Editura Nemira 2008
Titlu original: ”Descartes' s Secret Notebook” 2005
Matematicianul
Amir D. Aczel scrie o biografie a unui alt matematician strălucit, cunoscut mai
degrabă ca filosof, René Descartes, acordând atenție legăturilor sale cu o
societate ocultă, anume Frăția de Rozacruce, unui carnet plin cu note
codificate, dar și morții sale misterioase de pe pământ suedez.
Născut în
Franța, într-o familie bogată și într-o vreme în care totul era de descoperit,
Descartes a avut posibilitatea și libertatea de a se preocupa și de a studia
ceea ce îl interesa. Marea problemă era însă aceea că dacă o descoperire
contravenea preceptelor bisericești atunci descoperitorul era în mare pericol.
Este și cazul lui Descartes care, contemporan cu procesul lui Galilei, a
înțeles că pentru a nu avea necazuri trebuia să-și tăinuiască anumite
descoperiri. A negat cu vehememență zvonurile care circulau pe seama lui
privitoare la apartenența sa la Frăția de Rozacruce, o societate de savanți și
reformatori înființată în Germania în prima parte a secolului XVII-lea, în care
matematicienii ocupau un loc important. A negat până într-acolo încât a
renunțat o perioadă să mai facă matematică, întrucât era cunoscut că toți
matematicienii străluciți fac parte din frăție.
Sébastien Bourdon - Portretul presupus al lui René Descartes
De frica
Inchiziției, Descartes a renunțat să-și publice lucrarea intitulată ”Le Monde”, o lucrare de știință la care
muncise din greu și s-a mutat în Olanda, o țară majoritar protestantă, unde
spera că va avea parte de mai multă toleranță. Ca măsură de precauție, își
schimba domiciliul brusc și des, adresa lui neavând-o mai nimeni. Când a
publicat pentru prima oară ”Discurs
asupra metodei” (în Olanda 1637), primul tiraj al cărții a fost anonim. Era
prima sa lucrare care vedea lumina tiparului (la acea dată Descartea avea 41 de
ani), ea devenind repede cea mai citită dar și cea mai controversată operă a
vremii. Secretul autorului ei nu a ținut mult, identitatea acestuia fiind repede
deconspirată. Interesant este că Descartes a scos de la publicare acele părți
din Discurs în care se arăta de acord
cu ideile lui Copernic și Galilei conform cărora Soarele era centrul
Universului și nu Pământul, idee revoluționară care a dus la moartea lui
Galilei. Și-a ținut adevăratele păreri doar pentru sine. Controversele iscate
de lucrarea sa l-au făcut pe Descartes să trăiască și mai ascuns, și mai
retras. Protestantismul majoritar din Olanda nu l-a ajutat cine știe ce,
filosoful ajungând să fie acuzat ca este ateu, ceea ce era la fel de periculos
căci puteai să fii ars pe rug pentru asta.
Influența lui Descartes asupra reginei
Christina a Suediei
Descartes a
stat în Olanda timp de douăzeci de ani după care, invitat la curtea suedeză de
către tânăra regină Christina, vrăjită de ideile sale, a părăsit Olanda pentru
a merge în Suedia și a deveni profesorul de filosofie al reginei. Deși nu era o
femeie frumoasă, tânăra regină era una foarte inteligentă și învățată: vorbea
fluent în zece limbi, îi citise pe Platon și pe stoici, era interesată de artă,
muzică, științe și literatură. După ce l-a citit și pe Descartes și l-a dorit
cu orice preț pentru sine ca profesor de filosofie. Deși nu si-a dorit să
meargă în Suedia, Descartes, măgulit de atenția unei suverane, a acceptat în
cele din urmă invitația, ajungând la Stockholm în 1649, fiind primit aici cu
toate onorurile. Primirea fastuoasă, copleșirea cu daruri și atenția acordată
de regină au stârnit furia și ura crâncenă a nobililor de la curte, nici unul
nevăzând cu ochi buni posibila influență a unui catolic francez asupra
suveranei lor de religie luterană.
Regina Christina a Suediei în 1670, portret de Jacob Ferdinand Voet
Cu timpul,
regina Christina a devenit din ce în ce mai subjugată de îndrăgitul ei filosof,
vorbindu-se din ce în ce mai mult de o relație de dragoste între cei doi, chiar
dacă era doar una pur platonică.
