Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell - o cale de ieșire peste veacuri (Jurnal de lectură)

Lucrezia di Cosimo de Medici (14 Feb 1545 – 21 Apr 1561) nu ar fi trebuit să devină soția lui Alfonso d'Este, duce de Ferrara. Menită ducelui îi fusese de fapt sora ei mai mare, Maria. Într-o epocă în care în care arta atingea culmi nebănuite dar în care se murea aproape din orice, moartea subită a Mariei chiar în timpul logodnei nu a contat deloc în mezalianțele politice care trebuiau să fie întărite, prin cea mai la îndemână metodă, căsătoria. Mireasa nu are decât să fie înlocuită cu următoarea fiică. 

Așa ajunge Lucrezia să devină soția ducelui de Ferrara, ea părăsind palatul Pitti al părinților ei, Cosimo I de' Medici, duce de Florența si mare duce de Toscana și Eleanora de Toledo, pentru a deveni ducesă in castelul soțului. În mai puțin de un an de la sosirea ei solemnă în Ferrara, Lucrezia avea să fie moartă, cauza oficială a morții sale fiind frigurile. Avea doar 16 ani. Numai că zvonuri despre o otrăvire a tinerii ducese chiar din ordinul soțului ei, ducele, se răspândesc iute și dăinuie peste timp, inspirându-i chiar poetului englez Robert Browning un monolog dramatic în versuri intitulat „My Last Duchess” (1842).

Așa cum o face în „Hamnet”, cel mai cunoscut roman al ei, Maggie O'Farrell se pricepe de minune să își introducă cititorii în atmosfera ducatelor italiene de secol XVI, închipuind și redând în paginile din „Portretul căsătoriei” viața luxoasă și de invidiat al nobililor, așa cum este ea văzută dinafară, dar mai ales așa cum mai probabil trebuie să fi fost văzută din interior din perspectiva femeilor lor: servite de armata de slujitori, înveșmântate în rochii fabuloase, împodobite cu bijuterii inestimabile, patronând petreceri fastuoase, pictate într-un stil idealist de artiștii cei mai de seamă a vremii, ele nu sunt în realitate decât niște captive de lux, datoare să nască moștenitori, datoare ca orice gest al lor să fie întru bunul plac și cinstire a soțului și a rangului. 

Romanul lui Maggie O'Farrell poate fi citit într-o cheie feministă, căci Lucrezia devine conștientă de abuzurile fine și crude ale soțului, justificate prin faptul că o feresc pe ea de pericole. Lucrezia lui Maggie O'Farrell e o femeie tânără și nu prea experimentată, da, dar una care înțelege ce i se întâmplă, care se revoltă în sinea ei și care încearcă să se apere. 

Iar ceea ce e mai frumos în „Portretul căsătoriei” este că, spre deosebire de Lucrezia cea adevărată, cea care sfârșește atât de timpuriu într-un mormânt din mănăstirea Corpus Domini, mausoleul familiei d'Este, Lucreziei din roman i se oferă o cale de scăpare, ca o reparație minimă de peste veacuri la cruda realitate istorică.

Lucrezia de’ Medici, portret atribuit lui Bronzino, dar și lui Alessandro Allori, ca. 1560, North Carolina Museum of Art

Mormântul din Corpus Domini din Ferrara, mausoleul familiei d'Este

Viețile secrete ale culorilor, de Laura Imai Messina - fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie

Romanul ne introduce într-o Japonie a zilelor noastre, modernă dar cu un respect profund pentru tradiții, o Japonie văzută prin ochii unui privitor pasionat dar totuși din afară, căci autoarea Laura Imai Messina, născută în Italia, s-a stabilit în această țară la o vârstă adultă. Ceea ce nu face însă perspectiva mai puțin interesantă. 

Am hotărât că voi citi cartea asta înaintea multor altora care își așteptau rândul, după o simplă răsfoire, când ochii mi-au căzut pe o referire la filosofia lui Emil Cioran, făcută de personajul principal al poveștii, Mio. Pentru mine, un roman al cărui autor l-a citit pe Cioran, mai apoi alegând să-l strecoare chiar în gura personajelor sale, merită citit.

