Despre struguri negri

Îmi place de noi că suntem un neam de oripilați! Ne oripilăm când vedem că aleșii neamului habar n-au să scrie românește, dar ne conduc destinele. Oripilată am fost și eu când o tânără speranță, dintr-un partid de opoziție, format chipurile doar din oameni deștepți, s-a pierdut cu totul între ”copii” cu doi de i și ”copiii” cu trei de i. S-a fâstâcit într-un așa hal, încât a făcut o gafă de a vuit tot facebook-ul. N-am fost atât de oripilată de faptul că ăla s-a făcut de cacao, vorba aia, când hotărăști că îți stă bine ca persoană publică, îți asumi și riscul ăsta, cât mai ales de sentimentul că s-a dus naibii speranța noastră!  Apoi am început să mă întreb: măi să fie, ce-or păți ăștia, de limba română devine brusc o mare necunoscută, imediat ce urcă scările pe la Senat sau pe la Parlament?

Apoi am găsit: tot educația este de vină! Ăștia refuză să pună trei de i pe copii, chiar dacă articulează cuvântul, din bună creștere, oameni buni! Da, dintr-un mare și profund respect față de înaintașii lor! Ia numărați voi câți de i au părinții? Dar bunicii? Dar străbunicii? Dar stră-străbunicii? Dar stră-stră-străbunicii? Hai, numărați, vă rog, până la ...Decebal... că eu vă aștept!

Ați terminat? Deci, câți de i v-a dat? Așa-i că doar doi? Păi, e corect așa? Păi, cum se poate ca mucoșii ăștia mici să aibă dreptul la mai mulți de i decât cei care i-au făcut, decât cei cu părul albit, care poate au demonstrat ceva la viața lor! Ai? Nu-i așa că bine a făcut că s-a autosesizat deputățelul nostru să îndrepte puțin din marea nedreptate? Și noi, ăștia de jos, după ce că nu pricepem nimic, l-am mai luat și la mișto!

Apoi mi-a mai dat prin cap o teorie, la fel de valabilă! Ia priviți voi cuvântul ăsta tupeist: COPIII! Mai ales prima lui jumătate: COP! Și mai ales, cea de-a doua lui jumătate: III! Ia imaginați-vă voi că ați câștigat alegerile și ați ajuns la slănină! Bineînțeles, slănina nu-i a voastră, că altfel, la ce bun să dați din coate și să țineți discursuri sforăitoare ca să ajungeți la ea? După ce v-ați înfruptat bine, pe furiș, care este teama voastră cea mai mare? Aud? Poate teama de a nu fi... prins? Ori, când vezi cuvântul ăsta și mai cunoști și ceva limbi străine, mai ales engleza și știind că slănina ai mâncat-o de mult și nu mai poți s-o dai înapoi nici dacă ai vrea, nu poți să nu faci o analiză serioasă! Nu vi se pare că prima parte, COP, se poate traduce repede din engleză în română? Ce-o fi însemnând, frățioare? Sunt sigur că e ceva periculos pentru mine: aoleu, nu cumva înseamnă...  Dar toți acești i din a doua parte, nu seamănă cam prea mult cu niște bare? Or fi bare de ...penitenciar? Vai de măiculița mea, ăștia știu totul despre slănină și-mi trimit semnale că nu mai au mult și vin după mine!! Ce mă fac, ce mă fac? Ia să le mai tai din elan și să le transmit și eu un mesaj: ia să tai eu un i să le captez atenția și să le arăt că n-o să găsească nici o urmă de slănină la mine, nici măcar dacă îmi fac analizele pentru colesterol, că deh, sunt băiat isteț și merg regulat la sală!!!!

Și dacă suntem oripilați că suntem pe mâna unor ageamii care ne hotărăsc destinele în mod direct și că trebuie să luăm măsuri și ieșim în stradă cu tot cu copii și căței să protestăm în frig și ... #rezist și toate celelalte, ei bine, vă spun că suntem noi vigilenți, dar nu suntem vigilenți cât ar trebui. De exemplu, v-ați gândit voi vreodată la mediocrul din mediul privat? Ce? Ăla nu ne influențează destinele? Oare așa să fie? Dar bossul cu laptop, telefon și mașină de serviciu, îmbrăcat mereu la patru ace, mare șef dintr-un supermarket care stabilește politica de prețuri ale produselor? La ăla v-ați gândit vreodată? Pariez că nu, că nici eu nu m-am gândit! Până într-o zi când am coborât să cumpăr struguri negri! Și ca tot omul, m-am uitat întâi la eticheta cu prețul: STRUGURI NEGRII 7,99lei/kg. După ce am citit de vreo două ori de la cap la coadă, dar și de la coadă la cap, mi-a trecut pofta de struguri și m-a pocnit revelația: mi-am dat seama că nu avem scăpare, că mediocrii au acaparat de mult puterea și strâng lațul.

Nici nu m-am mai mirat de ce strugurii se îngrămădeau în partea de jos a lăzii, de parcă voiau să se dezică de rușinoasa etichetă: ascultă, duduie, noi suntem aduși din Moldova și teoretic, nu știm românește, deci nu te lua de noi, da?

Și să nu începeți să-mi spuneți că strugurii cei ”negrii” au mai primit un i doar ca să nu se apuce să-l acuze de rasism pe mediocrul cel cu laptop și mașină de serviciu, că nu vă cred!

Prea!

La plecarea de la serviciu, liftul prea plin. Prea multe figuri străine, prea multe opriri la prea multe etaje, ca să culeagă prea mulți doritori să plece acasă. În plus, liftul coboară prea încet! Afară, prea frig! Am treabă la elefant.ro unde e prea cald. Cumpărătorii stau prea calmi la coadă și transpiră. Mă întreb dacă să leșin acum sau mai încolo. Cum n-am leșinat niciodată în viața mea, nu știu cum se procedează, așa că amân leșinul pe perioadă nedeterminată. În fine, înșfac cărțile, naiba s-o ia de cultură, deja cere prea multe sacrificii și ies pe ușă în aerul prea rece.

Ajung în stație unde aștept. Și-aștept. Ce-aștept? Eh, un tramvai! Și nu oricare tramvai, ci tramvaiul 6! Dar, parcă prea aștept! Măi, măi și nu mai vine! Îmi vine să las baltă orice plăcere de a merge cu tramvaiul și să chem, nu știu ce, un elicopter, o ambulanță, orice cred că ar veni mai repede decât tramvaiul 6! În sfârșit, apare un 6 pipernicit care cară după el un altul, defect. Mi-e și milă de el! Acu, dacă ne-ar căra și pe noi, ăștia care am stat în frig cu ochii lungiți și galeși după el, apoi am fi prea onorați! Și am fost. Vatmanul, băiat drăguț și generos, după ce o fi analizat figurile noastre vineții de la aerul prea proaspăt, hotărăște să oprească. Și ne ia pe toți. Găsesc chiar și loc pe scaun. Lângă mine, după ce mă întreabă dacă îi permit, se așează o duduiță. Apoi începe să strănute și să-și șteargă nasul. Guturai. Păi dacă stai prea mult pe-afară, ce vrei? Ia de aici, un guturai! Îmi pare rău că i-am permis să se așeze, de parcă aveam încotro, tare mă  mănâncă limba să-i zic: Auzi, departamentul Viruși e mai în spate, n-ai vrea să?

