revoltă în sinea ei și care încearcă să se apere. 

Iar ceea ce e mai frumos în „Portretul căsătoriei” este că, spre deosebire de Lucrezia cea adevărată, cea care sfârșește atât de timpuriu într-un mormânt din mănăstirea Corpus Domini, mausoleul familiei d'Este, Lucreziei din roman i se oferă o cale de scăpare, ca o reparație minimă de peste veacuri la cruda realitate istorică.

Lucrezia de’ Medici, portret atribuit lui Bronzino, dar și lui Alessandro Allori, ca. 1560, North Carolina Museum of Art

Mormântul din Corpus Domini din Ferrara, mausoleul familiei d'Este

Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii (Jurnal de lectură)

Clopotul de sticlă, mai degrabă o autobiografie cu ceva elemente de ficțiune decât un roman, nu poate fi numită decât o carte tulburătoare. Iar cine citește înainte puțin despre viața Sylviei Plath, își dă repede seama de realismul poveștii personajului Esther Greenwood. Trebuie spus din capul locului că singurul roman scris de Sylvia Plath, apărut sub pseudonimul Victoria Lucas, este unul despre depresie. Este o ocazie de a pătrunde în mintea cuiva afectat de această boală psihică care, chiar și în condițiile medicinei moderne de astăzi, are încă multe necunoscute. De unde vine declicul care, după fiecare zi plină în evenimente sociale, în care totul merge cum nu se poate mai bine, îl face pe depresiv să caute și să încerce noi și noi metode de a se sinucide? Pentru că atunci când nu mai își găsește curajul să trăiască, depresivul își caută curajul să moară.

Pentru Sylvia Plath viața a fost mereu deprimantă și fără culoare. Și-a dorit să fie un om al literelor de succes, să scrie cât mai multă poezie și să fie fericită. Primul episod sever de depresie îl are în 1953, la doar 20 de ani. Câștigase un fel de bursă de editor la revista Madmoiselle și petrecuse o lună la sediul publicației din New York. Deși fusese răsfățată cu tot felul de cadouri și dineuri, experiența nu s-a ridicat deloc la nivelul propriilor așteptări. Întoarsă acasă, vestea că fusese respinsă la un seminar de creație literară la Harvard o aruncă în cea mai neagră deznădejde. Ca și personajul Esther Greenwood, Sylvia își provoacă tăieturi la picioare, ca o repetiție, să vadă dacă are curajul să suporte durerea unor viitoare tăieturi fatale. Apoi, câteva zile mai târziu, se târăște într-o gaură să moară: coboară în pivnița casei, caută cel mai întunecat și îndepărtat colț și înghite toate somniferele mamei sale. Familia o caută cu înfrigurare, o declară chiar dispărută la poliție. Dispariția face subiectul presei și se organizează căutări colective. Este găsită după trei zile, din întâmplare, de către mama sa, aceasta coborând în pivniță cu treburi. Este internată timp de șase luni într-un spital psihiatric unde i se administrează tratamentul cu electroșocuri. Ca și Esther Greenwood la sfârșitul romanului, Sylvia iese din spital oarecum refăcută, gata să-și reia viața de acolo de unde a lăsat-o.

Așadar, romanul se termină într-o notă oarecum optimistă, deși a fost scris într-o perioadă neagră pentru Plath. Mariajul ei cu Ted Hughes, un poet britanic, cu care se căsătorise în 1956, se sfârșise după ce Hughes o părăsise pentru o altă femeie. Noua cucerire a lui Hughes era una dintre prietenele de familie a cuplului, Assia Wevill, o femeie deosebit de frumoasă și care, la rândul ei, scria poezii. Se pare că Hughes devenise extrem de violent cu soția sa, Plath suferind chiar un avort spontan în urma unei bătăi crunte încasate. În scrisorile către psihiatrul ei, doctorul Ruth Barnhouse, Plath vorbește despre abuzurile fizice și psihice la care este supusă de către soțul ei. La un moment dat, Hughes i-ar fi spus verde în față că își dorea ca ea să fie moartă. E lesne de înțeles ce impact au avut toate acestea asupra unei naturi și așa predispusă la depresie ca cea a Sylviei. Separată de soțul bătăuș și infidel, Plath își petrece anul 1962, având singură grijă de cei doi copii, Frieda și Nicholas, în casa de pe 23 Fitzroy Road, Primerose Hill din Londra și scriind cu îndârjire cele mai bune versuri ale ei. 

