Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell - o cale de ieșire peste veacuri (Jurnal de lectură)

Lucrezia di Cosimo de Medici (14 Feb 1545 – 21 Apr 1561) nu ar fi trebuit să devină soția lui Alfonso d'Este, duce de Ferrara. Menită ducelui îi fusese de fapt sora ei mai mare, Maria. Într-o epocă în care în care arta atingea culmi nebănuite dar în care se murea aproape din orice, moartea subită a Mariei chiar în timpul logodnei nu a contat deloc în mezalianțele politice care trebuiau să fie întărite, prin cea mai la îndemână metodă, căsătoria. Mireasa nu are decât să fie înlocuită cu următoarea fiică. 

Așa ajunge Lucrezia să devină soția ducelui de Ferrara, ea părăsind palatul Pitti al părinților ei, Cosimo I de' Medici, duce de Florența si mare duce de Toscana și Eleanora de Toledo, pentru a deveni ducesă in castelul soțului. În mai puțin de un an de la sosirea ei solemnă în Ferrara, Lucrezia avea să fie moartă, cauza oficială a morții sale fiind frigurile. Avea doar 16 ani. Numai că zvonuri despre o otrăvire a tinerii ducese chiar din ordinul soțului ei, ducele, se răspândesc iute și dăinuie peste timp, inspirându-i chiar poetului englez Robert Browning un monolog dramatic în versuri intitulat „My Last Duchess” (1842).

Așa cum o face în „Hamnet”, cel mai cunoscut roman al ei, Maggie O'Farrell se pricepe de minune să își introducă cititorii în atmosfera ducatelor italiene de secol XVI, închipuind și redând în paginile din „Portretul căsătoriei” viața luxoasă și de invidiat al nobililor, așa cum este ea văzută dinafară, dar mai ales așa cum mai probabil trebuie să fi fost văzută din interior din perspectiva femeilor lor: servite de armata de slujitori, înveșmântate în rochii fabuloase, împodobite cu bijuterii inestimabile, patronând petreceri fastuoase, pictate într-un stil idealist de artiștii cei mai de seamă a vremii, ele nu sunt în realitate decât niște captive de lux, datoare să nască moștenitori, datoare ca orice gest al lor să fie întru bunul plac și cinstire a soțului și a rangului. 

Romanul lui Maggie O'Farrell poate fi citit într-o cheie feministă, căci Lucrezia devine conștientă de abuzurile fine și crude ale soțului, justificate prin faptul că o feresc pe ea de pericole. Lucrezia lui Maggie O'Farrell e o femeie tânără și nu prea experimentată, da, dar una care înțelege ce i se întâmplă, care se revoltă în sinea ei și care încearcă să se apere. 

Iar ceea ce e mai frumos în „Portretul căsătoriei” este că, spre deosebire de Lucrezia cea adevărată, cea care sfârșește atât de timpuriu într-un mormânt din mănăstirea Corpus Domini, mausoleul familiei d'Este, Lucreziei din roman i se oferă o cale de scăpare, ca o reparație minimă de peste veacuri la cruda realitate istorică.

Lucrezia de’ Medici, portret atribuit lui Bronzino, dar și lui Alessandro Allori, ca. 1560, North Carolina Museum of Art

Mormântul din Corpus Domini din Ferrara, mausoleul familiei d'Este

Viețile secrete ale culorilor, de Laura Imai Messina - fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie

Romanul ne introduce într-o Japonie a zilelor noastre, modernă dar cu un respect profund pentru tradiții, o Japonie văzută prin ochii unui privitor pasionat dar totuși din afară, căci autoarea Laura Imai Messina, născută în Italia, s-a stabilit în această țară la o vârstă adultă. Ceea ce nu face însă perspectiva mai puțin interesantă. 