În dreptul depoului de la gară e zarvă mare, suntem așteptați de niște meșteri cu chei franceze în mâini. Vatmanul vrea să le lase peșcheș vagonul din spate și să plece mai departe. Zice că el are călători, nu merge cu noi în depou, ce, ne duce în excursie? Una din cheile franceze neagă categoric. Se lasă cu excursie. Mă enervez: apoi, stai nene, dacă tot plecăm în excursie, să strângem și bani de bilete. Uite, mă ocup eu de trebușoara asta, ba chiar, aș putea să fac și pe ghidul. Stimați doamne și stimați domni, vedeți mormanul ăla de fiare? E acolo din 1910, un adevărat artefact. Dar individul ăla în salopetă și șapcă? El e aici din 1980, un alt artefact. Păi nu ? Simplu și profitabil.

Terminăm excursia, lăsăm încărcătura și plecăm. Pe podul din Alexandru, vatmanul bagă viteza luminii, vrea să recupereze timpul pierdut. Capurile noastre se apropie periculos de tare de geamuri, chiar dacă noi ținem contra cu încăpățânare. Marea întrebare este, în caz de impact, cine ar ceda primii, geamurile sau capurile noastre? Dacă săriți cu răspunsuri dintr-astea categorice, eu zic că prea vă pripiți, că totul e în funcție de o variabilă absolut hotărâtoare și anume, de cât de tare de cap e fiecare.

Pe la mijlocul podului, când eram aproape sigură că ne azburcăm cu toată nădejdea fix în biserica Sf. Nectarie, un isteț își întoarce mașina ca să ajungă pe celălalt sens de mers, pe unde credeți? Exact, chiar prin fața tramvaiului nostru aflat în plin avânt. Nu vreți să știți ce frână interesantă am experimentat! Și totuși, dacă tencuiala bisericii, aia care încă nici n-a fost aplicată, este intactă, apoi totul se datorează acestui tânăr de o inteligență monumentală, care și-a luat repede tălpășița, scrâșnind din toate patru roțile. Bine că n-a apucat să vadă cu ce priviri zburlite i-am urat drum bun după ce ne-am extras de printre scaune unde ne aruncase o tipă de neam prost, pe numele ei Inerția. 

#metoo?

Zi de toamnă. Urc într-un tramvai care să mă ducă unde am treabă. Care tramvai? Mai trebuie să spun, mai este careva care să nu știe? Același tramvai 6, bineînțeles! Privesc pe fereastră și mă gândesc ce trucuri să mai inventez ca să fac față vieții. Afară, toamna e galbenă, prea galbenă! Soarele strălucește puternic azvârlind în toate direcțiile cu raze galbene. În oameni, în frunzele uscate ale copacilor care nu mai aveau, oricum, nevoie de vreun plus de galben. Cred că, pe undeva, sigur s-a depășit limita de galben. N-ar trebui să se găsească cineva care să stabilească clar când toamna devine ilegal de galbenă? Și totuși, este musai să fii de acord că, dacă soarele strălucește, atunci sigur este o zi frumoasă. Când toată lumea a stabilit că o zi frumoasă înseamnă o zi cu soare, nu cred că ai vrea să îndrăznești să spui că pentru tine o zi frumoasă e una în care plouă! Asta ar însemna că pui la îndoială justețea gândirii majorității, că sigur ai pitici pe creier, că te situezi singur la categoria ”diferiți, ciudați, outsideri”. Și crede-ne, spitalul de nebuni e deja plin, nu mai veni și tu, că ne iei aerul! Așa că, dacă te întâlnești cu vreun amic și el îți spune: ”Ce zi frumoasă este azi!”, tu imediat îl aprobi: ”Da, așa este!”. Deși tare îți mai vine să i-o spui de la obraz: ”Eh, omul când n-are nimic de spus, zice și el acolo, ceva despre vreme. Și dacă vrei să știi, mie nu mi se pare deloc că e o zi frumoasă, lumina asta e prea galbenă, abia pot să-mi țin ochii deschiși, deja mi-e prea cald... Și dacă mai vrei să știi, despre unul șui spui mai degrabă că lasă-l, l-a bătut soarele-n cap, nu spui niciodată că l-a bătut ploaia în cap, deci... Pe tine nu te obosește atâta galben?” Dar nu, nu-i spui amicului așa ceva, că l-ai încurca, l-ai fâstâci, l-ai pune într-o situație din care habar n-ar avea cum să iasă, așa că îl minți fără nici o remușcare: ”Da, într-adevăr, e o zi deosebit de frumoasă”.

Parcă vă aud: soro, ești boring! Noi ne așteptam să ne spui vreo snoavă din tramvai și tu îi tot dai cu galbenul. În plus, te tot repeți. Ai avut măcar curiozitatea să numeri de câte ori ai spus galben? Lasă-ne, bre, că ni se face rău! Eh, vă înțeleg! Și dacă vi se face rău, nici nu puteți să vă scuzați ca lumea. Ești întrebat: Ce ai azi, nu te văd deloc în apele tale? (Observați? Nimeni nu te întreabă Ce ai azi, nu te văd deloc în razele tale? Deci, apă, ploaie, you know what I mean? Dacă nu, nu-i problemă, că până și eu încă mă mai străfoc să-mi dau seama, oare ce-oi fi vrut să spun.) Să revenim deci, ești întrebat: Ce ai azi, nu te văd deloc în apele tale? Ei bine, pur și simplu, nu poți să răspunzi: Da, nu știu ce am azi, cred că am cam exagerat cu... galbenul! Faceți un mărunt exercițiu de imaginație și închipuiți-vă ce față ar face celălalt!

Deci, sunt în al meu tramvai 6 și gândesc profund. Prea profund, nu crezi? ați zice voi. Apoi ați adăuga: fă bine și aruncă în noi cu ceva mai interesant, că altfel, nu mai citim nici un rând din balivernele tale! Deja citim de ceva timp și crede-ne, îți cam forțezi norocul! Bine, cu așa o replică, mă consider avertizată! Stau pe un scaun și privesc la frunzele toamnei care sunt prea..., care sunt prea (dacă ați sărit repede să spuneți că sunt prea galbene, nu dați vina pe mine că vă joacă vouă mintea feste, da?!!) care sunt prea ... veștede. E clar? Sunt veștede! Un miros slab de mucegai îmi dă târcoale. Dar asta-i bună, îmi zic, după ce mă enervează de cât de... veștede sunt, afurisitele astea de frunze mai miros și a mucegai! Stai nițel, nu e doar mucegai, parcă mai detectez și un miros de naftalină! Nu, ceva nu e-n regulă, naftalina e compus chimic, făcut de mâna omului, n-are cum să vină de la frunze!

Mă uit prin tramvai să caut aprobare de la careva. Toate locurile sunt ocupate. De babe și moși! Fac repede o analiză, nici unul nu are mai puțin de 60 de ani. Mai fac o dată analiza, îmi dă același rezultat: nici un tânăr, înafară de mine. Frate, oi fi greșit eu tramvaiul? Or fi scos ăștia curse speciale pentru babe și moși și nu știu eu? Nu mă simt deloc în apele mele (apele da? nu razele), mintea mă duce cu gândul la un roman de-al lui PD James în care bătrânii erau transportați și duși la exterminare,  o dată ce societatea nu mai avea nevoie de ei (eh, scria și PD James asta niște SF-uri... la fel ca și povestea asta a mea!). E și o parte bună în toate astea, măcar știu de nu unde vine amestecul de mucegai și naftalină: nu de la frunze. Oi fi nimerit într-un transport de ăla, de-al lui PD James? Nu mi-e clar, dar n-am ce face.