Clopotul de sticlă a văzut lumina tiparului în ianuarie 1963, la o lună înainte de moartea ei. În timp ce Ted Hughes era apreciat, Plath continua să fie o necunoscută în cercurile literare ale vremii. Cu toate astea, era conștientă de valoarea versurilor pe care le scria în timp ce se chinuia să depășească un episod depresiv care n-o mai lăsa de mai bine de șase luni. Se lupta cu o insomnie cronică, luând somnifere pentru a adormi. Se scula de dimineață pentru a avea grijă de copii și pentru a lucra, ritmul acesta făcând-o să slăbească 10 kilograme într-un timp scurt. A cerut ajutor medical, cu trei zile înainte de a se sinucide, fiindu-i prescrise antidepresive. Psihiatrul ei, doctorul John Horder, și-a dat seama de riscul ridicat de sinucidere pe care îl prezenta Plath stând singură, doar cu cei doi copii mici și a încercat să o spitalizeze. Nu a reușit așa că a început aranjamentele pentru ca Plath să fie aibă la domiciliu, pe durata zilei, o asistentă care să o ajute cu copiii și să o supravegheze. Nici medicamentele nu au mai apucat să își facă efectul, nici asistenta nu și-a mai intrat în rol, căci Plath, în ziua de 11 februarie 1963, dimineața devreme, la ora 4:30, s-a sinucis intoxicată cu monoxid de carbon după ce și-a băgat capul în mașina de gătit și a dat drumul la gaze. Cei doi copii, Frieda, în vârstă de 4 ani și Nicholas, de doar un an, dormeau în camera alăturată. Când asistenta trimisă de doctorul Horder ajunge pe la ora 9 dimineața la locuința de pe 23 Fitzroy Road, nu mai are cine să-i răspundă la ușă. Forțează intrarea și descoperă scena tragică. Conștientă că scurgerile de gaze ar putea să-i afecteze pe copii, Plath sigilase camera acestora cu bandă adezivă, prosoape și haine, ca să fie în siguranță. Trebuie precizat că Plath mai avusese o tentativă de sinucidere în urmă cu opt luni, când plonjase cu tot cu mașină într-un râu, încercare din care scăpase cu viață. 

În timp ce Plath murea, soțul ei era cu noua lui aleasă, Assia Wevill. A părut devastat de moartea soției sale, dar și-a continuat viața fiind moștenitorul legal al tuturor scrierilor lui Plath. La scurt timp, Assia a născut și un copil, o fetiță, pe care au botezat-o Shura. Este clar că viața Assiei cu Ted n-a fost nici ea una fericită și ea ar fiind victima violențelor fizice și verbale ale lui Hughes. În plus, majoritatea prietenilor și rudelor Sylviei au declarat-o principala vinovată pentru moartea acesteia. Arătată cu degetul și nefericită, Assia se cufundă și ea tot mai adânc în depresie. La 6 ani distanță, în martie 1969, își dizolvă toate somniferele pe care le avea într-un pahar cu apă. Îi dă să bea mai întâi Shurei, apoi golește ea restul. Nu se oprește aici: dă drumul gazelor din mașina de gătit, apoi se bagă în pat alături de Shura, punând astfel capăt atât propriei vieți cât și a micuței. 

Cunoscând toate aceste aspecte biografice și citind Clopotul de sticlă, nu poți să nu remarci o mică scenă din roman ca o premoniție sumbră a evenimentelor tragice viitoare: la un moment dat, Buddy Willard, iubitul declarat a lui Esther, o vizitează la spitalul psihiatric unde aceasta era internată după tentativa ei de sinucidere. Cu puțin timp în urmă, Joan, prietenă cu Esther dar și fostă iubită a lui Buddy, își pusese capăt zilelelor. Atunci, Buddy, frământat, îi pune întrebarea:

”- Crezi că e ceva înăuntrul meu care le face pe femei să înnebunească?”

Oare Ted Hughes și-o fi pus și el această întrebare? Cine știe? 

Se știe că Hughes a distrus jurnalul Sylviei după moartea acesteia, pentru a-i proteja pe copii, a susținut el. Asta ne duce cu gândul dacă tot ce a văzut lumina tiparului de-atunci încoace reprezintă și totalitatea creației ei literare, ținând cont că totul a trecut prin filtrul lui și că el a fost singurul care a avut acces la scrierile ei literare, toate manuscrisele fiind lăsate în casa în care a murit. Posibil să fi fost destul de zguduit de morțile acestea premature, căci dedicația de pe volumul de poezii Crow, publicat de el în 1970, este pentru Assia și Shura. Mai mult, i s-a confesat lui Elisabeth Sigmund, o prietenă apropiată de-a Sylviei, că mereu are în fața ochilor o imagine a unui bărbat într-un deșert, ținând o armă încărcată cu un singur glonte. O pasăre neagră șade într-un copac din apropiere iar omul nu se poate decide dacă să omoare pasărea sau pe el însuși. 