Am hotărât că voi citi cartea asta înaintea multor altora care își așteptau rândul, după o simplă răsfoire, când ochii mi-au căzut pe o referire la filosofia lui Emil Cioran, făcută de personajul principal al poveștii, Mio. Pentru mine, un roman al cărui autor l-a citit pe Cioran, mai apoi alegând să-l strecoare chiar în gura personajelor sale, merită citit.

Mio este o tânără care a crescut într-un atelier de confecționat kimonouri, înconjurată de valuri de mătase de toate culorile, respirând mirosul vopselurilor proaspăt aplicate, urmărind cu ochii ei de copil cu câtă migală se plăsmuiesc broderiile atât de apreciate de clientele în căutarea veșmântului perfect pentru ziua căsătoriei lor. Tatăl este iubitor, muncitor și tăcut, mama însă o cam repede, mai ales când Mio descrie culorile tuturor lucrurilor din jur într-o manieră atât de detaliată și expresivă încât devine ciudat. Că Mio nu este la fel ca ceilalți copii când vine vorba de culori, îi provoacă mamei adevărate stări de panică și angoasă, fiindu-i teamă să nu devină ceva grav, mai ales că știe că e ceva moștenit, aspect pe care îl ține secret. Mio însă crește și se bucură de lumea ei colorată și specială, în care fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie, ca o marcă unică, invizibilă pentru ceilalți dar care ne însoțește pe tot parcursul vieții.

Viețile secrete ale culorilor e un roman despre frumusețea vieții în ciuda încercărilor, despre întâlniri care nu sunt deloc întâmplătoare și care ne pot îmbogăți, despre propriile noastre neputințe care își pot găsi completare în celălalt, despre povești surprinzătoare pe care le poți afla despre tine și cei apropiați ție când te aștepți mai puțin.

”Euforie” de Elin Cullhed - un roman care nu se ridică la înălțimea subiectului ales (Jurnal de lectură)

Aveam un principiu, acela care zicea că decât să scriu o recenzie negativă despre o carte, mai bine nu o scriu deloc. Pentru că a scrie literatură nu e pentru toată lumea, e pentru cei aleși, însemnând efort, chin și plăcere în același timp. Dar în cazul romanului ”Euforie” de Elin Cullhed, uite că o să scriu ceva ce nu e laudativ. De ce? Pentru că subiectul este atât de fascinant, atât de ofertant, încât parcă nu ai voie să îl năruiești, e musai să scrii ceva măcar foarte bun, dacă nu magnific. 

A fi scriitor înseamnă mai întâi a fi cititor, mai exact, înainte de a te apuca tu însuți de scris, sigur ai citit o bibliotecă sau două, sigur ai admirat stilul unui scriitor sau al altuia, sigur te-ai minunat în fața unei fraze meșteșugite cu măiestrie, sigur te-ai declarat în sinea ta vrăjit de o carte sau alta iar sufletul tău de scriitor în devenire poate și-a spus: „Vai, ce frumos, oare de ce nu am scris eu asta?”. Deci tu, scriitorul în devenire, ai trăit experiența cititorului, știi ce așteptări poate avea de la tine. Ori când tu îți prezinți lumii cartea ca pe „un roman despre Siylvia Plath”, atunci sigur știi că primii care vor sări să o citească vor fi cei care știu cine e Siylvia Plath și îi cunosc sfârșitul tragic, în floarea tinereții. Eu însămi, dacă eram scriitoare, aș fi admirat și invidiat că nu mi-a venit mie ideea unui așa subiect.