Mio este o tânără care a crescut într-un atelier de confecționat kimonouri, înconjurată de valuri de mătase de toate culorile, respirând mirosul vopselurilor proaspăt aplicate, urmărind cu ochii ei de copil cu câtă migală se plăsmuiesc broderiile atât de apreciate de clientele în căutarea veșmântului perfect pentru ziua căsătoriei lor. Tatăl este iubitor, muncitor și tăcut, mama însă o cam repede, mai ales când Mio descrie culorile tuturor lucrurilor din jur într-o manieră atât de detaliată și expresivă încât devine ciudat. Că Mio nu este la fel ca ceilalți copii când vine vorba de culori, îi provoacă mamei adevărate stări de panică și angoasă, fiindu-i teamă să nu devină ceva grav, mai ales că știe că e ceva moștenit, aspect pe care îl ține secret. Mio însă crește și se bucură de lumea ei colorată și specială, în care fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie, ca o marcă unică, invizibilă pentru ceilalți dar care ne însoțește pe tot parcursul vieții.

Viețile secrete ale culorilor e un roman despre frumusețea vieții în ciuda încercărilor, despre întâlniri care nu sunt deloc întâmplătoare și care ne pot îmbogăți, despre propriile noastre neputințe care își pot găsi completare în celălalt, despre povești surprinzătoare pe care le poți afla despre tine și cei apropiați ție când te aștepți mai puțin.

Hisham Matar despre Libia lui Gaddafi și despre primele lui două romane

Editura Minerva 2008

Titlu original: ”In the Country of Men”

Hisham Matar a simțit din plin dezordinea lumii: născut în 1970, și-a petrecut copilăria la Tripoli, ca fiu al unui fervent oponent al dictaturii lui Muammar al-Gaddafi. În martie 1990, pe când Hisham și părinții lui se exilaseră la Cairo, tatăl a fost arestat de către serviciile secrete egiptene și închis în celebra închisoare din Abou Salim. Pe atunci, Hisham Matar avea 20 de ani iar această dispariție avea să devină obsesia vieții lui. Abia în 2010 el și mama sa au primit dovada că tatăl ar mai fi fost în viață cândva, prin anul 2002. Din această dată, nimic nu mai este clar.

Primul lui roman, În țara bărbaților (2007), ajuns în etapa finală pentru Booker Prize, a fost proslăvit de către critica literară. Este un roman despre drama unei familii din Libia anului 1979, o Libie aflată sub teroarea dictaturii lui Gaddafi și guvernată de propriile ei cutume, dramă  povestită prin ochii unui copil de nouă ani. Atmosfera nu poate fi decât una familiară cititorilor români: telefoane ascultate, supravegheri pe stradă, oameni care încearcă să schimbe ceva, turnători din obligație și trădători de bună voie, singura soluție fiind aceea de a fugi din țară. Dincolo de toate astea însă, dincolo de tema obsesivă a lipsei tatălui, eu l-am perceput ca pe un roman despre dragostea de mamă, o dragoste nețărmurită de mamă! Romanul a fost tradus în peste douăzeci de țări și a colecționat numeroase premii, între care Commonwealth First Book Award, Royal Society of Literature Ondaatje Prize,  Premio Vallombroza Gregor von Rezzori și Premio Internazionale Flaiano.

Cel de-al doilea roman al său, Anatomy of a disappearance (o să-l pomenesc cu titlul original, în engleză, întrucât nu a fost tradus încă și pentru piața din România), este construit nu în jurul uneia, ci a mai multor astfel de dispariții, pe care Nuri, personajul principal, le jelește: iubirea unei mame, moartă în condiții suspecte, calmul unei copilării pierdut într-o adolescență contrariată de o pasiune zbuciumată, dulceața propriei tale țări lăsată în urmă pentru a lua calea exilului și mai ales, dispariția neașteptată a unui tată adulat și necunoscut.

Iată ce spunea Hisham Matar într-un interviu, cu ocazia apariției celui de-al doilea roman, despre Libia lui Gaddafi și felui cum dictatura i-a influențat viața și opera:

Având în vedere ceea ce ați trăit, cum de v-ați apucat să scrieți povestea tânărului Nuri, al cărui tată, un dizident politic egiptean, dispare subit, răpit dintr-un hotel din Geneva?