Cariera literară postumă a Sylviei a prins avânt cu trecerea timpului, pentru volumul de poeme Collected Poems decernându-i-se premiul Pulitzer în 1982, în timp ce cariera literară a lui Ted Hughes a intrat într-un con de umbră, faima soției sale depășind-o cu mult pe a lui. Afecțiunile psihice ale mamei s-au transmis și unuia dintre cei doi copii: fiul ei, Nicholas, devenit la maturitate biolog marin, a repetat gestul fatal, spânzurându-se la vârsta de 47 de ani. Frieda Hughes a luat calea artistică, devenind poetă și pictoriță. Trăiește în Australia. 

Viața Sylviei Plath a făcut subiectul unui film biografic în 2003, avându-i în rolurile principale pe Gwyneth Paltrow și Daniel Craig.

”Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.” — Sylvia Plath, “Lady Lazarus” from The Collected Poems

Sylvia Plath intervievând-o pe Elizabeth Bowen pentru revista Mademoiselle în 26 May 1953

Știrea apărută în ziar care anunța dispariția Sylviei Plath în timp ce ea agoniza în pivnița casei mamei sale 

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Sylvia Plath (1932-1963)

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Ted Hughes și Sylvia Plath

Sylvia Plath (1932-1963)

Sylvia Plath găsită moartă în bucătăria sa în dimineața zilei de 11 februarie 1963

Assia Wevill 

 Ted împreună cu Assia și Shura, Londra, 1967

 Frieda și Shura, 1966

Nicholas Hughes 

 Frieda Hughes

 Mormântul Sylviei Plath

Ca din întâmplare, femeie: Regina Cristina a Suediei, de Dario Fo (Jurnal de lectură)

Cu siguranță există biografii ale reginei Cristina a Suediei mult mai reușite decât aceasta. Dacă sunteți în căutarea unor pagini de literatură care să vă taie răsuflarea de frumusețea frazelor, create cu multă măiestrie, s-ar putea să fiți dezamăgiți. Și asta pentru că Dario Fo nu a fost un scriitor de romane. De fapt, decernarea premiului Nobel pentru literatură din 1997 a fost o recunoaștere a tuturor pieselor de teatru pe care Fo le-a scris și le-a interpretat, singur sau alături de alți actori, în care satiriza puterea și lua apărarea celor asupriți dar și ca urmare a implicării sale în plan politic. Timp de mai bine de 10 ani, alături de soția sa, actrița Franca Rame, a apărut în fața italienilor în fiecare sâmbătă seară, într-o emisiune de televiziune la Rai, ridiculizând abuzurile de tot felul, dar mai ales ale puterii sau ale bisericii, până când emisiunea a fost scoasă de pe post ca urmare a cenzurii impuse de Biserica Catolică. Romanul acesta istorico-biografic a fost scris spre sfârșitul vieții sale, când regina Cristina a Suediei a devenit un subiect fascinant pentru el. Și nu avea cum să nu aibă Dario Fo, omul de teatru, o atracție pentru această regină atipică, de demult, care ca și el, a iubit atât de această artă, mai ales punerile în scenă ale lui Molière, pe care l-a cunoscut personal și pe care l-a ajutat de câte ori a putut. 

Cristina a Suediei nu a vrut să facă nimic din ceea ce se aștepta de la o femeie a epocii sale. Singurul copil al regelui Gustav II Adolf al Suediei și al Mariei Eleonora de Brandenburg, a devenit regină la 6 ani, după ce tatăl ei, regele, a murit în urma unei răni căpătate în război. Fiindcă regina avea o vârstă atât de fragedă, conducerea țării au fost preluată de un consiliu de regență, în timp ce din partea Cristinei nu se aștepta decât să își desăvârșească educația, să se mărite cu un nobil vrednic și să împlinească vârsta de 18 ani pentru a putea prelua frâiele puterii. Numai că viitoarea regină se împăca și nu prea cu cerințele acestea. Da, îi plăcea nespus să învețe, căci era de felul ei foarte curioasă. Iubea mult știința și arta, la un moment dat fiind eleva lui Descartes însuși. În rest, însă, nimic nu mai era la fel de simplu: nu putea fi o domniță elegantă și cu bune maniere și pace! Cu un aspect de băiețoi, cu părul mereu vâlvoi și ciufulit, prefera să călărească îmbrăcată bărbătește sau să se învârtă prin preajma tunurilor armatei decât să brodeze sau mai știm noi ce era prevăzut ca obligatoriu în educația unei nobile de la curtea suedeză. Nici prea frumoasă nu era, mai ales că nu prea dădea importanță coafurilor și rochiilor elegante. 

Prea modernă pentru secolul său, acestă tânără inteligentă nu își punea nici un fel de opreliște inimii când era vorba de iubire: se avânta în vâltoarea pasiunii indiferent dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie sau dacă era un nobil sau un om de rând. La vârsta de 18 ani devine regină în adevăratul sens al cuvântului. Ca totul să fie perfect, nu mai trebuia decât să se mărite cu un reprezentant al vreunei case regale europene puternice, asigurând astfel o alianță de durată ce ar fi asigurat pacea și progresul Suediei. Doritori au fost mulți, numai că tânăra regină nu era ca oricare alta. O nemulțumea profund perspectiva de a fi o soție supusă și o îngrozea de-a dreptu ideea de a fi nevoită să toarne urmași la tron unul după altul. Nu, categoric viața aceasta nu era pentru ea! 

