Amorurile lui Balzac (1): Laure de Berny și banca din grădină

Portretul lui Honoré de Balzac către 1825, atribuit lui Achille Devéria 1820s

N-am decât două pasiuni, dragostea și gloria, aceasta era fraza preferată a lui Balzac, încă din fragedă tinerețe. Și s-a străduit zi de zi să le dobândească pe amândouă. Prima dragoste înflăcărată a scriitorului, pe atunci doar un biet aspirant, a fost pentru contesa Laure de Berny, femeie măritată și cu o liotă de copii. 

Soții Berny locuiau în Villeparisis, același orășel în care trăia și tumultoasa familie Balzac. Din punct de vedere social, aceștia se considerau peste cei din neamul Balzac, Laure de Berny, născută la Versailles, îi avusese ca nași la botez pe înșiși regele Louis XVI și pe regină. Revoluția din 1789, urmată de căderea monarhiei, au făcut ca soții de Berny să se retragă la Villeparisis. Mariajul contelui și al contesei nu era unul prea fericit, ea fiind mult mai tânără decât el, cei nouă copii și gura lumii neîmpiedicând-o să aibă un amant, cu care avea chiar și o fetiță.

Când a cunoscut-o Balzac, Laure de Berny avea 45 de ani, iar el doar 22. Faptul că ea mai avusese un amant i-a dat ceva speranțe, mai ales că se îndrăgostise nebunește de cea care purta un nume special pentru el: Laure (mama lui se numea Laure, sora lui favorită se numea Laure, iar cealaltă soră se numea Laurence, care era tot un fel de Laure). Doamna de Berny nu era o frumusețe, dar un soi de bunătate spirituală o făcea extrem de plăcută ochiului. Tânărul Balzac a început să-i facă asiduu curte, scriindu-i scrisori pline de declarații de dragoste. Laure de Berny se arăta oarecum distantă, însă în sinea ei era extrem de măgulită că la vârsta ei a reușit să aprindă într-un tânăr sentimente de amor.

S-au tot jucat de-a șoarecele și pisica mai mult timp până într-o seară când, după ce și-a luat rămas bun și a plecat, Balzac s-a întors și a găsit-o pe adorata lui stând singură pe o bancă din grădină. Acolo i-a furat primul sărut. Îngăduința ei de a-l lăsa să o sărute l-a făcut pe tânăr să spere la mai mult. După încă o perioadă de eschivări, Balzac repetă figura cu plecatul și întorsul pe nepusă masă: o găsește iar pe banca din grădină, de această dată ea dăruindu-i-se și trupește. 

Iubirea împărtășită i-a făcut să devină imprudenți, cei doi fiind văzuți prea des împreună. Aventura nu a scăpat liotei ei de copii, dar nici ochiului vigilent al mamei lui Balzac, care găsea totul prea scandalos, hotărând să pună capăt cu orice preț. Mai mult, Balzac, de când cu amantlâcul, nu mai scrisese nici un rând de roman, el care se chinuia să devină faimos prin scris! Așa că nu a stat prea mult pe gânduri și l-a trimis, fără drept de apel, la Bayeux, locul unde sora lui favorită se mutase de când se măritase. La despărțire, doamna de Berny îi dă amuleta ei, o sticluță cu apă de Portugalia, promițându-i că îi va scrie săptămânal. Balzac este urmărit de servitorul mamei până la diligența spre Bayeux, pentru a se asigura că se urcă în ea. 

La Bayeux, tânărul amorez nu părea să sufere deloc după iubirea atât de repede frântă. Încă din diligență acordase maximă atenție, tot drumul, unei doamne așezate în fața lui. Iubea prea mult viața pentra a lăsa nefericirea să își facă loc. Sejurul la sora lui îi pria de minune, toată ziua explorând orașul și cunoscând tot felul de oameni, între care și o doamnă din înalta societate, abia părăsită de amantul ei. Imediat a făcut încercări să ocupe el locul lăsat liber, dar asaltul s-a terminat cu o rușinoasă retragere. 