O moarte misterioasă
La cinci
luni după sosirea la Stockholm, pe 3 februarie 1650, Descartes, care fusese
sănătos toată viața lui și care avusese tot timpul grijă de sănătatea lui
mâncând preponderent fructe și legume proaspete, s-a îmbolnăvit brusc. Medicul
trimis de la curte l-a diagnosticat cu pneumonie și i-a recomandat ca tratament
luarea de sânge. Trebuie menționat că medicina acelor vremuri era una destul de
limitată, aplicând la aproape toate bolile unul și același tratament inutil:
luarea de sânge. Descartes, care studiase anatomia, știa că n-are cu ce să-l
ajute ba, mai mult, risca să se infecteze grav, a refuzat tratamentul. Medicul
care, îl ura la fel de mult pe filosof ca și curtenii, declarând chiar că îl
dorea mort, s-a simțit profund jignit de refuzul pacientului, proorocind în
dreapta și stânga că Descartes va muri. În câteva zile și spre nemulțumirea
doctorului, Descartes a început să se înzdrăvenească. A mâncat, a băut și ca
remediu a cerut un pahar cu alcool aromatizat cu tutun. Paharul cu alcool era
menit pentru a-i provoca voma și pentru a-i curăța astfel trupul de rău.
Doctorul i-a preparat băutura dorită. Descartes a băut licoarea închisă la
culoare oferită și până a doua zi dimineața era în agonie, vomitând sânge și un
lichid negru. Disperat, l-a lăsat pe doctor să-i ia sânge dar asta nu l-a
salvat, murind la o zi după ce a băut alcoolul aromat, la 11 februarie 1650.
Avea aproape 54 de ani. Imediat zvonurile despre o posibilă otrăvire au început
să circule. Ciudat este că, deși profund îndurerată de moartea filosofului și
dorind să-i confere postum un titlu nobiliar precum și o înmormântare într-un
mausoleu de marmură alături de regii Suediei, regina Christina, la sugestia
ambasadorului Franței la curtea sa, Pierre Chanut, dispune îngroparea lui
Descartes în cimitirul azilului pentru orfani, un cimitir sărăcăcios și
mizerabil.
Abia în 2
octombrie 1666 trupul lui Descartes, fără craniu, a fost deshumat și repatriat
în Franța, osemintele lui fiind depuse într-o criptă a bisericii
Sainte-Geneviève-du-Mont din Paris, biserică distrusă ulterior în timpul
Revoluției Franceze. După un timp în care trupul a stat în Muzeul Monumentelor
Franceze, Descartes și-a găsit în cele din urmă odihna, începând cu 1819, în
vechea biserică Saint-Germain-des-Prés. Chimistul suedez Jöns Jacob Berzelius,
prezent la deshumarea lui Descartes, a văzut că îi lipsește craniul. A aflat că
la o licitație din Suedia s-a pus în vânzare craniul lipsă, l-a cumpărat și l-a
donat statului francez pentru a fi înmormântat la un loc cu trupul. Dorința nu
i-a fost îndeplinită, craniul lui Descartes, fără mandibulă și fără dinți,
ajungând exponat la Museé de l'Homme din Paris. Bunurile lui Descartes, mai
ales manuscrisele lucrărilor sale nepublicate, împreună cu carnetul cifrat, au
încăput pe mâna ambasadorului Chanut care le-a trimis cumnatului său Claude
Clerselier, apoi au dispărut în negura timpului.
După moartea
lui Descartes, regina Christina a intrat într-o depresie profundă. Simțea că nu
este în stare să conducă țara, acum că filosoful ei drag nu mai era. A abdicat
în 1654, s-a convertit la catolicism și s-a mutat la Roma, centrul religiei
catolice. Interesant este că, după ce a dat cu piciorul propriei sale țări, a
încercat să cucerească Napoli și să se proclame acolo regină, iar după un timp
a încercat să obțină coroana Poloniei. Nu a avut izbândă în nici unul din cele
două cazuri așa că s-a întors la Roma unde a trăit până la moartea ei din 1689.
A fost înmormântată în bazilica San Piedro.
Secretul lui Descartes
Carnetul cu notițe cifrate ale lui Descartes a fost deslușit prima dată
de Leibniz care, confruntat cu criticile contemporanilor săi că ideile sale
inovative în ale matematicii (el fiind inventatorul calculului diferențial)
erau inspirate de la alții, a ales să nu publice descoperirea lui Descartes
tocmai pentru a nu da din nou motive de bănuială. De atunci, numeni nu a reușit
să mai descifreze misterul până în 1987, când Pierre Costabel a reuțit să afle
că secretul lui Descartes era descoperirea Formulii lui Euler privind corpurile
tridimensionale: F+U-M=2, unde F = fețele, U = unghiurile și M = muchiile
acestor corpuri tridimensionale. Practic, formula lui Euler, cea care a stat la
baza științei topologiei, fusese descoperită cu mult timp înainte de către
Descartes. Frica lui Descartes de Inchiziție, căci formula confirmă adevărul
teoriei lui Copernic, l-a făcut pe acesta să își ascundă descoperirea, de lauri
bucurându-se Euler.