După aproape 10 ani de domnie, hotărăște că o de-acum încolo își va trăi viața numai cum o vrea ea! Așa că întrunește Consiliul Coroanei și abdică în favoarea unui văr de-al său, cel care avea să devină regele Carol X. Mai mult, renunță la religia oficială a țării ei, cea luterană și se convertește la catolicism. Părăsește Suedia și se stabilește pentru o vreme la Anvers, orașul unde pictaseră Rubens și Van Dyke. Își tunsese părul scurt, se îmbrăca în haine bărbătești și purta pantofi fără toc, astfel încât trecea drept un tânăr, nimic din înfățișarea ea arătând că ar fi vorba de o femeie. În pragul vârstei de 30 de ani se stabilește în Italia, la Roma. Este primită cu mult fast de către papă la Vatican unde și locuiește o vreme. Apoi își stabilește reședința la Palazzo Farnese ale căror porți le deschide pentru toți cei care, ca și ea, iubesc literatura, pictura, teatrul sau muzica. Aici, la Roma, se dă în dragoste cu Decio Azzolino, un tânăr cardinal citit și glumeț, legătură pe care cei doi sun nevoiți să o ascundă pentru a evita scandalul. 

După ce a renunțat la o coroană cândva, i-a venit din nou pofta să fie regină, urmărind să pună mâna pe regatul Neapolului, mai ales că Suedia nu-i prea mai trimitea nici o lețcaie și avea mare nevoie de bani. În plus, având propriul ei regat, ar fi putut să-l iubească nestingherită pe Azzolino, al ei. Intrigile ei nu dau însă nici un fel de roade, Cristina rămânând cu buzele umflate. Din palatul ei de la Roma, a continuat să sprijine teatrul, mai ales pe cel al lui Molière și a luat deseori poziție în favoarea celor persecutați de un regim politic sau altul, stârnind de multe ori scandal sau dezaprobare. A murit la 62 de ani, vegheată de iubitul ei, cardinalul Azzolino. La o lună de la dispariția iubitei sale, cardinalul a murit și el, neputând să facă față golului imens lăsat de ea în sufletul său. A fost înmormântată în Grotele Vaticane, ea fiind, în ordine, a doua din doar cele trei femei cărora li s-a acordat acest privilegiu până în zilele noastre, celelalte două fiind: contesa italiană Matilda de Toscana (1046-1115) și prințesa poloneză Maria Clementina Sobieska (1702-1735).

 Cristina de Suedia, de Jacob Ferdinand Voet

Cristina de Suedia, de David Beck 

Cristina de Suedia în 1653, de Sébastien Bourdon

Cristina de Suedia - artist necunoscut 

Cristina de Suedia conversând cu René Descartes

Cristina de Suedia, atribuit lui David Beck 

 Cristina de Suedia, de David Beck

 Cristina de Suedia în ultimii ani de viață, artist necunoscut

 Cristina de Suedia în anii bătrâneții, artist necunoscut

Mormântul Cristinei de Suedia din Criptele Vaticane 

”Eu sunt fiica lui Rembrandt”, de Lynn Cullen (Jurnal de lectură)

Rembrandt - Femeie scăldându-se în râu, 1655

Lynn Cullen, prin romanul său, își introduce cititorii în atmosfera unui Amsterdam al celei de-a doua jumătăți de secol XVII, cu frumusețea canalelor sale strălucind în bătaia soarelui dar și lovit periodic de ciumă. Este Amsterdamul unde trăiește și crează, convins că prin pensulele sale vorbește însuși Dumnezeu, celebrul pictor Rembrandt. Vremurile în care Rembrandt era în culmea gloriei și câștiga o groază de guldeni pe fiecare tablou al său sunt de mult apuse căci, dincolo de talentul său de toți recunoscut, epoca în care trăiește este una destul de închisă, în care clasele sociale sunt foarte bine delimitate și în care e aproape imposibil să pătrunzi, în care cei cu bani nu acceptă să se amestece în vreun fel cu cei săraci, în care orice abatere de la moralitate atrage după sine oprobriul public definitiv. Este o epocă în care contează foarte mult din ce familie te tragi, dacă ești un copil legitim sau unul din afara căsătoriei, de aceste diferențe depinzând felul cum ești privit și tratat, influențând tot parcursul vieții tale.