Siylvia Plath, poetă și prozatoare americană talentată este o fire depresivă încă de la o vârstă fragedă. Orice așa-zis eșec, cum ar fi o respingere la un seminar literar o aruncă într-o deznădejde cruntă. Are tentative de sinucidere, i se fac tratamente cu electroșocuri, se pune cumva pe linia de plutire. Tragismul vieții ei vine mai ales din povestea de iubire cu Ted Hughes, un poet britanic admirat și cu o carieră literară în plină ascensiune la acea vreme, care, din egoism, sau ignoranță, nu se adaptează în căsnicie la fragilitatea emoțională și psihică a celei cu care s-a căsătorit. Sylvia este o fire fragilă care iubește și se agață cu disperare de viață dar care are nevoie de multă susținere, delicatețe și iubire. Ori Ted Hughes nu e capabil să ofere așa ceva. O înșeală, o bate, o lasă singură sa vadă de cei doi copii deși era evident că asta o doboară, că avea nevoie de ajutor. Să fim corecți, nu Ted Hughes a făcut-o pe Sylvia Plath depresivă, era deja când a cunoscut-o și s-a căsătorit cu ea, dar cu siguranță a fost cel care a bătut toate cuiele din sicriul ei. Nu Ted Hughes a omorât-o pe Sylvia Plath, ci boala ei a făcut asta, dar cu siguranță în puterea lui stătea dacă actul ei final ar fi venit mult mai târziu, el era bărbatul pe care ea îl iubea și de care depindea sau nu iluzia fericirii, atât cât o poate percepe un depresiv, el era cel care putea să îi mai dea timp, ani de viață trăită. Poate că daca el ar fi înconjurat-o cu iubire, poate că dacă s-ar fi îngrijit ca ea să aibă timp și pentru ea însăși, departe de corvezile casnice sau de veșnicul îngrijit de copii sau timp pentru scris, poate că gestul ei final ar fi venit mult mai târziu. 

Elin Cullhed își începe bine romanul, cu o listă cu 7 motive ca să nu moară pe care scriitoarea o face în chinuitoarea ei străduință de a se convinge că viața merită trăită. Zugrăvește o Sylvia Plath care râde forțat, un râs prea mare și neverosimil, aspru și imediat criticat de Ted Hughes. Da, e o descriere credibilă aici, a unei femei care prin râsul acesta prea mare și total anapoda, încearcă să cheme și să provoace fericirea, să și-o apropie și să și-o însușească prin orice mijloace. O Sylvia Plath roasă de gelozie, care vede cum bărbatul căruia i-a dăruit doi copii, fuge repede în brațele alteia. Da, e credibil și probabil. Și totuși, chinul interior prin care trece personajul nu ajunge la cititor. Cullhed doar scrijelește la suprafață și poate e de înțeles, căci cine poate să facă o expunere exactă a suferinței teribile și continue prin care trece un depresiv, când psihiatria însăși recunoaște că mai sunt atât de multe de descifrat? La fel, putem înțelege și cam prea desele scene de sex exprimate prea pe șleau. Clar, ce-i prea mult, strică, reacția la un nou episod putând fi: vai, iar? 

Dar nu asta e, după mine, marele minus al romanului. Axat pe ultimul an din viața Sylviei Plath, romanul este unul nedemn de incomplet, sfârșindu-se brusc (cum credeți? cu Sylvia având imaginându-și cu ciudă cum Ted al ei își regulează amanta, vai, iar?), fără să acopere fix ultimele două luni din existența ei. Desigur, fiecare scriitor își scrie opera cum consideră el de cuviință. Dar cum să nu îți lași mintea și pana să pătrundă în apartamentul din Londra, de pe 23 Fitzroy Road, Primrose Hill în ultimele ei clipe de viață, să nu încerci să te apropii de intensitatea suferinței unei femei care își dorea atât de mult să trăiască și care, totuși alege să pună capăt? 