Ceea ce m-a interesat cel mai mult a fost să mă las acaparat de un subiect pe care îl cunosc și de al explora, creând un univers nou, precum și noi personaje. Cred că asta se ascunde în spatele romanelor oricărui scriitor. În orice caz, este ceea ce spun cel mai des pentru a da o explicație acestei obsesii. Pentru Anatomy of a disappearance, totul a pornit de la câteva mici amănunte. Ideea de a-l crea pe Nuri mi-a venit pe când mă aflam, în afara sezonului, într-un hotel din Egipt. Tocmai terminasem În țara bărbaților. Eram singur și voiam să mă odihnesc. Doi bărbați reparau piscina: unul avea în jur de 80 de ani, celălalt nu mai mult de 20. Se foiau unul pe lângă celălalt, de colo-colo. Bătrânul era întreprinzător și dinamic, cel tânăr timid și retras. Am văzut asta ca pe un fel de răsturnare a valorilor. Tatăl  un revoluționar, iar fiul un conservator. Nu știam dacă sunt tată și fiu, dar mi-am zis că pot fi același personaj la vârste diferite. Aș spune că asta a fost prima inspirație, mi-am luat și câteva notițe. Apoi, mi-a luat un an de zile până să scriu prima frază: ”Sunt zile când lipsa tatii mă apasă ca un copil așezat pe pieptul meu”. Am știut imediat că asta era cheia întregii cărți.

La începutul romanului, naratorul, Nuri, spune că nu încetează să își caute tatăl dispărut: ”Fiecare lucru, fiecare ființă, existența însăși înseamnă acum posibilitatea unor asemănări, a unor evocări. Poate că asta este de fapt, ceea ce înțelegem prin acest cuvânt scurt și devenit azi aproape arhaic: elegie”, spune el. Este romanul dumneavostră o elegie?

În literatura modernă nu se mai scriu aproape deloc elegii. Ori, trebuie să mărturisesc că pe mine mă interesează nespus această formă literară. Mă întreb adesea cum se scrie o elegie modernă. Ea nu trebuie să fie neapărat sentimentalistă. Am citit și mi-a plăcut mult In memoriam A.H.H., de Lord Alfred Tennyson, celebrul poet din epoca victoriană. I-au trebuit șaptesprezece ani să scrie acest poem magnific despre moartea unui prieten. Așa că da, Anatomy of a disappearance poate fi citit ca o încercare de elegie modernă.

Participați la dezbateri publice, scrieți cronici în ziare (mai exact pentru The Guardian și The New York Times). Cum se leagă această preocupare cu cea de romancier?

Relația dintre cetățeanul și scriitorul care sunt este una complicată. Ca scriitor, mă simt complet liber, n-am nici o oligație. Ca cetățean însă, mă simt câteodată constrâns să intervin pe anumite subiecte. Am început prin a aminti ceea ce credeam eu despre situația din Libia, în The Guardian, primul cotidian care mi-a cerut părerea. Tatăl meu era un dizident, așa că era normal să mi se pună întrebări despre asta. Trebuie să spun însă că, în cazul acela, am impresia că am acționat nechibzuit. Pentru că era ceva ce putea fi periculos. Era un timp în care a-l considera pe Gaddafi un dictator era ceva riscant!

Personal, cum ați resimțit căderea lui Gaddafi, mai precis anunțul capturării lui, a cărei înregistrare video a făcut înconjurul lumii, apoi moartea acestuia?

Sfărșitul regimului Gaddafi a însemnat o mare bucurie pentru mine. Pe care am resimțit-o din plin. E ceva ce nu mi-am închipuit niciodată că se va putea întâmpla. Dictatura Gaddafi mi-a afectat mult viața. Sub regimul lui, nu am încetat niciodată să mă îngrijorez pentru viața alor mei. Am fost de-a dreptul șocat de felul în care a fost tratat. A fost un moment de nebunie. Când s-a anunțat moartea lui, eram la New York, făceam duș, radioul era deschis. Am auzit știrea, am ieșit de sub duș și m-am uitat la știrile care se difuzau iar și iar. Apoi m-am întors sub dușul meu. De data asta, aveam un sentiment de încredere și speranță în lume. Dictatura lui Gaddafi era un sistem lipsit de logică. El omora la întâmplare, fără vreo explicație, era o lume nebună. Toți ne doream ca să se sfârșească și s-a sfârșit, într-un moment de nebunie.

Sfârșitul regimului lui Kadhafi a avut vreo însemnătate în ceea ce-l privește pe tatăl dumneavoastră?

Da. Acum putem pune întrebări pe care înainte nu le-am fi putut pune și avem mult mai multe informații despre ceea ce s-a întâmplat.

Vă deranjează întrebările despre tatăl dumneavoastră?