Este și cazul Corneliei van Rijn, fiica nelegitimă a lui Rembrandt și al servitoarei sale, Hendrickje Stoffels, cea care i-a servit și ca model pentru unele dintre tablourile sale. De altfel, declinul lui Rembrandt a pornit în primul rând de la viața scandaloasă a acestuia, de la legăturile lui cu servitoarele sau cu educatoarea copiilor săi, concubinajul fiind pedepsit în Olanda acelor vremuri. Refuzul lui de a o lua de soție pe Hendrickje atrage după sine ocara din partea semenilor și chiar excomunicarea din partea bisericii, rușinea acoperind-o și pe fiica lor, Cornelia.

Despre Cornelia, datele istorice sunt foarte puține, așa că Lynn Cullen umple aceste goluri în romanul său, împletind cu talent firul vieții acesteia cu operele marelui artist, căci cititorul poate afla și poveștile (în viziunea scriitoarei) din spatele unor tablouri celebre ale Rembrandt, cum ar fi Logodnica evreică (Cullen afirmă că modelul feminin din pictură este însăși fiica pictorului, Cornelia), Lecția de anatomie a lui Johan Deyman, Batșeba, Femeie scăldându-se în râu, sau  Jurământul lui Claudius Civilis. Viața ei se împarte între rușinea originii sale și lipsa de afecțiune din partea tatălui ei aflat, după părerea tuturor în pragul nebuniei. În încercarea de a se descurca cu sărăcia extremă și cu neputința de a spera că-și va vedea vreun vis împlinit, Cornelia descoperă unele secrete de familie, vechi și dureroase.

 Batșeba

 Jurământul lui Claudius Civilis

 Lecția de anatomie a lui Johan Deyman, 1656

Logodnica evreică

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2007

Titlu original: ”L′ Attentat”

Prix des libraires 2006, Prix Découverte Figaro Magazine-Fouquet's, Grand Prix des Lycéens, Grand Prix des Lectrices Côté Femmes

”Cine privește marea întoarce spatele nefericirilor lumii. Pe undeva, se resemnează.”

Este al doilea roman al lui Yasmina Khadra pe care îl citesc și îmi dau seama cât de pacifiste sunt scrierile sale, chiar dacă paginile sunt pline de orori, de sângele oamenilor pierind în atentate, fie că sunt dintr-o tabără sau alta, evident fiind că din caruselul acesta al morții nu ai cum să scapi oricât de mult te-ai feri.

Este și cazul eroului principal al romanului - Amin Jaafari, un arab naturalizat în Israel, un chirurg care a reușit în viață cu prețul îndepărtării de familia și tribul său. Nu-l interesează politica zbuciumată a țării sale de adopție, nici conflictele deschise interetnice, nu-și dorește decât, prin natura meseriei sale, să salveze vieți. Cu toate acestea, tăvălugul evenimentelor se năpustește peste el când propria lui soție, blindată cu explozibil, se aruncă în aer într-un restaurant, aducând cu ea moarte și distrugere. La început, Amin refuză să creadă că soția lui, care era atât de fericită și de dornică de viață, ar fi putut să devină kamikaze.  Nu înțelege care a fost declicul care să o facă să renunțe la iubirea lui, la viața luxoasă și lipsită de griji și să aleagă moartea în floarea vârstei pentru a deveni martiră. Pe măsură ce merge pe urmele soției sale, chiar dacă vede că suferința oamenilor văduviți de țara lor nu poate fi ștearsă din sufletele lor, Amin tot nu reușește să se pună de acord cu metoda aleasă de ei pentru a riposta: luarea a cât mai multe vieți o dată cu sacrificiul de sine. Întoarce spatele tuturor argumentelor și alege să fie ceea ce a simțit dintotdeauna: un medic care să ajute viața.

Cu toate acestea, caruselul atentatelor împotriva Israelului urmate de răspunsul armat ale acestuia împotriva familiilor martirilor îl prinde și pe Amin, el fiind ucis într-un astfel de raid-răspuns, căci prin aceste locuri moartea este atât de prezentă, celor vii nepermițându-li-se o existență normală decât în vis, căci ”Ți se poate lua totul; bunurile tale, cei mai frumoși ani ai tăi, toate bucuriile și toate meritele, chiar și ultima cămașă – îți vor rămâne întotdeauna visele ca să reinventezi lumea pe care ți-au răpit-o”.

Yasmina Khadra

 You may also like

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

”Povestește-mi despre Beirut”, de Asma Abdelkarim 2015 (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2015

Titlu original: ”Raconte-moi Beyrouth. La vigne et le lierre”

Cu cât citești mai mult despre Orientul Mijlociu, cu atât realizezi mai bine că treburile pe acolo sunt extrem de complicate, uneori frizând absurdul. Ca să înțelegi ce se întâmplă în aceste zone de veșnic conflict, trebuie ori să te naști și să trăiești acolo, ori să studiezi ani în șir istoria și obiceiurile acestor locuri.