Tramvaiul oprește în stații, unde parcă asist la o scenă filmată cu încetinitorul. Abia mișcându-se, să nu se destrame, babe și moși coboară, babe și moși urcă! Începe să-mi fie clar că o să întârzii. La plecarea de acasă, nu am făcut deloc calculul cu ce ne-viteză pune un moș piciorul pe o treaptă de tramvai, cu ce ne-viteză îl pune și pe celălalt, deci când mai apucă vatmanul să închidă ușile și să plece mai departe? Dar ne-viteza acelorlași moși, de data asta, la coborâre, am calculat-o? Că, sigur, nu este aceeași. Nu, bineînțeles că nu, și te mai lauzi că ai făcut mate-fizică în liceu și că te descurci cu cifrele! Poftim aici problemă de mecanică, rezolv-o dacă te ține! Aoleu, ce-o să mai întârzii eu!!! Ar trebui, domnule, pus cronometru la uși, care nu se încadrează, n-are decât să rămână pe dinafară! Alung repede gândul ăsta, să nu mă ia durerea de cap de la atâta inovație!

Dar ce te faci când tramvaiul e plin de moși și babe și mai urcă o serie de moși si babe? Unde să se așeze noii veniți? Deja îmi miroase a spectacol, așa că măresc ochii cât cepele. Noii veniți se uită după locuri. Numai că, ce să vezi, nu-i nici un tânăr pe care să-l ridice și să-l declare în unanimitate obraznic! Pe mine nu par a mă observa, am și un loc ceva mai în spate. Deci, când n-ai pe cine să ridici, ce te faci?

Și atunci se întâmplă ceva ce nu mi-ar fi trecut prin cap că ar fi posibil: babele și moșii de jos îi analizează cu un ochi expert pe cei proaspăt urcați. După aia se mai ridică o babă, un moș și-i spune câte unuia nou:

- Vino să stai în locul meu, că ești mai... și nu-și mai duce vorba până la capăt, oricum se subînnțelege.

Mă cam ia râsul, dar mă fac mititică. Există oare jignire mai mare pentru o babă decât să fie scanată de o altă babă și să-i dea locul spunându-i: Stai tu, maică, văd că ești mai decrepită chiar și decât mine! Și eu mai am și o mare miopie!

Tramvaiul oprește iar în stație. Printre alte babe și alți moși, urcă, probabil rătăcită, o tinerică. Ah, ce bine mă simt, nu mai sunt eu singura, singura ce? La următoarea stație urcă doi controlori. Se uită la toată cohorta de babe și moși după care se duc glonț la tinerică să le prezinte biletul.

Mă enervez! Păi da, păi la ce să le mai ceri astora biletul la control, pierdere de timp, doar se știe că toți au gratuitate pe tranport. Bombănesc eu în legea mea și pregătesc și eu abonamentul pentru când or veni și la mine. Ăia doi termină cu tinerica și vin spre partea mea de tramvai. Se uită iar la cohorta de moși și babe, apoi se uită și la mine. Nu controlează nici o babă, nici un moș, vin spre mine și... și trec de mine fără să-mi ceară vreun bilet! Rămân perplexă, mintea mea refuză să caute explicația. Ce, mă? N-au vrut nici un bilet de la mine? Adică m-au pus în aceeași categorie cu toți mucegăiții?? Ce mă, nu cumva mă faceți babă? Ei nu, că așa jignire n-am pomenit în viața mea! Jignită rău cum eram, mă îndrept spre o ușă să cobor. La un moment dat, simt cum mă ciocănește cineva cu un toiag. Apoi două mâini noduroase, proprietarele toiagului, mă înghesuie în ușă. Mă uit să văd care are atâta tupeu. O babă, adusă rău de spate, practic trunchiul îi face 90 ̊  cu picioarele, e disperată să fie ea prima la coborâre. Îmi și zice:

- Lasă-mă pe mine să stau aici!

Aș lăsa-o eu dar nu-mi dă deloc drumul, mă ține acolo, ca-ntr-o menghină. Și nu știu de ce, mă tot gândesc la scandalul ăla cu nu știu care mahăr de pe la Hollywood care a hărțuit toată viața pe bietele actrițe. Și ele, sărăcuțele, au hotărât să se răscoale și să-l dea în gât, dând naștere la ditai mișcarea, intitulată #metoo, în care fiecare, în funcție de cât curaj prinde, iese în față și povestește lumii întregi ce-a pățit. Marea mea întrebare este: la cum mă înghesuie baba asta, mare proprietară de toiag, oare n-ar trebui să ies și eu și să zic #metoo?

Să nu mă întrebe nimeni cât e ceasul!

Acum vreo câteva luni, îmi bag o mână într-un buzunar și ce să vezi, dau de niște bani! Ia te uită, îmi zic, oare ai cui or fi ăștia? Păi, să ne gândim: haina care deține buzunarul este a mea, buzunarul cel prins cu creițari asupra lui aparține hainei, banii stau bine mersi în buzunar, ca la ei acasă, deci logica mă obligă să trag concluzia că banii nu pot fi decât ai mei! Ha! După aia îmi amintesc că mi se întâmplă destul de des să uit bani prin tot felul de locuri, dar niciodată ...în portofel! Strașnică treabă, dar ce să fac cu ei? Am de toate, n-am nevoie de nimic. Bine, asta cu am de toate, e o mare gogoașă, de fapt n-am casă, n-am masă, n-am chef să mă scol dimineața, n-am nici o ambiție să devin și eu, să devin ...vreun cineva și lista ar putea continua tot așa, dar să nu schimbăm subiectul!

Îmi picase cu tronc un ceas albastru cobalt cu elemente Swarovski. Acum, dacă ați sărit repede să mă faceți snoabă, e clar că n-ați citit cu atenție, așa că reluați cititul de la ultimul alineat încoace! Elemente Swarovski, nu cristale! Pentru cine are încă nevoie de lămuriri, elementele Swarovki sunt rudele sărace de la țară ale cristalelor, deci, mai îndrăznește careva? Nu, așa ziceam și eu! Buuun, pe scurt, am aranjat trebușoara, prin urmare, banii au plecat, ceasul a venit. Dacă s-au întâlnit pe drum și s-au vorbit, n-am cum să vă spun, n-am nici o dovadă, dar niște bănuieli, tot am eu!

Vreo trei zile m-am uitat chiorâș la ceasul cel albastru cobalt, nu-mi mai plăcea de mutra lui și pace! Parcă era mai frumos în poză! Faza asta cu nu-mi mai place de mutra a ceea ce-mi cumpăr e bine întipărită în ADN-ul meu, căci mi se întâmplă de fiecare dată: îmi place obiectul în magazin, îmi place când îl plătesc la casă, când îl bag în traistă, apoi se întâmplă ceva de-a dreptul inexplicabil pe drumul spre casă, de nu-mi mai place deloc când îl scot din traistă! Inevitabil, arunc totul într-un fund de dulap iar după câteva zile, sau chiar săptămâni, încep să reanalizez: ”Bă, dar ce are bluza asta, parcă nu-i așa de urâtă, nu?” Și tot așa, duc o întreagă muncă de lămurire, eu cu mine, pe banii mei, până ajung să mă păcălesc de una singură că e cazul să mă și folosesc de acel ceva, dacă tot l-am plătit!

Așa și cu ceasul cel albastru cobalt, după trei zile, mă hotărăsc: ia să-i fixăm noi ora și data. Buuun, s-a făcut! Ia să plecăm cu el în lume... Buun și asta s-a făcut! În lume, mă iau cu treaba, degeaba strălucesc elementele Swarovski să-mi atragă atenția, n-am timp de el! Târziu, după amiază mă interesează cât e ora. Ceasul cel albastru cobalt îmi aruncă țanțoș răspunsul:

- E 17,30 al zilei de 22 a lunii! Ei, ce zici, mă pricep?

- Te pricepi pe dracu! i-o arunc eu. Ora 17,30 este, n-am ce zice, dar nu suntem în 22 ci în 21. Ia fă bine și n-o mai fă pe avangardistul cu mine, n-o lua înaintea vremurilor tale!

