Așadar, Monaco are nevoie urgentă de bani și de un moștenitor. Ori cea mai bună metodă să asigure și una și alta este căsătoria lui Rainier cu o femeie atât de strălucitoare, încât să îi facă pe oameni să viseze și să aducă principatului publicitatea de care duce lipsă, transformându-l într-o destinație de vis, plină de glamour, în care să își dorească să vină și să își lase parte din avere. Viitoarea prințesă trebuie neapărat să fie celebră, frumoasă, blondă, fertilă și de religie catolică, religia oficială a principatului. Când lui Grace, aflată la Cannes ca invitată de onoare a Festivalului de Film i se propune o întâlnire de o jumătate de oră cu Rainier al III-lea la palatul princiar, aceasta nu dă un răspuns clar. Pe toată durata festivalului, Grace se reîntâlnise cu Jean-Pierre Aumont, un fost iubit, cu care petrecuse zile întregi pe Coasta de Azur și la Paris, cei doi fiind văzuți plimbându-se și ținându-se de mână. Invitația care vine de la palatul regal însă nu poate fi declinată, pur și simplu așa ceva nu se face, i se spune lui Grace atunci când ezită. Habar nu are că acea vizită va fi un moment de cotitură în viața sa, nu știe că bifează deja mai toate cerințele pentru a fi prințesa de care are nevoie Rainier.
Dacă motivele lui Rainier pentru care s-a căsătorit cu Grace sunt destul de clare, nu același lucru se poate spune despre motivele lui Grace pentru acest mariaj. Apropiații ei spun că nu a fost iubire la mijloc, mai ales că între acea jumătate de oră în care a vizitat palatul regal din 6 mai 1955, sub ochii ziariștilor și fotografilor prezenți și anunțul logodnei lor din 5 ianuarie 1956, cei doi nu s-au mai întâlnit deloc față în față, ei corespondând doar prin scrisori sau la telefon. Practic cei doi nu se cunoșteau. Lui Oleg Cassini, creatorul de modă cu care avusese o poveste de iubire timp de un an și jumătate și cu care se și logodise plănuind să își întemeieze o familie cu el și care, după ce rupe brusc relația cu el anunțându-l că se mărită cu Rainier, o întreabă perplex cum de se căsătorește cu un om pe care nu îl cunoaște si pe care nu îl iubește, acesta îi răspunde: ”Voi învăța să-l iubesc.” După niște ani, însuși Rainier a recunoscut că nu iubirea i-a adus împreună, dar s-a declarat fermecat de eleganța și de grația lui Grace. Firi diferite, el - iubitor de sport și de animale, când irascibil, când bine dispus, ea - iubitoare de artă, au avut pe durata căsniciei momente lungi când s-au înstrăinat unul de altul.
Cu siguranță căsătoria cu un principe european, reprezenta un salt serios pe scara socială a familiei ei. Cei din familia Kelly nu erau totuși deloc niște neica-nimeni, ei făceau parte dintre noii îmbogățiți ai orașului Philadelphia. Compania Kelly for Brickworks pe care o fondase tatăl actriței, Jack B. Kelly, l-a făcut repede milionar, permițându-i să asigure familiei sale o viață îmbelșugată, într-o reședință somptuoasă în partea bună a orașului. În 1935, a candidat chiar și la primăria orașului, din partea Partidului Democrat, dar a pierdut la un scor destul de strâns în favoarea oponentului său republican. Pe lângă preocupările politice, Jack B. Kelly era și o fire sportivă, el concurând împreună cu un văr de-al său la Jocurile Olimpice de Vară, obținând medalia de aur la proba de canotaj special, numită Sculling. Există chiar și o stradă în Philadelphia numită după el : John B. Kelly Drive. Unul dintre frații mai tineri ai lui Jack Kelly, George Edward Kelly, dramaturg, laureat în 1936 al premiului Pulitzer pentru piesa ”Craig s Wife”, homosexual și iubitor de artă, devine nașul de botez al micuței Grace, al treilea copil al familiei. Micuța Grace este însă o copilă bolnăvicioasă, mereu suferind de câte ceva, ea fiind cam lipsită de afecțiunea familiei care s-a săturat de sinuzitele, otitele și răcelile ei permanente. Influența și numele unchiului George se va dovedi crucială mai târziu în admiterea finei sale la Academia