Puțină lumină poate că face chiar Asma Abdelkarim prin cartea sa de călătorie prin ”țara cedrilor”, așa cum mai este cunoscut lumii întregi Libanul. Ea este o tunisiancă al cărui tată, originar din Liban, i-a vorbit mereu despre țara lui de baștină ca fiind adevărata ei țară, așa că, la vârsta de 19 ani, alege să studieze la Beirut. Găsește un oraș cu clădiri distruse de recentul război, plin de tabere cu refugiați palestinieni.

Aflăm de la Asma Abdelkarim că Libanul este o țară în care religia are o importanță capitală: oamenii nu se pot căsători cu cineva de altă confesiune decât a lor, nici măcar prin convertirea la confesiunea persoanei iubite, căci imediat ar fi considerați trădători și de o tabără și de cealaltă, nefiind niciodată acceptați. Asta înseamnă că nu ar mai avea nici o șansă la o viață socială normală, adică o slujbă, căci toate locurile de muncă se obțin doar cu recomandare religioasă sau politică. Cei care nu aparțin de o anumită confesiune religioasă sau de un partid politic nu au nici o speranță să se angajeze undeva. În Liban nu există ajutoare sociale, de aici apărând destule probleme existențiale care împing la gesturi extreme sau rușinoase, fiind numeroase cazurile în care tații, neavând de lucru, își trimit câte o fiică să se prostitueze pentru a întreține întreaga familie.

Oamenii Orientului sunt mai curând animați de emoții și sentimente decât de pragmatism, emoții care, dacă devin tot mai puternice, pot oricând să explodeze. Libanezii îi urăsc din tot sufletul pe israeliți, ca urmare a atacului acestora din 1982, și îi urăsc la fel de mult și pe sirieni, ca urmare a masacrelor și barbariilor comise de aceștia în 1976. Se pare că orice sirian venit la muncă în Liban este, în realitate, un agent al regimului de la Damasc. Astfel, orice mișcare a libanezilor este notată și raportată. La toate acestea se adaugă și disprețul și superioritatea cu care sunniții, de regulă locuind la oraș, îi privesc pe șiiți, locuitori ai satelor. Ura este reciprocă în toate cazurile de mai sus.

În schimb, majoritatea populației Libanului venerează mișcarea Hezbollah, un partid politic șiit, al cărui nume se traduce prin ”Partidul lui Dumnezeu” și care și-a câștigat reputația și susținerea imensă după ce a luptat contra Israelului. Hezbollah refuză categoric orice perspectivă de laicizare a țării.

Așa cum îl descrie autoarea, Libanul este o țară plină de culoare, marcată de războaie, de discursuri politico-religioase exaltante, în care bombele atentatelor care se aud nu mai reușesc să zguduie și să scoată din rutină pe nimeni, oamenii obișnuindu-se cu ele. O țară mândră care nu suportă să fie privită de sus de către Occident, dar ai cărei locuitori suferă și de un complex de inferioritate, libanezii cu ceva școală renunțând bucuroși la limba maternă pentru a se exprima în franceză sau engleză, acesta fiind un motiv de respect în ochii celorlalți.

You may also like

”Femei fără bărbați”, de Shahrnush Parsipur (Jurnal de lectură)

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

”Grădinile Finzi-Contini”, de Giorgio Bassani (Jurnal de lectură)

Editura Univers 2007, Colecția Cotidianul

Titlul original: ”Il giardino dei Finzi-Contini 1962

„În viață, dacă cineva vrea să înțeleagă, să înțeleagă într-adevăr cum stau lucrurile pe lumea asta, trebuie să moară măcar o dată. Și atunci, dacă așa e legea, mai bine să moară tânăr, când mai are timp înainte să se ridice și să reînvie...”

Cu „ Grădinile Finzi-Contini” Giorgio Bassani reușește să reînvie o lume idilică, trecută și poate uitată, aceea a vieții tihnite și îndestulate a unei familli de evrei dinaintea începerii celui de-al Doilea Război Mondial. Și totuși, romanul se deschide cu imaginea cimitirului ebraic din Ferrara ce adăpostește cavoul monumental al familiei Finzi-Contini, de parcă cititorul ar fi avertizat încă de la început de soarta personajelor sale. Iar ceea ce iese în evidență în legătură cu acest cavou este mai ales lipsa morților ce-i erau destinați și pe care i-a așteptat răbdător în negura vremurilor, morți care nu au mai venit, căci s-au împrăștiat în ținuturi străine, fără voia lor, fără de nume și fără de mormânt.

Este romanul vieților trăite din plin, cu tabieturi, cu avânturile tinereții, cu visele și planurile specifice vârstei, cu partide de tenis aprig disputate, cu plimbări lungi pe potecile vastelor grădini Finzi-Contini printre arborii bătrâni de cinci sute de ani, cât ținea vara de lungă, martorii tăcuți gata să adăpostească un început de iubire. E o lume în care viața și iubirea sunt descoperite încet, într-un ritm firesc.