- Stai bre, ce sari așa, încearcă el să mă îmbuneze, clipind dintr-un element Swarovski la mine, timpul este... este relativ, n-a zis-o asta unul, unul tare deștept... A, stai că știu și cum îl cheamă, Einstein! Ești tu așa sigură că suntem pe 21? Undeva pe glob, tot e în 22!

- Ce mă, tu îți bați joc de mine? Eu îți cer să îmi dai ora exactă și tu îmi dai citate din toți nepieptănații? Ia ascultă bă, flecușteț, dacă suntem în 21, apoi să faci bine și așa să-mi arăți și tu!

Mă uit urât la el și-i fixez încă o dată data. A doua zi dimineața stau cu ochii pe el: ora bună, ziua bună! L-am pus la punct, clar, răsuflu eu ușurată! După amiază, iar îmi arată cu o zi înainte! Nu, refuz să mă enervez! Stai, să vedem, să citim manualul, poate nu știu eu cum merge treaba! Iau manualul, citesc instrucțiunile în română. Nimic nou, îl fixasem bine. Schimb limba, poate nu înțeleg eu româna. În franceză, aceeași treabă, în engleză, la fel. Mi s-au terminat ideile! Ăla micu, de un albastru cobalt, strălucește din toate elementele și continuă, zi de zi, deși i-o fixez iar și iar, să-mi arate data de mâine!

Mă lasă nervii! Apoi încerc tot felul de variante: îl fixez la 12 ziua, nimic! Îl fixez la 12 GMT, nimic! La GMT+2, tot aia! La GMT-2, GMT-4, GMT+4, frate, nu ești altceva decât un terorist care mă vrea cu tot dinadinsul la balamuc! Promit că nu-mi mai bat capul cu tine, n-ai decât să arăți ce dată vrei tu! Merde et ...toute sa famille des mots!!! Nu mai pot, sunt chioară de somn de la prea mult GMT și tot degeaba! Eu cu teroriștii nu tratez, așa că poți să te și iei și să te duci din casa mea, du-te-n ...Einstein, să te scoată el în lume pe mână, dacă poate, că e mort! Și la faza asta, nu-i nimic relativ!

Să mă calmez, zic, să mă calmez uitându-mă la știri! Dau să ațipesc, pe televizor, unul gras și bondoc se burzuluiește la unul cu față de păcălici și roșcat. Se amenință unul pe altul cu război nuclear, ștergerea de pe fața pământului a țării celuilalt, fleacuri! Trump și cu Kim Jong-un dacă n-au cu ce-și ocupa timpul, mai bine mi-ar fixa mie ceasul! Iete aci problemă de rezolvat, nu focoase-n sus, focoase-n jos! Apoi, am o mare revelație! Ia stai, mi se pare mie sau ceasul meu albastru cobalt îmi arată ora și data din Coreea de Nord?!! Păi, ce-ar fi așa de imposibil! Oricum m-am hotărât că nu-mi mai pasă! Dar dacă mă întreabă careva cât e ceasul, ce-i răspund?

Urâtă treabă! Asta îmi aduce aminte de bunica mea, care refuza tot timpul să-și mute ceasul ei cu suport din lemn, frumos lucrat, după ora de vară, acesta arătând toată vara ora de iarnă. Iar când întreba careva cât e ceasul, ea începea o întreagă demonstrație:

- Apoi, dacă ceasul meu arată atâta, ei bine, al vostru trebuie să fie, să fie... atâta.

Asta-i viața, întrebi acu, afli mai încolo! Nu trebuie să mai spun că le-a devenit lehamite la toți să mai întrebe, mai bine se uitau după soare, aflau mai repede. Odată, una din mătuși se grăbea tare, nimeni nu mai știe unde. A intrat cu viteză pe portită și văzând-o pe bunica, a întrebat pe nerăsuflate:

 - Mamă, zi-mi repede cât e ora! Bunica a intrat în casă să afle. S-a întors, s-a așezat tacticos pe băncuța din cerdac și fără grabă și întărindu-și vorbele cu gesturi, a început:

- Apoi, dacă ceasul meu arată atâta...

Mătușa n-a mai suportat:

- Da zi, femeie, o dată cât e ceasul, ce mă tot iei cu-al tău, cu-al meu... și a și plecat bombănind înapoi pe portiță!

Bunica s-a uitat lung după ea dar n-a zis nimic! Eh, s-ar fi spus că a uitat afrontul, dar nu a fost deloc așa! După moartea bunicii, s-au adunat toate neamurile la împărțirea averii. Bunica n-a uitat pe nimeni, ficare a primit câte ceva, unul un teren în centrul satului, altul o livadă habar n-am pe unde, altul casa bătrânească, altul via, altul lucruri de prin casă... Și tot așa, până și-au dat seama că mătușa cea nevrozată nu primise nimic. Rușinați, ceilalți au vrut să repare mintea cea uitucă a bunicii. Unul din nepoți s-a trezit:

- Nu fi amărâtă, mătușico, găsim noi ceva și pentru tine, sigur nu s-a dat tot! Ah, ia te uită, ceasul ăsta străvechi, cu lemn lucrat, ce zici, îți place?

Buza de jos a mătușii a tremurat rău de tot când a dat cu ochii de afurisitul de ceas. A scos un icnet și a dispărut, bombănind, pe aceeași portiță!

Așa că, până la urmă, ceasul ăla străvechi al bunicii, pe care nu și l-a dorit nimeni, prea multe amintiri cu nervi biciuiți, a ajuns la mine! Și îl suspectez că îl învață prostii și pe al meu, cel albastru cobalt, prea tânăr și prea prost ca să observe că e manipulat!

Așa că mai bine să nu mă întrebe nimeni cât e ceasul! Nu de alta, dar o să încep să vă spun:

- Păi dacă în Coreea de Nord, ora este atâta, apoi la noi trebuie să fie, să fie...

- Sfârșit -

Efect de cucuvea

De obicei nu dorm mai mult de cinci-șase ore pe noapte, așa că n-am timp nici să visez și eu ca omul, că și trebuie să mă scol. În zilele libere însă, bag somn cât încape! Azi, însă, nimic n-a mai fost la fel! Aseară am adormit legănată de cântecul unei cucuvele care deja a băgat spaima în toate babele din colțul ăsta uitat de lume unde locuiesc! Deh, noi cei tineri, nu prea ne simțim vizați, dar babele dorm iepurește, să nu le ia moartea prin surprindere! Dar să vă povestesc!

Mă trezesc de dimineață pe la ora zece, ori asta e deja o anomalie, căci în zilele de duminică n-ai ce să discuți cu mine decît după doisprezece încolo. Deci, mă trezesc și încep să verific prin casă să văd pe unde îmi sunt neamurile. Și asta, ca să nu repet o gafă monumentală de mai săptămâna trecută când, păcălită de liniștea suspectă, am luat telefonul să văd fiecare pe unde umblă... Am luat telefonul și am început să sun în ordinea importanței: mai întâi, pe mama. Sun, sun, aștept să răspundă, ea e cam tare de urechi și răspunde mai greu... Ah, în sfârșit, a răspuns! Întreb:

- Pe unde ești? La celălalt capăt se lasă o tăcere. Apoi, o aud:

- Unde să fiu? Acasă!

- Acasă, a cui casă? Iarăși, tăcere, se pare că pun întrebări scurte dar grele, de-i ia atât să să dea un amărât de răspuns:

- Cum a cui casă? A mea, n-am plecat nicăieri, sunt în... și aud o ușă deschizându-se și pași grăbiți spre camera mea. Era în cealaltă cameră. Să nu-ți găsești neamurile într-un apartament cu doar două camere, asta numai mie putea să-mi iasă!