Timp de două luni cât a stat la sora lui, Balzac a corespondat cu doamna de Berny având complicitatea bunicii, care îl ținea la curent cu ce mai face aceasta. Mutarea familiei la Paris, după ce le-a căzut de pleașcă o moștenire de pe urma unui nepot tuberculos, îngrijit până la obștescul sfârșit, nu a stins dragostea celor doi, Laure de Berny (poreclită în latinește Dilecta) făcând numeroase vizite în chichineața închiriată special pentru Balzac, pentru a avea liniște să creeze. Ea, cel puțin, era mai îndrăgostită ca oricând. 

După patru ani de făcut periodic naveta la Paris, ea și-a vândut casa din Villeparisis și și-a cumpărat o locuință în capitală, nu departe de a lui. Acum, se vedeau zilnic. Se purta cu el aproape matern, fiind totodată pentru tânărul romancier o sursă de informații despre viața de la curtea vechiului imperiu, depre nenumăratele comploturi amoroase sau politice, precum și o sursă de bani pentru finanțarea micilor sale afaceri în domeniul tipografiei. Chiar și când amantului ei i s-au aprins călcâiele după o altă Laure, de această dată o ducesă, a continuat să-l sprijine. Apoi l-a pus să aleagă: ori ea, ori ducesa. Somat și pus la zid, Balzac se desparte, pentru un timp, de ce-a de-a doua Laure a lui. Doi ani a rezistat tentației de a-și ineșela iubita, apoi nu a mai putut: o întâlnea pe ducesă pe furiș.

La 52 de ani, Laure de Berny îl iubea pe Balzac al ei cu o patimă nebunească. Reușise să câștige de partea ei și pe restul membrilor familiei lui, care acum o simpatizau nespus, după ce băgase o groază de bani în el, salvându-l când se afla în mari nevoi financiare. Succesul literar al lui Balzac s-a datorat și sprijinului necondiționat al acestei femei. Ea a devenit oaza de liniște atât de necesară pentru a crea. Cu ea alături scria mult mai bine. Despărțită de soț, ea închiria căsuțe în locșoare idilice pentru ca el să aibă parte de aer curat și să se poată concentra, citea maldăre de corecturi.

Laure de Berny

La 55 de ani, știa că are o vârstă cam înaintată pentru o mare îndrăgostită dar, cu toate acestea era mereu alături de el. Parisul, succesul și anturajul făcuseră din scriitorul ei un nesățios și un libertin. Făcea cuceriri în lumea bună. Femeile începuseră să-i scrie răvașe de îndrăgostite iar la frizeria unde se tundea era bătaie pentru câte o șuviță din părul lui. Visa să se însoare cu vreo văduvă bogată, căci banii nu-i ajungeau niciodată. Se îngrijora însă la gândul că o căsătorie a lui ar supăra-o prea mult pe Laure de Berny, căci în brațele ei revenea ori de câte ori viața îi oferea neplăceri. Era îngerul lui alb, deseori o numea mamă. Bătrânețea ei și frumusețea dusă nu-l mai încântau deloc. Nu-i mai putea oferi dragostea și tinerețea lui, i se părea prea mult ca ea să-i mai pretindă asta. Așa că s-a aruncat în vâltoarea altor iubiri. 

Timpul a trecut și boala a lovit-o pe doamna de Berny, ea suferind de un anevrism al inimii, nevindecabil. Mai mult, moartea îi răpise deja patru copii și mințile celui de-al cincilea. Asta nu avea cum să n-o afecteze. În 1835, când i-a mai murit un fiu în brațe, l-a rugat pe Balzac să nu mai țină legătura decât prin scrisori, ea retrăgându-se într-un soi de sihăstrie autoimpusă la Nemours. A murit un an mai târziu. Ea a fost muza care se regăsește în eroina romanului Le Lys dans la vallée (Crinul) - domana de Mortsauf - al cărui prim exemplar Balzac l-a tras special pentru ea. Era foarte mândră că a iubit un geniu și că a contribuit la devenirea lui. Simțindu-și sfârșitul aproape, a trimis după Balzac să vină să-l mai vadă o dată, dar acesta nu a fost găsit în timp util, fiind pe drumul spre Italia. S-a ținut de viață în speranța că îl va vedea dar, când a a flat că e în Italia, nu s-a simțit în stare să aștepte întoarcerea lui. A dat indicații ca scrisorile de amor primite de la el să fie arse, a cerut să vină preotul să-i dea ultima împărtășanie și s-a stins. Scrisorile care zugrăveau cincisprezece ani de iubire au fost încredințate focului.