Bassani nu aduce decât în treacăt vorba de legile rasiale ca un preambul al ororilor viitoare, ele neocupând în viața personajelor sale decât un loc marginal, cel mult sub forma unei discuții la cafea. Și totuși se simte amenințarea plutind în aer, chiar dacă eroii își văd în continuare de viață. Apoi, romanul se termină brusc, exact ca viețile evreilor smulși și transportați într-o realitate cruntă și de neînțeles, în care cei care au murit înainte devin cei norocoși, devenind astfel un roman al vieților furate, un roman despre cum a fost și mai ales despre ce ar mai fi putut încă să fie.

Romanul a fost ecranizat în 1970 de Vittorio de Sica fiind distins cu premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

”Cum am devenit doamna Mao”, de Anchee Min (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2009

Titlu original: ”Becoming Madame Mao”

”Presa, după părerea mea, e ca un copil mic – oricine îi oferă un sfârc va fi numit mamă. Demnă de dispreț.” – Doamna Mao

Cum ajunge un om să devină un tiran sadic? Unul dintre posibilele răspunsuri ar fi că din cauza sărăciei extreme, a lipsei de educație, a frustrărilor, a faptului de a fi fost mereu respins și umilit, toate acestea ajungând să îl transforme pe om, făcându-l să acumuleze din ce în ce mai multă ură, astfel încât, atunci când prinde în mână frâiele puterii, nu ezită să se folosească de acestea pentru a se răzbuna și pentru a-și păstra cât mai mult statutul de privilegiat. Este și cazul doamnei Mao, soția dictatorului Mao Zedong, cunoscută în istoria Chinei drept ”demonul cu oase albe”.

De-a lungul vieții ei , doamna Mao a purtat patru nume:

-Yunhe (din 1919 până în 1933), tradus prin cocorul în nori, cocorul fiind simbolul speranței;

-Lan Ping (din 1934 până în 1937), de la lan care înseamnă albastru, aceasta fiind culoarea ei preferată, ping însemnând măr dar și drăgălășenie, mărul fiind o trimitere și la orașul ei natal, Shan-Dong, unde merele erau principala marfă de export;

-Jiang Ching (din 1938 până în 1991), jiang însemnând râu, iar ching însemnând verde. Jiang Ching este esența unei zicători tradiționale ”Verdele vine din albastru, dar e mai bogat decât albastrul”;

-Li Runqing (în 1991, anul morții sale).

Yunhe s-a născut ca fiica unui tâmplar bețiv și violent, singurul tâmplar al orașului și proprietarul unui atelier cu patru angajați. Nu a terminat nici măcar școala primară, dar mai târziu a reușit cumva să devină studentă cu jumătate de normă la Universitatea din Shan-Dong unde a lucrat ca bibliotecară. Bunicul ei i-ar fi spus: ”Nu are sens să înveți să citești – cu cât cineva este mai educat, cu atât mai profund simte umilirea”. Foarte frumoasă, la 17 ani se căsătorește cu domnul Fei, un mic om de afaceri de care divorțează nu după mult timp. A practicat mai multe meserii: a lucrat la o cantină, a predat chineza la o școală serală pentru adulți, a vândut bilete la un teatru. Mai presus de toate astea însă, a fost o actriță de teatru și de operă aflată mereu în căutarea unui rol.

În 1931 se căsătorește pentru a doua oară, de această dată cu Yu Qiwei, un comunist care va deveni unul dintre consilierii lui Mao Zedong. Devine și ea membră a Partidului Comunist, partid aflat atunci în clandestinitate. Yu Qiwei este arestat iar cât soțul îi este la închisoare, Yunhe își înșeală soțul acasă. Este prinsă asupra faptului și se produce separarea celor doi soți, lucru pentr care lui Yunhe avea să-i pară rău toată viața. Urmează a treia căsătorie cu Tang Nah, un jurnalist care a iubit-o sincer, infidelitățile și despărțirea de ea ducându-l la două tentative de sinucidere.

Întâlnirea cu Mao Zedong, pe atunci un luptător de gherilă al Partidului Comnist, are loc în 1937, când Yunhe, acum purtând numele de Lan Ping, are doar 23 de ani și deja trei căsnicii la activ plus nenumărați amanți. Mao era căsătorit cu Zi-Zhen cu care avea și o fetiță, mariajul lor fiind pe punctul de a se destrăma. Lan Ping a făcut totul ca să ajungă în patul lui Mao și s-o ia de nevastă, cei doi căsătorindu-se într-o peșteră, în timp ce ea era însărcinată cu fetița lor, Nah.