Să ne imaginăm ultimele momente din noaptea fatidică din 11 februarie 1963 când la 4h30 dimineața, Sylvia, cu cei doi copii dormind în camera de alături, sigilează ușa de la camera lor cu ce se nimerește, cu bandă adezivă, cu prosoape și ce mai are la îndemână, dă drumul la gaze, își bagă capul în cuptor inhalând gazul otrăvitor care o aruncă în bezna definitivă a morții. Bezna pe care a evitat-o de când se știe, fiind mereu în căutarea strălucirii, a soarelui, a zilelor de primăvară, a florilor din grădina casei de la țară din Devon, a orice care să o facă să simtă că viața merită trăită. Toate detaliile astea ne fac să presupunem că, cel mai probabil, sinuciderea asta e una pripită, neplanificată în detaliu, ca și cum era de neconceput ca viața să mai prindă o dimineață. Da, Sylvia a avut mai multe tentative, dar apoi se agăța de viață, cu o disperare lucidă, conștientă de boala ei psihică, îngrozită de o eventuală înrăutățire, că va ajunge pe patul vreunui spital de nebuni, că ar putea să i se facă vreo lobotomie. Cum a ajuns să aleagă fix metoda aceasta, dintre toate metodele din lume? Aici mi s-ar fi părut fascinant ca mintea scriitorului să brodeze: poate că întâi o fi ales altceva, poate mai întâi a făcut grămăjoară toate somniferele pe care le avea în casă și de care era de mult timp dependentă. Apoi, poate că, în timp ce se pregătea să le dea înghită, s-o fi auzit strigată de unul din copii și a alergat la el. Poate că vederea copiilor a determinat-o să își dea seama că nu îi poate părăsi și o fi aruncat grămăjoara de pastile. Ori poate că, deși nu aștepta pe nimeni, a bătut cineva la ușă, s-a dus să deschidă și s-a trezit față în față cu un vizitator aghesmuit și confuz care încurcase ușa. Și poate că scurtul moment  de uluire și zăpăcire a vizitatorului întârziat și scuzele lui împleticite i s-au părut comice și ea s-a gândit că, uite, fericirea nu e un lucru atât de complicat, poate merită totuși să mai încerci. Apoi iar s-a lăsat liniștea și niciun moment comic nu a mai ținut-o departe de pericolul din mintea ei. Așa că poate a deschis fereastra și s-a urcat pe pervaz să se arunce în gol dar noaptea rece de afară ori ideea că tocmai acel străin o să o găsească zdrobită de caldarâm a doua zi, a făcut-o să dea înapoi. Dar câte posibilități nu ar fi fost!

Ea, scriitoarea, nu scrie vreun bilet de adio propriu-zis. S-au găsit doar patru cuvinte: “Please call Dr. Horder”, un bilețel lipit pe căruciorul bebelușului, aflat lângă ușa de la intrare. Un strigăt de ajutor pentru ea sau pentru cei doi copii după ce va fi găsită? Poate a vrut să scrie și un bilet de rămas bun, poate ca a apucat chiar un stilou și în fața unei colilor albe, a încercat să spună ceva celor pe care îi lasă în urmă. Poate a scris, poate a umplut pagini multe cu tot amarul ei, încercând să se explice, să își justifice gestul de neînțeles pe care îl va face, ori poate a mâzgălit confuză doar câteva rânduri serbede, apoi, ca o profesionistă a literelor, a recitit, i s-a părut că totul e fără noimă, nedemn să fie citit și a aruncat totul pe foc.

Nimeni nu poate ști ce a fost în sufletul ei în acea ultimă noapte, putem spune doar că a trăi a devenit ceva de neîndurat. Dar putem să ne imaginăm. Și cam astea erau așteptările mele de cititor când am avut în mâini Euforie : un roman despre Sylvia Plath. Nu a fost să fie.

Mai puteți citi și Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii

Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa (Jurnal de lectură)

E de bun simț să luam în calcul că există scriitori pe lumea asta, trăind în țări pe care abia le dibuim pe hartă, care scriu o literatură foarte bună și de care e posibil să nu fi auzit niciodată. Dacă ni s-ar cere să numim repede câțiva scriitori din Europa vestică sau cele din două Americi, ne-am descurca mai mult decât onorabil înșiruind mult și bine scriitorii arhicunoscuți, ale căror cărți ocupă invariabil locurile la vedere din rafturile vitrinelor din librării. Acum sunt foarte la modă asiaticii. Nimic rău în asta, îmi plac și mie, dar dacă am fi provocați să numim pe cineva din Africa, de exemplu? Probabil am realiza că suntem puși în încurcătură și ne-am chinui serios creierul să scoatem măcar la iveală unul-două nume.