 Ilustrație pentru Le Lys dans la vallée (Crinul) 1897

 Ilustrație pentru Le Lys dans la vallée (Crinul)

Sursa: ”Prometeu sau viața lui Balzac”, de Andre Maurois

Spicuiri amuzante din literatura lumii (1)

” – În tribunal, domnule?

- În tribunal. Ochii domnului Cruncher părură să se aproprie și mai mult unul de celălalt și să-și pună unul altuia întrebarea: Ce zici de asta?”

Sursa: Charles Dickens - ”Poveste despre două orașe”

”Acolo se afla un domn între două vârste, plin de îngâmfare în glas și în gesturi și o doamnă, tot între două vârste, care ar fi trebuit să plătească taxe de regie pentru mutra ei, în compoziția căreia intra , fără îndoială, multă scrobeală și oțet.”

Sursa: Charles Dickens – ”Martin Chuzzlewitt”

”Acesta era mobilierul camerei lipsite de lucruri de preț, dar plină de o grămadă de ghete cu tălpile căscate, zvârlite într-un colț, de ciorapi vechi și ciuruiți de parcă erau de dantelă, mucuri de trabucuri, batiste murdare, cămăși în două volume, cravate în trei ediții.”

Sursa: Balzac

You may also like

Spicuiri amuzante din literatura lumii (2)

Romanul unui tablou: „Portretul”, de Pierre Assouline (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011

Titlu original: „Le portrait”

„Acolo unde se ard cărţile, se vor arde până la urmă şi oameni.” – replică din drama „Almansor”

O idee originală şi interesantă a lui Pierre Assouline, romancier și biograf, membru al redacţiilor prestigioaselor „L’ Histoire” şi „Lire”, aceea de povesti istoria unei familii bogate şi celebre, din perspectiva unui membru al acesteia, dar nu oricum, ci după moartea lui. Este cazul baroanei Betty de Rothschild: după stingerea ei din viaţă, ea continuă să fie în mijlocul familiei ei, sălăşluind într-un tablou în care o pictase Ingres, martor tăcut, nebănuit de nimeni, dar avizat al întâmplărilor şi secolelor viitoare.

Tabloul baroanei de Rothschild pictat de Ingres

Pornind de la tabloul lui Ingres romanul devine tabloul unei epoci, o evocare a lumii mondene din Franţa secolului XIX, o lume demult apusă, plină de strălucire dar şi de maşinaţiuni politice, spre beneficiul celor privilegaţi.

Ingres a pictat-o pe baroana de Rotschild pe când aceasta avea vârsta de patruzeci de ani, între 1844 şi 1848, tabloul fiind considerat „cel mai intim şi mai călduros dintre portretele de femei” realizate de el. Cunoscut pentru portretele sale, Ingres era un pictor foarte apreciat care, în realitate, prefera să picteze scene alegorice, în mişcare, considerând portretul ca fiind nedemn de valoarea sa. Cu cât refuza comenzile de portrete, cu atât comenzile se înmulţeau. Era nevoit să le accepte la insistenţele persoanelor ilustre care şi le doreau.