Dar să revenim la prezent, că nu ăsta era subiectul! Deci, mă apuc să deschid orice ușă îmi iese în cale, bag capul și fac prezența! Nimeni, se pare că, de data asta, chiar sunt singură! Ajung în bucătărie, iarăși nimeni! Merg la frigider și ...încremenesc, căci mi-aduc brusc aminte de visul horror pe care l-am avut! De ce e horror? Pentru că am visat că murisem. Mă și văd lungită în sicriu, vineție toată... Iar pe lângă mine cea din sicriu, ocupându-se cu tot felul de treburi administrative, foiam tot eu, de data asta vie. Deci, eram două, una moartă și una vie. Iar eu aia vie mă uitam la mine aia moartă și luam decizii: de exemplu, unde ar putea să stea cadavrul până vin pompele funebre? Am găsit: în bucătărie, lângă frigider, că poate e mai răcoare! Acum înțelegeți faza cu frigiderul? Bun! Dar asta nu e tot! Eu, aia vie, o las pe cea vineție lângă frigider și părăsesc incinta. Nu pentru mult timp, căci o imagine nu-mi dă pace: la urechile și pe degetele ăleia vineții strălucesc câteva din bijuteriile mele de aur. Deh, avea tot dreptul, erau proprietate personală, până la urmă...

Cine mă cunoaște cât de cât, știe că îmi plac bijuteriile: aur, argint, nu contează, nu refuz decât tinichelele. Și eu sunt la curent că îmi plac bijuteriile, dar că îmi plac în halul ăsta, nu mi-am închipuit vreodată! Mă întorc în bucătărie și mă apropii de mine, aia vineție. Ciudat e că nu am nici un fel de părere de rău că am murit, nuu, nu asta contează! Deci, mă apropii! Mi-e cam frică să întind mâna, dar îmi fac curaj. Întind amândouă mâinile alea vii și descopăr câte o pată vineție pe fiecare. Ce mama naibii, îmi zic? Încep să mor și eu? Mă salvează repede memoria, îmi aduc aminte că de când am căzut în fața taxiului, așa ca din distracție și ca vânătaia și cucuiul din genunchi să nu se simtă singuri, am început să iau și toate clanțele înainte! Cu mâna dreaptă le iau pe alea de la serviciu, cu stânga le iau pe alea de acasă! Echitabil, nu? Mai ales că vânătăile rezultate sunt perfect simetrice.

Deci, mă liniștesc, ajunge o singură moarte pe noapte! Așa că trec repede la fapte: aia vineție nu are nici o reacție când, cu mișcări ușoare, îi salt cerceii și inelele, după care dispar repede!

Credeți-mă că nu-mi revin! Cât de jos am ajuns încât unu: să fiu insensibilă și la propria-mi moarte; doi: să iau bijuterii de pe degetele unui cadavru; trei: să mi le fur de una singură ? 

Azi m-am îndrăgostit de-un stâlp

Am treabă la un bancomat. Între mine și dumnealui nu e decât o trecere de pietoni și aia destul de scurtă. Un taxi oprește să mă lase să trec. Mă cam avânt și simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Și asta la fix patru ani de când mi s-a întâmplat cam aceeași treabă, de am ajuns cu piciorul drept... drept în operație la Urgențe, unde chirurgii nu s-au lăsat pînă nu m-au înzorzonat cu o tijă metalică și mai multe șuruburi, scriind pe fișa mea de pacient un cuvânt atât de interesant: reconstrucție! Da, era tot început de august și ca să vezi, era tot vară! Vară în august? Așa o coincidență, mai rar!

Numai că eu, fată deșteaptă, nu fac de două ori aceeași greșeală! Dacă acum patru ani, simțind că-mi pierd echilibrul, m-am opintit din toate puterile să nu cad, să nu mă fac de râs și să rămân cu demnitatea neatinsă, decizie cu care ambele maleole ale piciorului meu drept n-au fost deloc de acord, alegând să se revolte rupându-se în așa hal, încât să fie nevoie de cuvântul acela interesant, anume reconstrucție, ei bine, de data asta, m-am lăsat să cad așa, ca la cinema, aproape în reluare.

În cădere, neavând cu ce-mi ocupa mintea, am înregistrat numărul de înmatriculare a taxiului, pe care l-am dat repede uitării la impactul cu solul. N-a fost deloc plăcut, dar mi-am dat repede seama că sunt destul de intactă. Am calculat atât de bine, că nici ochelarii de soare nu mi s-au clintit de pe nas!

Un domn îmi întinde o mână să mă adune de pe jos. Mă adună pe mine, geanta mea, o traistă... Apoi îl văd că mai cercetează terenul. Îmi vine să-i zic:

- Dar ce mai cauți, domnule, nu cumva demnitatea mea? S-o fi ascuns, de rușine, pe după roțile taxiului! Dacă-i așa, nici nu mai vreau să aud de ea, acolo să rămână!

Nu-i spun asta cu voce tare domnului, să nu creadă că am suferit vreo deplasare de creier, în schimb îi mulțumesc. El mă conduce, în siguranță, pe trotuar, în dreptul mult râvnitului bancomat. Îmi fac treaba, apoi mă întorc la aceeași trecere de pietoni. Îmi cam tremură picioarele, așa că apuc un stâlp în brațe și nu-i dau drumul multă vreme. Mă uit în sus: pe stâlp e o plăcuță care îmi arată clar că acolo este o trecere de pietoni. Insuficient, îmi spun, ar trebui scris negru pe alb: Trecere de pietoni! Se acceptă și împiedicații!

Lumea foiește încolo și încoace, toți mă privesc curioși, eu tot nu dau drumul stâlpului. Zici că suntem una și aceeași ființă! Unii, care m-au depășit demult, simt nevoia să întoarcă, măcar o dată capul, să verifice dacă i-am dat drumul sau nu. Nu-i dau, stimabililor, dragostea e prea mare, are cineva ceva împotrivă?

Într-un târziu, mă hotărăsc să-i spun adio, căci prea mă bate soarele în cap! Trec strada înapoi, cu multă băgare de seamă, de data asta fără incidente. Ajunsă pe trotuar, încep să-mi verific îmbunătățirile: dacă nu s-au deplasat șuruburile, dacă tija mai are același model, fleacuri din astea! Totul pare în regulă, numai că simt cum îmi crește un cucui în genunchi! Ce? Nu există cucuie la genunchi! Sunteți siguri! Căci eu tocmai m-am ales cu unul!

Kafka? Doar un amator...

Când ieși de la serviciu seara, după orele 21, îți spui că na, cam asta ți-a fost ziua, ce altceva mai poate să se ți se întâmple? Aseară, trec pe pietonalul Ștefan cel Mare: sunt puțin plictisită, n-am nimic programat...sunt plictisită. Terasele sunt pline, e ceva forfotă! La una din terase, o trupă cântă reușind să facă atmosferă și să binedispună nu numai pe cei care beau un vin, ci și pe cei care trec întâmplător pe acolo. Chiar e frumos! Mă mai binedispun și eu dar plec repede căci mă grăbesc să prind un tramvai spre casă.

Ajung în stație, la Teatru, unde două zălude, căci altfel n-am cum să le numesc, se distrează de minune apăsând, iar și iar, pe butonul unei reclame la pampers, cremă de uns fundul bebelușilor sau mai știu eu ce, că n-apuci să mai vezi produsul de nervi! Pe buton scrie: ”Fă gâgâlicea să râdă!”. Am mai scris despre asta, cred că unii sunt deja la curent. Tu, n-ai ce face, apeși pe buton și ăla micu’, din plâns trece imediat în râs. Instantaneu! Fraților, când vedeți că cineva trece, la secundă, din plâns în râs, vă spun că nu mai e cazul nici să-l înfășori în pampers, nici să-l mai ungi cu vreo cremă, îl duci direct la psihiatru!