de Arte Dramatice din New York, instituție unde era destul de greu de intrat. Lui Grace, în vârstă de 17 ani, tocmai îi fusese respinsă candidatura la Colegiul Bennington din Vermont din cauza notelor proaste la matematică, dar și a notelor deloc satisfăcătoare la fizică, chimie, științe naturale. Refuzul Colegiului Bennington a marcat de fapt, orientarea lui Grace spre arte, spre actorie. Dacă ar fi fost acceptată, mai mult ca sigur că Grace ar fi devenit mai târziu soția perfectă, dar anonimă, a unui pretendent arătos, cu bani și carieră, numele ei nedepășind granițele Philadelphiei. Și prima cerere de înscriere la Academia de Arte Dramatice din New York depusă de Grace fusese respinsă, dar o prietenă de-a mamei ei intervine pe lângă decidenți subliniind că este nepoata lui George Edward Kelly, astfel încât ea este acceptată în cele din urmă. Grace se mută la New York pentru studii, în paralel cu aceasta, lucrând ca model la o agenție la care lucrase cu mult timp în urmă, mama sa, Margaret, dar apare și în reclame televizate pentru tot felul de produse: creme, săpunuri, bere, țigări, aparate electrocasnice sau soluții împotriva țânțarilor. Este o frumusețe blondă, tipic americană, deci nu duce lipsă de oferte, reușind să își câștige proprii bani, care nu sunt deloc de lepădat. Duce o viață independentă de tânără în floarea vârstei, dornică să se bucure de tinerețe, de flirturi, de cuceriri. Are o relație intensă cu Don Richardson, un profesor de teatru la Academia Americană, mai mare decât ea cu 12 ani. Grace îl iubește, vrea un viitor alături de el, îl prezintă familiei ei dar relația nu e văzută deloc cu ochi buni acasă, în Philadelphia, tatăl Jack mergând până acolo încât îi propune lui Don să îi dea o mașină Jaguar dacă rupe relația cu fiica sa. Se pare că nici un bărbat nu este suficient de bun pentru Grace a lor. Richardson refuză oferta cât se poate de indignat. Până la urmă, el este cel care va rupe relația, căci se pare că Grace se întâlnește concomitent și cu alți bărbați, care de care mai bogați și care fac cadouri scumpe: cum ar fi Ali Khan, care îi face cadou o brățară prețioasă, din aur cu safire, ori șahul Persiei, care vrea chiar să o ia de soție.
.jpg)
La 19 ani termină studiile la Academie și debutează în teatru, în piesa unchiului și nașului ei, George Edward Kelly, în piesa ”Purtătorii de torțe”. Pentru încă o dată, numele celebru al unchiului ei îi deschide porțile, de această dată, în lumea actoriei. Deși mai capătă două-trei roluri în teatru, în cea mai mare parte a audițiilor este respinsă. Reușește însă să joace în spectacole live, la televiziune, între 1950 și 1954 estimându-se că a apărut în 42 de astfel de producții live. Destul de populare pe atunci, piesele interpretate live erau difuzate în general, o dată pe săptămână și durau cam o jumătate de oră. Își începe însă o cariera de actriță de film. Până la căsătoria cu Rainier al III-lea, din 1956, în cei 6 ani de actorie la Hollywood, va juca în 11 filme, trei dintre ele fiind în regia lui Alfred Hitchcock, câștigând un Glob de Aur în 1954 pentru rolul din „Magambo” și tot în același an, un Oscar pentru cea mai bună actriță pentru rolul din „The Country Girl”. Alfred Hitchcock o consideră perfectă pentru eroinele sale, niște frumuseți blonde și reci. Din punct de vedere amoros, Grace are de regulă relații cu bărbați mult mai în vârstă decât ea, ca Gene Lyons, un actor irlandez mai mare cu 8 ani decât ea, sau William Holden, mai mare cu 11 ani, Bing Crosby mai mare cu 26 de ani, David Niven, cu 18 ani mai mare, Oleg Cassini, cu 16 ani mai mare, ori actorul Ray Milland, colegul de filmare din „Dial M from Murder”, mai mare cu 24 de ani, însurat și cu copii. Relația cu Ray Milland s-a lăsat și cu scandal atunci când soția acestuia a aflat, Grace fiind descrisă în presa vremii ca fiind dispusă să sară imediat în patul cui trebuie dacă asta însemna vreo propulsare facilă în carieră.