Din când în când, câte un astfel de autor reușește să fie tradus și pe la noi, propulsat cu siguranță de poziția de finalist pe la vreun premiu literar internațional. Traducerea nu aduce neapărat cu sine și o promovare, autorul rămânând în continuare să fie „descoperit” de către cititori. Dar nu-i nimic, bine și așa, căci eu trec cu mare nonșalanță de rafturile, fie ele reale sau online, pline de Margaret Atwood, Dan Brown, Agatha Christie ori Colleen Hoover și caut pe acești neprivilegiați, sperând să fiu surprinsă plăcut când îi citesc.

Așa mi-a picat în mână Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa, un african sau mai exact, un angolez. Nu auzisem niciodată de Agualusa și mi-a fost imposibil să trec mai departe după ce am citit așa un titlu. E un roman, deci nu e nimic teoretic în el, ci e o ficțiune inspirată de un moment istoric al Angolei, anume în 1975, când țara, până atunci colonie portugheză, în urma unui război prelung, reușește să își declare independența. Trupele portugheze se retrag, albii civili portughezi pleacă și ei în mare grabă speriați de eventuala răzbunare și de haosul care se instalează în urmă. Căci după secole de stăpânire colonială, facțiunile politice locale habar nu au cum se conduce o țară, ajungându-se la război civil. Cei care până la plecarea portughezilor nu avuseseră nimic, se simt îndreptățiți să pună mâna pe orice fărâmă de bunăstare luată cu japca de la cei nevoiți să plece. Nu există reguli, se moare din nimic și cine ucide nu prea e tras la răspundere. E o situație de care pe care, de frică generală, nu poți fi sigur că rămâi în viață până la sfârșitul zilei dacă nu faci tot posibilul să te pui cât de cât la adăpost. 

Cam asta e și starea în care se trezește și Ludovica, o portugheză cu un psihic fragil, temătoare față de lume în urma unor traume din tinerețe, care nu a avut ocazia să plece cât o putea face în siguranță și care e nevoită să se pună cumva la adăpost. Locuiește fix în blocurile din centrul Luandei, capitala Angolei, imobile deținute până la independență de albii privilegiați și înstăriți și care acum sunt ținta predilectă pentru jaf și omor. Să încerce să răzbată printre străzile din mijlocul haosului înseamnă a muri, să rămână în apartament e iarăși o chestiune de timp până va fi călcată de hoardele de flămânzi rămași parcă fără niciun Dumnezeu și care deja dărâmă ușile vecine. Cum te faci „uitat”, cum devii invizibil și de negăsit în mijlocul orașului acesta marcat de tragedii la fiecare colț? Și totuși, Ludovica nu e o ființă învinsă, în ciuda fragilității ei. Își zidește ușa apartamentului, baricadându-se pe dinăuntru, punând o barieră de netrecut între ea și lumea de afară. Urmează ani de supraviețuire în singurătate în apartamentul-temniță în care s-a ferecat și din care nu mai are puterea sau voința să iasă de una singură. Însă destinul încă nu si-a spus ultimul cuvânt.

Romanul, descris ca fiind unul despre frica de celălalt, a fost scris plecând de la ideea unui scenariu pentru un film care nu s-a mai realizat și se simte asta. Personajele sunt legate de un fir nevăzut, acțiunile lor influențându-și reciproc unora altora destinele. Nici nu e nevoie de vreun film, romanul fiind fiind cum nu se poate mai bine, așa cum este el. Ideea poveștii e originală și citind-o nu poți să nu recunoști ca cititor că te bucuri de o literatură de calitate.