Cred că mai am încă o urmă de surâs pe chip, căpătat de la terasele de pe pietonal, căci cele două zălude, apăsând de zor pe buton, râd la mine așa, ca între complici! Vor să mă integreze în distracție! Îmi șterg repede zâmbetul și-mi iau fața care zice ”Luați-vă imediat degetele alea păcătoase de pe afurisitul de buton, că n-aveți nici un haz!”.

Zăludele par să priceapă, au un moment de zăpăceală, nu știu cum să reacționeze! Un momențel, nu mai mult, căci uneia dintre ele îi vine ideea salvatoare: cască teatral (doar suntem la doi pași de Teatrul Național, se pare că actoria plutește în aer), își duce mâna la gură să-și acopere căscatul, apoi mâna îi alunecă ușor, ușor pe spate unde își scarpină o mâncărime înventată, fix la distanța necesară ca al ei cot să nimerească drept în buton! Gâgâlicea cea isterică se pornește iar pe râs! Măi fată, ești tu zăludă, dar proastă nu ești!

E clar, trebuie luptat cu alte mijloace: mă pomenesc că studiez terenul, dacă sunt camere video, încotro sunt îndreptate, dacă sunt funcționale... ce șanse am să nu fiu prinsă! Apoi trec repede în spatele refugiului de tramvai unde reperez un mic panou electric, cu două fire aflate la vedere, făcându-mi cu ochiul. Mă uit la fire și-mi dau seama brusc... și-mi dau seama, zic, ce de lucrușoare inutile cărăm noi damele, zilnic, prin genți: portofel, parfum, chei, ruj, telefon, ochelari de soare, ochelari de vedere (dacă e cazul, la mine e cazul, mai mult, îmi explic acum de ce n-am zărit nici o cameră de luat vederi deși e sigur că ele există!) și lista e lungă, lungă, de abia reușesc să închid geanta când plec de acasă! Useless! Cu adevărat folositoare ar fi fost un patent zdravăn, un cuțit serios, ceva cu care să mă reped la cele două fire și să pun capăt agoniei! Stai: agonia mea sau agonia celui mic pe care l-am diagnosticat deja ca având grave probleme la cap? I am confused!?!

Degeaba mă holbez la cele două fire, că nu vor să se taie singure! Sper din tot sufletul ca un tramvai să vină și să le ia pe cele două zălude, dar nici miracolul ăsta nu se întâmplă! În schimb, vine un tramvai care să mă ia pe mine, așa că mă consider salvată! Mă așez repede, strategic, la fereastră, să fiu sigură că nu-mi scapă nici o vitrină de la magazinele de pe Cuza Vodă. Sunt foarte mulțumită! Atât de mulțumită că nu observ la timp cum în fața mea se așează o tânără cu un bebeluș în brațe. Spun că nu observ la timp, că s-au ocupat deja toate locurile ca să mai apuc să mă mut. Ce-i asta, e seara bebelușilor? Ce cauți pe drumuri, femeie, la ora asta, cu ăla micu’ după tine, să mă enervezi pe mine? Și mai e și nemâncat, căci tânăra mămică își scoate un sân rotofei și-l bagă în gura plodului care începe să sugă cu lăcomie! Nimic mai natural, o să-mi spuneți, ce te ultragiezi așa, soro! Eu nu mă ultragiez, dar am pierdut toate vitrinele de pe Cuza Vodă! N-am apucat să zăresc nici una! Măcar ăla micu’ suge liniștit, nu plânge, tot e ceva!

Mama, sânul și copilul sunt observați de un individ așezat pe bancheta de vizavi. Acesta lasă brusc o brichetă de care părea fascinat și începe să imite perfect scâncetul unui bebeluș. Voi vă imaginați scena? Un copil adevărat, îndreptățit să scâncească, dar care tace mâlc și un om în toată firea care scâncește, obsesiv, ca un copil mic!!! Păi scena asta suprarealistă îl trimite pe Kafka drept în tabăra amatorilor! Toți călătorii privim și nu ne vine să credem ce vedem. E clar, pe lângă seara bebelușilor, e și seara nebunilor!

Tramvaiul trece în goană pe lângă vitrina puternic luminată a unui magazin de ștampile. Vitrina nu i-a scăpat nebunului care lasă repede scâncitul și trece la imitarea unei funcționare care are de ștampilat un teanc de hârtii! Pardon, ce hârtii? Documente importante, doar alea presupun: unu - a fi ștampilate, doi – a fi ștampilate atât de repede, nu? Mâinile nebunului iau din dreapta documente imaginare, filă cu filă, le pun ștampilă și le așează, ordonat, în stânga. În tot timpul ăsta, gura-i scoate sunetele specifice unei ștampile aplicate, cu hotărâre, pe documentele cele importante: Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Într-un ritm sacadant, perfect sincronizat cu propriile gesturi, până termină toate documentele! După ce termină documentele, se pune iar pe scâncit în locul ăluia mic!

Nu, vă spun eu, Kafka a murit la timp, altfel nu mai avea nici o șansă!

De ce a murit Carmen, miercuri seară

Miercuri am fost să văd Carmen de Georges Bizet. Da, a fost frumos, artiștii chiar s-au străduit! Și eu m-am străduit, m-am străduit să văd ceva prin coafura prea înaltă, cu niște cârlionți electrizați, ca niște antene, a unei dame din fața mea, o damă în rochie verde. Totuși, ar trebui impuse niște reguli la intrare! Știu, s-a renunțat de mult la ținuta obligatorie, acum vine îmbrăcat fiecare cum vrea! Dar coafurile damelor?! Ei bine, astea ar trebui atent verificate! De către o comisie! Spre exemplu, dama cu părul antenă își prezintă biletul la intrare. E mândră tare de ea, de rochia ei verde, de coafura ei proaspăt ieșită din mâinile stilistului, de cultura ei... ce mai, în general, e mândră! Trage cu coada ochiului la cei câțiva cameramani care își pregătesc echipamentele de filmare și nu poate să nu se gândească ce bine ar fi dacă... Mai știi pe cine cade camera? Undeva în planul doi, niște ochi de vultur analizează înălțimea podoabelor capilare ce intră pe ușă. Cum este clar că cea a rochiei verzi a ieșit cu mult din limita admisă, posesorul ochilor de vultur se îndreaptă discret către ea, numai zâmbet:

- Stimată doamnă, vă rog să mă urmați, avem o întreagă comisie întrunită pentru dumneavoastră!

- O comisie? Venită special pentru mine? Ah! și dama se uită triumfătoare la soțul ei, pentru care nu s-a întrunit nimeni. Să mergem, domnule, ce vrea comisia de la mine?

- Pentru început, să vă pună câteva întrebări...

- Oh, un interviu, zice dama bucuroasă peste poate că fost inspirată și a venit atât de gătită. Televiziune, interviuri, viitorul nu poate fi decât unul glorios! se gândi ea.

Este condusă într-o încăpere ferită de zarva din hol, unde trei inși trec direct la subiect:

- Luați loc, doamnă! Constatăm că aveți niște zulufi foarte, foarte înalți, spuneți-ne, aveți probleme cu auzul?

- Ce?! Ce-ați zis?! întreabă dama nepricepând deloc.

Membrii comisiei se uită confuz unii la alții. Și dacă duduia e chiar surdă, ce ne facem? Nu avem protocol pentru așa ceva?! Unul dintre ei se apropie de urechea rochiei verzi și-i urlă de-a dreptul:

- Doaamnăă, sunteți suurdăă?