Trebuie spus că, pană la Rainier al III-le de Monaco, nici unul din bărbații din viața lui Grace nu a fost pe gustul familiei, ostilitatea și dezaprobarea clanului Kelly mergând până acolo încât, aduși în vizită la reședința familiei din Philadelphia, acești să fie total ignorați pe tot timpul șederii sale acolo, ca și cum nu ar fi existat, experiența lor de invitați fiind atât de amară încât le devenea clar că nu aveau vreo șansă să fie vreodată acceptați. Iar pentru Rainier al III-le de Monaco, o Grace celebră, frumoasă, distinsă și extrem de elegantă, era fix ceea ce trebuia pentru a-și rezolva toate problemele legate de succesiune și de independență. Mai mult, catolicismul lui Grace a fost cercetat și verificat cu atenție de un preot trimis din Monaco și un test de fertilitate a fost efectuat pentru a se asigura că viitoarea prințesă va aduce pe lume moștenitorii care să asigure independența principatului. Practic, testul de fertilitate făcea diferența între a deveni sau nu principesă. Rezultatul că Grace este fertilă a fost comunicat părții monegasce așa că s-a trecut la negocierea dotei miresei pe care tatăl acesteia trebuia să îl plătească: două milioane de dolari. Jack Kelly refuză indignat să dea atâția bani. Până la urmă, jumătate din sumă, adică 1 milion de dolari va fi plătit chiar de către Grace, din proprii ei bani. Toate aceste tratative legate de dota de 2 milioane de dolari sunt ținute însă secret de către familia Kelly, căci nu se vrea ca accederea în rândurile să pară o tranzacție comercială meschină ci o poveste de iubire ca în povești. Contractul de căsătorie negociat dur de către avocații ambelor părți, mai prevede și că, în caz de divorț, Grace nu are nici un fel de drept asupra copiilor, aceștia rămânând în Monaco. Nu se menționează însă nimic despre cariera de actriță a lui Grace, daca aceasta mai poate juca în filme sau nu, o dată devenită prințesă.
Grace ajunge în Monaco pe 12 aprilie 1956 la bordul vasului Constitution, însoțită fiind de toți membrii familiei sale dar și de prieteni, aproximativ 100 de persoane în total. Este primită de Rainier care îi urează bun venit și spre dezamăgirea hoardelor de jurnaliști prezenți deja nemulțumiți de borul prea larg al pălăriei lui Grace, cei doi nu se sărută. Între sosirea miresei și nuntă, urmează 6 zile de baluri și recepții. Pe 18 aprilie, în Sala Tronului de la palatul princiar, are loc cununia civilă. Majoritatea celor prezenți, de regulă prieteni, observă ca Grace nu pare a fi în apele ei, pare obosită și nervoasă. Căsătoria religioasă, urmărită în direct la televizor de în jur de 30 de milioane de oameni, este oficiată a doua zi, pe 19 aprilie, în biserica Saint Nicholas, Grace Kelly devenind prințesa Gracia Patricia de Monaco. După cum o cere obiceiul, în biserică intră mai întâi mireasa, condusă la altar de către tatăl ei și abia la câteva minute după, intră și Rainier. Rochia pe care o poartă Grace, devenită iconică și copiată de atâtea ori de alte mirese, este o creație a lui Helen Rose, costumiera de la Hollywood, premiată cu Oscar, cu care Grace colaborase de mai multe ori ca actriță. Rochia este un cadou al studiourilor Metro Goldwyn Mayer, cu care Grace încheiase un contract pe mai mulți ani. Pentru rochia cu mâneci lungi, s-au folosit 30 de metri de tul, 290 de metri de dantelă, fiind brodată cu perle. După nuntă, proaspeții căsătoriți pleacă într-un voiaj de nuntă de 7 săptămâni pe vapor, pe Mediterana, petrecând destul de multe zile și pe uscat vizitând Malaga, Granada ori Madrid. Chiar din timpul voiajului de nuntă, Grace rămâne însărcinată cu primul copil. La nouă luni de la căsătorie, Grace o naște pe Caroline. La 14 luni distanță de Caroline, se naște moștenitorul tronului, Albert, independența principatului fiind astfel asigurată. Al treilea copil, Stéphanie, se naște abia la 7 ani după Albert.