Da, pentru că e ceva foarte personal. Mult timp, am vorbit public despre tata și despre lucruri foarte intime pentru că știam că asta ne-ar putea ajuta să-l găsim. Dar nu-mi place să vorbesc despre asta. 

Anatomy of a disappearance a apărut în august 2011, în timpul când Libia traversa o perioadă de mare frământare internă. Eliberarea țării, după opt luni de război civil, la 23 octombrie 2011. Retrospectiv, v-a schimbat asta percepția asupra cărții?

Întâlnirea dintre roman și cititori a devenit mai complicată. Tot timpul am trăit cu impresia că publicul îmi citește cărțile fără să cunoască ceva despre mine. Ori, asta e imposibil. Toți scriitorii se confruntă cu așa ceva. Și e normal pentru un scriitor să fie provocat de ceea ce se întâmplă în lume.

Primăvara arabă a țintit lumina reflectoarelor asupra cărților dumneavoastră. În New York Review of Books, un jurnalist vă atribuia un rol de ”ambasador literar între două lumi care, mult timp, au fost captive într-o relație reciprocă de suspicieune și ignoranță”. Ce credeți despre asta?

Eu nu mă văd astfel. Era un compliment din partea jurnalistului. Nu sunt un ambasador. Cea mai mare problemă a poziției postcoloniale este că trebuie să te justifici mereu. Se așteaptă să și faci ceea ce scrii. Nu vreau să fiu sclavul unei astfel de situații. Sunt arab, libian, dar și mai mult decât atât. Scriitorii occidentali scriu despre ce vor ei. Și eu vreau să fac asta. De altfel, unii cred că nu mi-am propus să scriu astfel de romane. Deseori mi se spune: trebuie să scrii o saga de 600 de pagini despre istoria Libiei, despre societatea și cultura libiană. Iată de ce, pentru mine, e aproape un gest extrem să scriu povești cu unul sau maximum două personaje.

Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Poezia a fost cea care m-a adus către ficțiune. Consider că toate romanele pun aceeași întrebare: cum să trăiești? Iar preocupare cea mai mare de a pune și de a răspunde la întrebarea aceasta o are poezia. Când eram tânăr, nu citeam decât poezie. Biblioteca părinților mei era plină de operele poeților arabi, francezi, italieni și greci. Îmi plac mult și poeții arabi clasici cum ar fi al-Mutanabbi și Ibn Arabî, dar și poeți mai recenți ca Badr Shakir al-Sayyab sau Adonis. Când eram mic, ai mei citeau poeme în fiecare seară împreună cu prietenii lor. Eram prea mic ca să le înțeleg dar găseam totul foarte incitant. În poezie, ca și în romane, îmi plac tăcerile. Sunt cărți care îți stimulează imaginația, sunt cărți care ți-o inhibă. Se vorbește mult despre vocile cărților. Eu sunt mult mai sensibil la tăcerile lor. Din Frații Karamazov, îmi amintesc mai degrabă de tăcerile romanului.

În romanele dumneavostră, personajele povestitoare sunt copii singuri la părinți: Suleiman în În țara bărbaților și Nuri în  Anatomy of a disappearance.

În ambele cazuri este vorba de personaje izolate de evenimente și de copii care evoluează într-o lume a adulților. Eu am șansa de a avea un frate mai mare care mereu m-a protejat. Am însă sentimentul că cei care sunt singuri la părinți sunt mult mai confruntați cu propria lor lume. Nuri este singur cu problemele lui. Nu le spune nimănui, doar cititorului. Într-un anume fel, e ca și cum cititorul este singurul lui confident.

În Anatomy of a disappearance se observă un joc al numelor proprii: Nuri, Mona, Munir, strada Monnier.

Nuri înseamnă ”lumina mea”, Mona este speranța, dorința, Munir face trimitere tot la lumină. De ce? Eu știu de ce, dar ar fi prostesc s-o spun. În schimb, pot să vă spun că de la început am avut în minte numele de Nuri el-Alfi. Alfi vine de la Alif, prima literă din alfabet, ceea ce ține de ceva unic. E și o trimitere la Aleph al lui Borges.

Vă scrieți romanele în engleză. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră? V-ar plăcea cândva să scrieți în arabă?