Întrebarea, cu prea mulți decibeli, mai că o face pe damă să sară de pe scaun și să ricoșeze de perete, dar ea se prinde bine cu mâinile și hotărăște să înfrunte orice mârlănie, de dragul faimei:

- Dacă sunt surdă? Ce întrebare tâmpită! De ce aș veni la un spectacol de muzică, subliniez, de muzică, dacă aș fi surdă?! N-ar avea nici un sens!... și-i privește cu un aer superior. E plină lumea de proști, mai gândește ea, dar îmi închipuiam că n-au cotropit încă și... opera!

- Eh, doamnă, nu-i chiar așa lipsit de sens! Mai știm noi pe unul, de-acu trei sute de ani, care era surd ca o ciubotă și nu numai că se încăpățâna să compună muzică, dar mai ținea morțiș și să dirijeze orchestra... Deci, răspundeți la întrebare!

- Nu sunt surdă, domnule!

- Buuun, ce loc aveți în sală?

- Rândul patru, locul unu, pe stânga. De ce vreți să știți?

- Rândul patru? Grav, chiar foarte grav! Dar să revenim: ați dat bani pentru coafura asta?

- Domnule, dumneata ești normal? Ce tot sari de la una la alta? Ba mă-ntrebi de sănătate, ba de locul din sală, ba de părul de pe cap... Gata, plec! și rochia verde, parolistă, se și ridică și dă să facă ce tocmai spusese.

N-apucă să facă un pas spre ușă că o mână, cât o lopată, o înșfacă și o așează din nou pe scaun. Simte că o ia cu un fel de amețeală, de draci, de ciudă, de necaz pe urâții ăștia din fața ei, pe întreaga lume, cu tot cu mototolul de bărbatu-său, care niciodată nu e prin preajmă când are nevoie de el!

- Mult?

- Ha?! Ce să fie... mult? bâgui ea.

- Ați dat mult pe frizura asta?

Nu, e clar, urâții și-au pus în gând să se joace cu nervii ei!! Dar las’ pe ea! Își ridică semeț capul și răspunde cât mai ferm cu putință:

- Da! Am dat fix cât mi-a cerut, plus bacșiș, că sunt o doamnă! Și merită fiecare bănuț, sunt în tendințe! Altceva, ce mai vreți să știți, domnilor urâți?

Cei trei urâți se uită, iar, unul la celălalt: am auzit noi bine, ne-a făcut urâți? Ne-a făcut ea, sau eram urâți dinainte? aceasta-i întrebarea. Dar să lăsăm pe altădată dezbaterea asta și să terminăm o dată! Urâtul numărul unu vorbește primul:

- Nu mai avem timp, așa că, s-o scurtăm: vă sfătuim sincer să faceți un schimb de locuri, să mergeți pe ultimul rând!

- Ce face?! Pe ultimul rând? Și de ce, mă rog?

- Pentru că toți oamenii din spatele dumneavoastră n-o să vadă nimic de claia asta din ...tendințe? Singura posibilitate să vă păstrați locul ar fi fost dacă ați fi fost surdă și spiralele astea ...din tendințe, v-ar fi adus sunetul mai aproape, prin cine știe ce procedeu scos tot ...din tendințe...

- Ha, ha! Ei, asta-i bună! E clar, până acum, credeam că sunteți doar urâți, dar văd eu bine că sunteți și urâți și proști! Nici nu mă gândesc să accept așa ceva! Ce mârșăvie! Și-și îndreaptă spinarea, scoțându-și bărbia și pieptul, ca pentru a-și întări refuzul.

Aha, pieptul! Urâtul numărul doi observă că bustul damei e cam prea generos! Măi să fie, își zice el, oare cum o să reușească spectatorii de pe același rând să treacă de țâțele electrizatei ăsteia?! Pfui!! Pericol mare! Ne mai trebuie o comisie! Să vedem: Carevasăzică, noi suntem Comisia de Pleoștit Părul (CPP) și ne mai trebuie o comisie, Comisia de Pleoștit Pieptul (CPP)... La dracu, îmi dă tot CPP! Nu, nu e bine, o să ne confunde lumea! Și vorba aia, noi cei de la Pleoștit Părul ne ocupăm de treburi ceva mai înalte...

Urâtul numărul trei nu mai are nici un chef de discuții. Le face semn celorlați doi să se dea la o parte, că preia el de aici încolo și fără alte menajamente, se năpustește în freza rochiei verzi și din două-trei mișcări dibace, pleoștește și toți zulufii, pleoștește și toate tendințele! Acum, părul damei-i stă, ca vai de el, lipit și banal, de creștet.

Doamna se face verde la față, mult mai verde chiar și decât rochia:

- Ce? Ce-i asta?! Nu, nu permit! O să fac plângere, o să... Se sufocă de furie, o tuse covulsivă-i pune stăpânire pe pieptul cel generos, vrea să mai zică ceva, dar nu mai are vreme, căci cei trei urâți o și scot pe ușă afară, făcându-i vânt în mulțimea veselă din holul operei. Mai apucă doar să-l audă pe unul dintre ei cum îi face o urare:

- Vizionare plăcută, doamnă! Și nu care cumva să vă uitați în vreo oglindă, s-ar putea să nu fim singurii urâți din seara asta!

Mai mult împleticindu-se, ajunge la locul ei, de pe mult râvnitul rând patru. Mototolul de bărbatu-său nici nu observă că ar fi ceva schimbat la ea. O face atentă:

- Ia uite dragă, se filmează, ce bine că avem locuri tocmai lângă culoar, sigur ne prinde și pe noi în vreun cadr...

O privire de-a nevestii îl face să înghită pe loc tot ce mai voia să zică! Rochia verde scoate o oglindă din poșetă, se privește în ea și doar un geamăt prelung e tot ce mai poate să îngaime: e un dezastru! Un singur fir, unul singur, scăpat, prin nu știu ce minune, de Comisia de Pleoștit Părul și se încăpățânează să stea țanțoș, spiralat și ridicat, țintind drept spre amorașii pictați pe tavanul sălii, mărturie vie a ceea ce a fost și nu mai este: o coafură cu semnătură.

Oamenii din jurul ei sunt veseli, mulțumiți și rochia cea verde nu înțelege de unde atâta fericire?! Spectacolul începe și ea n-o vede pe Carmen cum își unduiește șoldurile de țigancă și cum îi cântă lui don Jose pentru a-l cuceri. Ușuratică ființă! Toată lumea aplaudă extaziată, numai ea nu vede nimic: ce fuste înflorate și învolburate, ce piruete, ce castaniete??? Nu are în fața ochilor decât oroarea pe care i-a întors-o afurisita de oglindă! Nu vede nici cum, la pauză, lumea iese afară la o țigară, sau la un pahar de șampanie în foaier. Ba da, vede cum mototolul de barbatu-său dispare repede de lângă ea și nu revine decât după ce se sting luminile pentru un nou act. Ia stai, nu cumva, nu cumva i-o fi rușine cu mine? Las’ că mi ți-l scutur eu acasă!

La un moment dat, nu mai rezistă! Se răsucește în scaun si privește la lungul șir de chipuri din spatele scaunului ei. Pentru ăștia a trebuit eu să sufăr așa afront? Pentru amărâții ăștia? Amărâții nici nu o bagă în seamă, sunt numai ochi și urechi la tot ce se întâmplă pe scenă. Ba da, chiar de pe locul din spate, o duduie cu un aer impertinent, se apleacă ușor spre ea și-i șoptește la ureche:

- Madam, mai ușor cu șampania prin pauze, scena e fix în partea cealaltă!