Deşi Betty, cea din tablou, caută şi găseşte mereu justificări, cert este că familia sa a căutat mereu să-şi mărească averea şi să urce cât mai mult pe scara socială. Membrii familiei Rothschild se căsătoreau între ei pentru a nu înstrăina nimic din avutul lor. Astfel, Betty s-a căsătorit cu James, care era, de fapt, unchiul ei, ambii purtând numele de Rotschild înainte de căsătorie. Cei care îndrăzneau să-şi ia parteneri de viaţă din alte sfere sociale, alegând cu inima, erau îndepărtaţi şi izolaţi de familie. Cu cât deveneau mai bogaţi, mai temuţi şi mai influenţi, cu atât erau mai urâţi, nefiind considerţi decât nişte evrei parveniţi lipsiţi de scrupule. De altfel, antisemitismul se făcea simţit încă de pe atunci, alimentat de talentul şi capacitatea evreilor de a ţine hăţurile lumii financiare, de unde reuşeau să scoată profituri uriaşe. Bogăţia familiei, devenită legendară, dar şi stilul agresiv de a o dobândi, l-a inspirat pe Stendhal să inventeze expresia „bogat ca un Rothschild” şi pe Balzac să scrie „Banca Nucingen”. 

Era o femeie cu educaţie, vorbea fluent cinci limbi străine, iubea arta sub toate formele ei. L-a cunoscut şi i-a fost o prietenă apropiată lui Théophile Gautier. Pe Chopin l-a luat sub aripa ei protectoare imediat de la sosirea acestuia la Paris şi până la moartea lui. Drept mulţumire, Chopin i-a dedicat Valsul în Si Minor, unul din cele două valsuri ale lui numite „melancolice”. Pentru poetul german Heinrich Heine a fost mai mult decât un simplu mecena, devenindu-i amantă, fiind atrasă poate şi de originile evreieşti ale acestuia. Reputaţia lui Heine, care se stabilise la Paris, era aceea a unui mare afemeiat, plăcându-i mai ales nevestele altora. A fost contemporană cu Rossini, despre care ni se spune că era un mare talent dar şi un „mare mâncău”, dar şi cu Maupassant, sau cu faimoasa contesă de Castiglione, amanta lui Napoléon III, adulată pentru frumuseţea şi excentricitatea ei.

Deşi nu era o femeie deosebit de frumoasă, Betty de Rothschild a reuşit să trezească o pasiune sinceră în Changarnier, un militar de carieră, general al Gărzii Naţionale a Franţei, cu izbânde la activ pe teritoriul african. Când acesta a căzut în dizgraţie în 1851, fiind arestat şi alungat din Franţa, între cei doi îndrăgostiţi a urmat o perioadă lungă de corespondenţă în care şi-au scris mii de scrisori.

Tabloul lui Ingres, din ce în ce mai valoros cu trecerea timpului, a fost adăpostit şi expus în diferitele castele aflate în proprietatea familiei. Cel de-al Doilea Război Mondial l-a găsit în castelul Ferrières de pe Rue Saint-Florentin, loc vandalizat de către nemţii ocupanţi. Insuşi Goering a venit pentru a inspecta viitoarea pradă. Au luat toate obiectele valoroase din castel, incluzând tablori de Rembrandt, Goya, Chardin, piesa de rezistentă fiind însă „Astronomul” lui Vermeer, capodoperă cumpărată de familia Rothschild în 1863. „Astronomul” lui Vermmer, considerat perechea „Geografului”, aflat la Frankfurt, era râvnit de mult timp de Hitler, acesta dorind să refacă celebra pereche pe teritoriul Germaniei. De altfel, Hitler dorea să strângă, prin jaf, toate capodoperele lumii, şi să le expună în măreaţa lui Germanie. Nici el nu şi-a dat seama şi nimeni nu i-a spus că în „Astronomul”, pe peretele din fund al camerei pictate, se mai află un tablou, „Moise în apele Nilului”. Ar fi fost o ironie a sorţii ca Hitler să ajungă să păstreze, astfel, o pictură evreiască. Obiectele de artă furate de nemţi au ajuns în mina de sare de la Alt Aussee, unde vor fi găsite de către americani, la sfârşitul războiului, de către acel comandament special care, mai târziu, a inspirat filmul „The Monuments Men” cu George Clooney. Tabloul lui Ingres, alături de celelate capodopere furate, s-au întors în proprietatea familiei, în prezent aflându-se în posesia lui David de Rothschild, moştenitorul dinastiei.