Doar îmi place să scriu și atât. Găsesc că a scrie cu cât mai multă claritate este un exercițiu interesant pentru un scriitor. Când te exprimi într-o altă limbă decât limba ta maternă, asta este și mai greu de atins. Samuel Beckett a început prin a scrie în franceză pentru că vedea asta ca fiind ceva urgent. Avea nevoie de acest soi de abstracțiune, de a scrie într-o altă limbă decât a lui. Stăpânesc perfect engleza: mi-am făcut studiile, am muncit și am trăit la Londra. Doar că engleza mă pune oarecum într-un soi de decalaj, ceea ce-mi permite să abordez lucrurile mai simplu. Cuvintele și expresille limbii mele materne conțin prescurtări. Cumva, engleza nu mă lasă să folosesc clișee. În ceea ce privește scrisul în arabă, nu știu ce să spun. Nu îmi spun ”Într-o zi, voi scrie o carte în arabă”. Fac totul instinctiv. Îmi place să las inspirația să mă cuprindă și să mă pârguiască, puțin câte puțin. Și de altfel, urăsc ideea să fiu un scriitor profesionist.

Septembrie în Shiraz 2015 - un film despre vina de a fi privit în cealaltă parte (Carte vs. film)

”Când veștmântul norocului ți-a fost țesut negru, nici apa din fântâna Zamzam nu ți-l poate înălbi”. (Fântâna Zamzam este fântâna din moscheea Masjid al-Haram din Mecca)

Oare câte națiuni de pe pământul acesta nu au în istoria lor măcar un episod de teroare exercitată de o dictatură autoritară? Septembrie în Shiraz este povestea familiei unui bijutier evreu din Iran, Isaac Amin, care, după Revoluția iraniană din 1979, se trezește că, brusc, a devenit un dușman al poporului. Înainte de revoluție, SAVAK-ul, poliția șahului, a semănat teroare printre cei care au îndrăznit să de declare împotriva lui, torturându-i sau ucigându-i. Oamenii au ieșit în stradă, l-au înlăturat pe șah de la putere, obligându-l să fugă în exil, sperând într-o viață mai bună.

Schimbarea conducerii divide populația în două: toți cei asupriți până acum preiau frâiele și se simt îndreptățiți să se răzbune, singura vină a celor care fuseseră privilegiați anterior fiind aceea de ”a se fi uitat în altă parte”. Acum Iranul nu e decât o țară a răzbunării, mult mai închisă, cu reguli stricte și o mulțime de constrângeri: devin ilegale consumul de alcool, cântatul, ascultatul muzicii sau ieșitul din casă cu capul descoperit. Mai mult, cetățenii sunt obligați să se adreseze unul altuia cu apelativele de ”frate” și ”soră”, chiar dacă nu s-au văzut înainte niciodată în viața lor.

Așa că bijutierul Isaac Amin este arestat chiar de la prăvălia lui și dus în închisorile pline cu cei vinovați că atâta vreme ”s-au uitat în altă parte”. Este bătut, torturat, dus în fața plutonului de execuție. Casa îi este răscolită, i se confiscă fără jenă lucrurile de valoare din casă, fără să poată face ceva.

Nu o să povestesc acțiunea filmului (cu Adrien Brody și Salma Hayek în rolurile principale), nici a romanului omonim apărut în 2007 al Daliei Sofer, după care a fost realizat. O să spun însă că filmul păstrează destul de fidel linia cărții și că Dalia Sofer a scris acest roman înspirându-se din teribilele întâmplări prin care a trecut propria ei familie, înainte de a reuși să fugă în Occident. 

Septembrie în Shiraz este primul ei roman, tradus și publicat în numeroase țări, pentru el Dalia Sofer fiind distinsă sau nominalizată la numeroase premii literare. Pentru cei care nu se vor mulțumi doar cu filmul și vor dori să citească și cartea, vor avea ceva în plus de învățat despre obiceiurile și produsele tradiționale din Iran, dar și câte ceva despre pietre prețioase.

La noi, romanul a apărut în 2008, la editura Leda, Grupul editorial Corint, colecția Love&Life.

 Romanul Daliei Sofer apărut în 2008 la editura Corint

 Salma Hayek în rolul soției bijutierului Isaac Amin

  Salma Hayek în rolul soției bijutierului Isaac Amin

 Adrien Brody în rolul bijutierului Isaac Amin

Bijutierul Isaac Amin cu unul dintre torționarii săi

Despre ”Biblia pierdută” de Igor Bergler sau cum să citești un film

În trecut, de câte ori citeam, de exemplu, ”Interviu cu un vampir”, de Anne Rice, sau ”Dracula” lui Bram Stoker, ori vedeam filme cu vampiri, mă gândeam: domnule, dar nu se găsește nici un român să scrie o carte cu Vlad Țepeș, tot ăștia care poate nici nu știu unde se află România pe hartă o fac? Un român ar avea la dispoziție locurile pe unde a umblat Țepeș, ar avea istoria, ar avea legendele scrise sau nescrise, deci ar avea toate datele să scoată ceva bun. Și uite, că până la urmă s-a găsit cineva: Igor Bergler, cu a lui ”Biblie pierdută”.