Ohh, cerule! Ce-a zis? Ce-a zis? Eu?! Eu, băută? Degetele rochiei verzi se înfig în scaun cu așa o putere, că dacă n-ar fi fost dintr-un lemn de esență tare, menit să reziste oamenilor și veacurilor, s-ar fi făcut fărâme. Auzi obrăznicie, să-mi spună mie așa ceva!! Ah, dacă aș avea o putere, dacă aș avea o... i-aș arăta eu ei, ar plăti scump, ar plăti măcar cu viața! Da, cu viața! Să moară! Să moară! Să moar...

Firul cel singuratic de pe capul ei vibrează într-un mod ciudat către amorașii din tavan. O bufnitură puternică se aude dispre scenă. Rochia verde se întoarce și o vede  pe Carmen căzută, secerată de cuțitul lui don Jose. Nu! Nu de ea era vorba! Țâșnește în picioare și strigă:

- Nu, n-am vrut, nu pe ea!

Cortina cade, toată sala e în picioare, aplaudând și aclamând frenetic. Aplaudă și aclamă și mototolul! Ei, asta-i chiar prea de tot! S-ar părea că nu-i chiar așa de mototol, până la urmă! O unghie ascuțită îl așează înapoi, la locul lui, pe mototol:

- Stai dracului jos și potolește-te, altfel te culci în seara asta și nemâncat și ne...!

Mototolul e paralizat de spaimă și de durere. Știe ce înseamnă să se culce nemâncat, a mai pățit-o, dar celui de-al doilea ne... nici nu îndrăznește să-i dea vreo semnificație!

- The End -

Un rucsac într-un tramvai

Mark Lague - Orange Street Car

Azi am fost omul potrivit la locul potrivit! Ies de la serviciu, vagabondez un pic prin buricul târgului și când mă hotărăsc să mă adun pe-acasă, mă îndrept spre stația din Piața Unirii să iau tramvaiul. În stație, puhoi de lume. Mă uit la oameni și nu-mi convine, pe fața fiecăruia parcă stătea scris: ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”. Nu, nu e bine deloc! Păi, dacă toată omenirea asta așteaptă un 6, eu unde mai încap? Și mai vreau să stau și jos, doar mă dor picioarele! Ce, credeți că-i așa simplu să vagabondezi?

E cazul să gândesc strategic. Ideea genială îmi vine pe loc: ce-ar fi dacă aș lua un tramvai o stație-două, în sens invers, cobor la Teatru sau în Tg. Cucului, că de acolo nu urcă mai nimeni și nu numai că am loc, dar mi-l aleg fix pe care îl vreau eu, adică să bată soarele din stânga când eu mă uit la dreapta și… logic, să bată din dreapta când eu mă uit la stânga! Dacă n-ați înțeles ce-am vrut să zic, nu-i problemă, că nici eu n-am priceput mare lucru!

Deci, când ai o idee atât de măreață, apoi e musai să o pui și în practică, altfel ce rost mai are să-ți fi consumat ”micuțele celule cenușii”, cum spunea odată cineva deștept care… nici n-a existat! Zis și făcut: urc în primul tramvai care vine în sens invers și sunt foarte mulțumită de mine! Mă și văd cum, instalată comod, mă uit de sus la toți săracii care așteaptă în Piața Unirii, cum se înghesuie ei disperați să capete un loc, să aibă o gură de aer… Și eu ce să vă fac? Plătiți dacă n-aveți idei!

Deodată, în dreapta mea un moș și consoarta lui încep să se agite. Consoarta îi zice tovarășului ei de viață:

- Uite, băiatul ăla care fuge! L-a uitat. Și-l pune pe moș să ridice un rucsac dintre scaune.

Ce???? Unul care fuge și un rucsac uitat într-un mijloc de transport? Clar, e atentat! Fir-ar mama mea, care m-a făcut fără de noroc, că nu puteam să stau potolită! Auzi, să mor așa, degeaba, de la prea mult geniu!  Măcar de-aș putea să mă aleg cu ceva din treaba asta, de exemplu, pe piatra mea de mormânt ar putea scrie: ”A murit pentru o idee!”. Dar nici de asta n-o să am parte, că n-am apucat s-o spun nimănui! Și moșii ăștia doi, ce tot se foiesc cu rucsacul în brațe, în loc să-l arunce cât colo și să dea alarma? Ăștia nu văd în ce lume trăim? E clar, unii se uită degeaba la televizor!

Nu mai rezist să nu mă bag în seamă și îi întreb:

- Dar ce s-a întâmplat?

- Un  băiat a uitat rucsacul ăsta. (Pe asta o știu deja, săriți, vă rog, cu noutățile!) Și acum fuge după tramvai, uite-l colo. Oare o să-l ajungă din urmă?

Mă uit în direcția indicată (voi nici la vârsta asta nu ați învățat că nu se arată cu degetul?) și văd, într-adevăr un tinerel fugind. Când tramvaiul încetinește la o trecere de pietoni, tinerelul pare să-l ajungă din urmă, când prinde viteză, disperarea se citește pe chipul acestuia. Le zic celor doi bătrâni:

- Stați liniștiți, o rezolv eu pe asta! Cobor eu la prima, iau rucsacul și-l aștept pe tip să i-l dau. Ce ziceți?

Chipurile celor doi se luminează:

- Aaa, cobori matale la prima și i-l dai? Ce frumos!

Eu, bineînțeles, nu le-am spus că oricum coboram, îi las așa, să creadă că o fac doar de dragul de a ajuta!

Tramvaiul oprește la semafor. Tinerelul nostru, roșu tot la față și fără suflu, îl ajunge din urmă. Cei doi bătrânei sunt bucuroși să-i facă semne pe muțește, arătându-i rucsacul și pe mine (iar arătați cu degetul?), încercând să-l facă să înțeleagă că eu o să cobor și c-o să i-l dau. Nu-mi vine să cred când, din solidaritate, încep să arăt și eu spre mine, tot cu degetul! Apoi, tramvaiul, indiferent la toată drama, o țâșnește voios din loc, punând distanță între rucsac și stăpânul lui.

Între timp, moșul începe să-și aducă aminte de o poveste cu un telefon pierdut într-un tren, un smartphone, care suna încontinuu și el, cum nu știe să răspundă la un telefon ca astă, se uita neputincios la el cum suna, fără să poată face nimic… (Mă lași, domnule, cam multe pierderi pentru o singură după-amiază, e clar că te-ai născut în zodia găsitorilor de astfel de obiecte!).

Înșfac rucsacul, cobor la prima și aștept. Mă cam bate soarele în cap, dar nu-i nimic, trebuie să stau în plină vedere. Aștept! Aștept! De partea cealaltă, un tramvai 6, gol-goluț, oprește și-i culege pe cei doi-trei călători. Îi văd cum, cu tot timpul din lume, se uită după cel mai convenabil loc, ăla unde soarele bate din stânga dacă te uiți în dreapta și din dreapta dacă te uiți în stânga... Păi da, păi nu? Vă rog să verificați și tapițeria, stimați călători, poate e prea veche și prea roasă pentru domniile voastre?! Haideți, haideți, respectați-vă! Apoi, al meu tramvai 6, după care venisem special, pleacă țanțoș spre Piața Unirii, fără mine!

Mă uit la rucsac: tinere, sper ca toată viața ta să fie în rucsacul ăsta, altfel, ai încurcat-o cu mine! Mă gândesc dacă sa-i spun ceva de dulce sau nu. Tinerelul apare, sfârșit, dar mulțumit când dă cu ochii de rucsac. Mă hotărăsc să fiu politicoasă, doar m-a crescut bine mama, aia care m-a făcut fără de noroc, îi înmânez prețiosul obiect, el îmi mulțumește foarte călduros (de parcă nu era destul de cald afară!) apoi ne despărțim.

Eh! Dat fiind că le-am rezolvat pe toate pe ziua de azi, să mă duc să aștept un tramvai!