Aflat în fruntea armatei sale, denumită Armata de Eliberare Populară, Mao preia puterea în China și se instalează la Beijing în Orașul Interzis. Aici, lui Mao i se furnizează în fiecare noapte femei și fete virgine, el denumind culcatul cu fete virgine ”exercițiul său pentru longevitate”. Se îmbolnăvește de sifilis. O lungă perioadă de timp de la preluarea puterii, doamna Mao, care acum și-a luat cel de-al treilea nume, anume de Jiang Ching, este nevoită să stea în umbră, căci soțul său nu o mai vrea prin preajma lui. Ea devine extrem de geloasă pe Wang Guang-Mei, soția vicepreședintelui Republicii, care era cea care primea toate delegațiile străine și apărea în ziare. Doamna Mao începe să ocupe un loc important când vine cu ideea unei propagande culturale care să-l sprijine pe Mao, influența acestuia traversând o perioadă de declin. Ajunsă la putere, doamna Mao a dat ordin să fie eliminate fizic toate persoanele care îi cunoșteau trecutul sau cele care au jignit-o pe când era un nimeni. Pentru a-și consolida puterea, nici Mao nu precupețește nimic, își ține țara în teroare, își ucide potențialii adversari după care plânge aparent sincer la înmormântările lor: ”Mao va fi mereu ținut minte pentru faptele sale bune. De exemplu, larg răspândita poveste a participării sale la funeraliile mareșalului Chen Yi, în 1975. Faptul că a sosit în pijamale a demonstrat cât de tare s-a grăbit să ajungă acolo. Privitorii au fost lăsați să creadă în sinceritatea durerii lui Mao. Cu toate astea, adevărul este că Mao ar fi putut salva viața mareșalui rostind un simplu nu ca să împiedice Gărzile Roșii de a-l tortura pe acesta până la moarte”.

Lipsa de scrupule, cruzimea metodelor prin care Mao și soția lui își asigurau continuitatea la putere, pentru ei necontând dacă ordonau torturarea și uciderea unor prieteni sau dușmani, au determinat-o însăși pe fiica lor Nah să se distanțeze de părinții ei tirani, aceasta căsătorindu-se în secret cu un funcționar mărunt și fugind în deșertul Ninxia, punând astfel cât mai mulți kilometri între ea și cuplul dictatorial. Nici doamna Mao nu era sigură de poziția ei. Știa că soțul ar ordona eliminarea ei fizică dacă ar fi început să o considere ca pe o amenințare. Ea a încercat să-l determine să-i cedeze ei puterea după moartea lui dar nu a reușit. După moartea lui, survenită la vârsta de 83 de ani, pe 9 septembrie 1976, Mao a lăsat prin testament întreaga putere lui Hua Gong-Feng, secretarul provinciei lui natale și nu soției sale.

Urmează declinul. Pe 6 octombrie 1976, la o lună de când a devenit văduvă, doamna Mao este arestată. În închisoare i se ordonă să confecționeze păpuși și îmbrăcăminte pentru păpuși pentru export, având o normă de îndeplinit: ”Zeci, sute, mii de păpuși, între 1976 și 1991. Brodează primăvara pe rochii, desenează flori din imaginație. Când gardienii nu se uită, brodează pe ascuns numele ei, Jiang Ching, pe partea interioară a cusăturilor rochițelor. Și apoi este descoperită și orită de a mai face asta. Cu toate astea e mult prea târziu pentru ca ei să mai recupereze pe cele care au fost deja expediate cu vaporul. Coșuri întregi de păpuși cu semnătura ei. În afara Chinei, prin lume”.

În cartea sa, Anchee Min nu oferă cititorilor prea multe date exacte, ca într-o biografie veritabilă, cum ar fi, spre exemplu, datele nașterii sau a morții doamnei Mao, sau a felului în care ea a murit. Sugerează doar că s-ar putea să fi fost vorba de sinucidere.

Ca o completare a ceea ce dezvăluie Anchee Min, trebuie precizat că doamna Mao a fost judecată după arestarea sa, în 1981 fiind condamnată la moarte. În 1983 sentința i-a fost comutată la închisoare pe viață. În detenție a fost diagnosticată cu cancer în gât, ea refuzând să fie operată. A fost eliberată pe motive medicale în 1991 și internată într-un spital. Aici, ea și-a luat cel de-al patrulea nume, Li Runqing. S-a sinucis pe 14 mai 1991 spânzurându-se în baia spitalului.

Anchee Min s-a născut în China în timpul regimului comunist condus de Mao Zedong. A făcut parte din Micile Gărzi Roșii, o organizație de tineret creată pentru a sprijini regimul și chiar a jucat într-unul din filmele realizate în studioul de cinema al doamnei Mao, ca parte a Revoluției Culturale. A emigrat în Statele Unite în 1984 cu ajutorul actriței Joan Chen, aici începându-și cariera de scriitoare.

 Doamna Mao în tinerețe

Jiang Ching și Mao Zedong 

 Jiang Ching și Mao Zedong

 Jiang Ching și Mao Zedong

Jiang Ching și Mao Zedong 

 Mao Jiang Cheng in timpul procesului ei din 1980

Anchee Min