Sunt genul de cititor care își cumpără cărțile, nu le primește gratuit de nicăieri. Deci, sunt atentă la ce cumpăr, sunt selectivă și am așteptări. De regulă, acord credit scriitorului, dar stau cumva la pândă, să-l prind cu o eventuală eroare de logică. În același timp, mă arunc în poveste, vizualizez totul, sunt acolo, în mijlocul acțiunii, laolaltă cu personajele. Dar, mai mult ca sigur toți cititorii fac asta.

Mai trebuie să precizez că literatura românească nu prea m-a atras niciodată, probabil o consecință a lecturilor obligatorii din școală. Am citit ”Cartea șoaptelor” a lui Vosganian și cam atât. Și totuși, m-a atras ”Biblia pierdută”, semn că strategia de marketing a funcționat. 

N-o să mă apuc să povestesc acțiunea romanului, o să spun însă că are de toate: mesaje încifrate în cărți vechi și dispărute, enigme greu de pătruns, case cu pasaje secrete, crime, conspirații, locuri pline de farmecul de altă dată și... cel mai important, îl are pe Țepeș.

Deși are peste 500 de pagini, romanul se citește ușor și se simte că este construit în așa fel ca să aibă succes, aici, dar mai ales pe piața vestică. Practic citești un film. Dacă Hollywood-ul, printr-un ghinion, nu află de ”Biblia pierdută” și nu face un film după ea, nici nu știe ce pierde.

Mi-a plăcut că imaginea lui Țepeș rămâne una pozitivă, autorul nu-l demonizează inutil, nu-l pune să sugă niscaiva sânge, ba chiar îl tranformă în creatorul unui ordin secret cu scopul de a salva lumea. Deci, Țepeș este inteligent, carismatic, bun negociator, lasă impresie pe unde trece. Da, mi-a plăcut asta. De asemenea, mi-a plăcut că se fac numeroase referiri la date istorice, astfel că cine nu s-a aplecat asupra istoriei lui Vlad Țepeș (eu am făcut-o), poate să afle lucruri noi. 

Mi-a plăcut că Igor Bergler s-a ferit de clișeul, omniprezent în toate romanele gen thriller ale vesticilor, al unei partide de sex între personajul principal care, invariabil, este un tip înalt, suplu, cu trupul dus la sală, îmbrăcat bine și vreo domniță - personaj secundar, care nu poate fi decât înaltă, suplă, cu picioare lungi, frumoasă și bine îmbrăcată. Da, Igor Bergler s-a ferit să-și agățe cititorii cu trucuri ieftine.

Mi-a plăcut că este introdus, fie și măcar în treacăt, Ștefan cel Mare, un alt personaj care merită făcut cumva cunoscut lumii întregi. Cine a văzut vreodată o statuie de-a lui, sigur a observat cât de mititel de statură era Ștefan ăsta, probabil că fără ajutor nu putea să se urce pe cal, era cam cât paloșul cu care lupta! Ei bine, Ștefan ăsta a reușit să domnească nu mai puțin de aproape jumătate de secol și mai mult, să moară în patul lui. Dacă nici asta nu era o performanță pentru acele vremuri... Apoi, mai umblă legenda că în luptă, căra mereu cu el tigva nu mai știu cărui sfânt, ca să-l ajute. Ce mai, a fost un om special și ar fi un personaj interesant. Ca să nu mai spun că Ștefan, Sfântul, este văr primar cu Vlad, Dracul. Numai în România noastră e posibil o așa asociere!!!!

În schimb, nu mi-a plăcut că personajele românești cam lipsesc, iar Charles Baker are cam puțină treabă prin Sighișoara. Mi-ar fi plăcut ca, spre finalul poveștii, Baker să se întoarcă la Sighișoara, să mai descopere vreun indiciu pe-aici. 

În concluzie, cartea merită banii, mă bucur că am citit-o și... aștept să văd filmul!