Cei din anturajul intim al lui Grace sunt toți de părere că ea nu a realizat că de fapt, prin căsătoria cu Rainier, nu va mai putea juca vreodată în filme. Imediat după nuntă, ea primește mai multe oferte pentru diferite roluri, dar Rainier îi interzice cu strictețe să le accepte, așa că le refuză. Dependentă de muncă, Grace găsește că viața la palat este destul de dificilă, confortul palatului acelei vremi neapropiindu-se nici pe departe de cel cu care fusese obișnuită în reședința familiei sale din Philadelphia. Neplăcut pentru ea s-a dovedit a fi și obligația de a strânge sute de mâini, în diferitele ocazii oficiale la care trebuia să fie prezentă. A strânge sute de mâini umede, transpirate, au făcut-o să poarte mănuși pentru a mai atenua din efectul neplăcut. Deși se achita cu religiozitate de toate îndatoririle sale, deși se ocupa personal de organizarea balurilor, deși patrona mai multe organizații umanitare, la un moment dat, Grace a realizat că toate astea nu sunt de ajuns pentru a-i umple timpul și a-i consuma energia. Astfel că, în 1962, când Alfred Hitchcock îi propune rolul principal feminin din viitorul său film „Marnie”, aceasta spune da imediat, mai ales că Rainer nu se mai opune ca la începutul căsătoriei. Un anunț oficial că prințesa va reveni pe marile ecrane apare este publicat într-un comunicat de presă de către Palatul Princiar. Doar că cetățenii principatului se dovedesc foarte vehemenți când spun că este de-a dreptul nedemn ca principesa lor să joace în vreun film hollywoodian, în scene de dragoste sau de orice alt fel. Indignarea populației este foarte mare, însuși Papa scriindu-i lui Grace o scrisoare în care îi cere să nu joace în film. În urma presiunii uriașe, Grace se vede nevoită să renunțe la rol, acesta fiind și momentul în care a realizat cu adevărat că o revenire la actorie este o idee iluzorie, imposibilă. Are o cădere nervoasă, se spune că timp de o săptămână a plâns încuiată în camerele ei. În cele din urmă, Alfred Hitchcock o va distribui în „Marnie” pe Tippi Hedren. Totuși, în anii 70, Grace se apropie de lumea artei fie recitând poezie în turnee literare, fie citind introducerea pentru filmul documentar „The Children of Theatre Street” din 1977 al lui Robert Dornhelm. O altă formă de manifestare artistică a fost pasiunea ei de a presa flori, pe care le integra ulterior în schițe de aranjamente florale, tapete, lenjerii de pat. Cu alte cuvinte, Grace se plictisea și căuta să facă ceva, cât de cât creativ. Va juca și într-un scurt metraj, tot în regia lui Robert Dornhelm, film care va fi vizionat doar într-un cerc restrâns, format din câțiva apropiați, după aceea filmul intrând în arhivele palatului și păstrat sub cheie.
Accidentul de mașină din 13 septembrie 1982 în urma căruia Grace și-a pierdut viața a fost un șoc pentru principat. Aflată la volan, Grace era în mașină cu Stéphanie, fiica ei cea mai mică. Nu era o șoferiță pricepută, dar a hotărât să refuze ca mașina să fie condusă de un șofer, așa cum cerea protocolul, pentru simplul fapt că voia mai mult spațiu pe bancheta din spate pentru a proteja niște rochii pe care le transporta cu ea. Pe drumul șerpuit, Grace nu vede la timp o curbă și pierde controlul autoturismului, care cade în gol mai mulți metri până izbește cu putere terenul unei proprietăți private. Stéphanie, rănită, reușește să iasă singură din mașină și strigă după ajutor. Rănile lui Grace sunt însă grave, ea zăcând inconștientă în mașina făcută praf. Ajutoarele vin imediat, cele două fiind duse de urgență la spital, unde 36 de ore mai târziu, Rainier, înștiințat de medici că rănile suferite sunt incompatibile cu viața, acesta își dă acordul să fie deconectată de la aparate. La 18 septembrie, a fost înmormântată în catedrala Notre-Dame-Immaculée, Saint Nicholas, aceeași unde, în urmă cu 26 de ani, tatăl ei o condusese la altar pentru a deveni prințesă.
%2000.jpg)
.jpg)
,%20c.%201637.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
%20-%20Cleopatra.jpg)
.jpg)
%20-%20Cleopatra%20and%20the%20Pearl.jpg)
.jpg)
.jpg)
,%20Kelvingrove%20Art%20Gallery%20and%20Museum.jpg)
%20Museo%20di%20Palazzo%20Venezia.jpg)
%20-%20The%20Death%20of%20Cleopatra.jpg)
,%20and%20Cleopatra,%201759-1760,%20oil%20on%20canvas,%20299.5%20x%20212%20cm,%20National%20Trust.jpg)
.jpg)
%20Prado%20Museum.jpg)
.jpg)
%20Civic%20Museum%20of%20Brescia.png)