José Eduardo Agualusa

Povestea lui O, de Pauline Réage - unul din marile mistere ale literaturii sau fericirea în sclavie

Dominique Aury primind Prix des Deux Magots în 1955

Aceasta e o carte dată naibii. Puțin spus controversat, romanul erotic, scris sub pseudonim, a fost considerat o carte „periculoasă”, la vremea publicării lui, șocând de-a dreptul. Astăzi e greu de crezut că ne-ar mai putea șoca, căci în lumea internetului, prea le-am citit sau le-am văzut pe toate. Aș zice că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea. 

Pe cei din a doua categorie, în caz că aleg să nu o citească, îi asigur că nu vor fi pierdut nimic. Dar dacă aleg totuși să o facă, cu siguranță nu vor rămâne indiferenți. Vor fi intrigați, vor citi poate cu o sprânceană ridicată a neîncredere, căci e greu de crezut că există femeie pe lume care ar accepta de bunăvoie să fie supusă unor tratamente ca acelea la care este supusă O, eroina noastră și asta doar din iubire, din dorința de a-i oferi iubitului neprețuit ceea ce își dorește, nemaicontând că dorințele lui sunt de-a dreptul unice, ca să nu spunem deviante. Ori poate că nicio femeie pe care o cunoaștem nu a iubit atât de mult cum iubește O. Și cu siguranță vor reflecta la acest concept contradictoriu la care nu s-au gândit poate niciodată, anume la fericirea dobândită prin sclavie. Sclavia nu poate fi decât ceva negativ, cum poți atunci să atingi fericirea prin ea? Există oare așa ceva? 

Mărturisesc că eu m-am numărat printre cei din prima categorie, deci nu prea am avut scăpare. Am tot amânat momentul să o citesc, vezi doamne nu m-oi coborî eu acum la genul ăsta de literatură, ușurică atât la propriu cât și la figurat, pot mai mult de atât. Doar că, așa cum spuneam mai sus, o dată ce ești la curent cu povestea din spatele poveștii, intervine curiozitatea de nestăpânit și sfârșești prin a ceda. Ba chiar mi-am tot găsit argumente de genul: dacă Graham Greene, Mauriac sau Camus au citit-o, cine sunt eu să strâmb din nas? Sau cum aș putea eu eventual să vorbesc despre „Povestea lui O”, în caz că mă trezesc în vreo discuție literară pe un așa subiect, ceea ce e oricum deja un miracol, căci cine mai are parte de așa o discuție în zilele noastre? Observați așadar că mi-am autoservit tot felul de justificări mai mult sau mai puțin fanteziste, numai să citesc cartea. Așa că, matură și vaccinată fiind, am cumpărat-o și am citit-o, ceea ce îmi dă dreptul acum să emit păreri. 

Când spunem că „Povestea lui O” este unul din marile mistere ale literaturii secolului xx, nu exagerăm deloc. Autorul cărții a fost păstrat secret cu sfințenie timp de 40 de ani. 40 de ani în care cartea a fost vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, a fost ecranizat în 1975 și pe al cărui succes, cea care se ascundea sub pseudonimul de Pauline Réage, l-a contemplat de pe margine.

Pe scurt, povestea din spatele poveștii sună așa: Anne Cécile Desclos, cunoscută sub numele de Dominique Aury, o talentată traducătoare a multor scriitori celebri ca T. S. Eliot, F., Scott Fitzgerald sau Virginia Woolf și care lucrează ca secretar general al prestigioasei reviste franceze de literatură Nouvelle Revue française (NRF), aflată la vârsta maturității, este foarte îndrăgostită de iubitul și colegul ei Jean Paulhan, directorul publicației. Cei doi discută mult despre literatură și își cunosc bine unul altuia părerile și preferințele din domeniu, cum ar fi de exemplu, admirația lui Jean Paulhan pentru opera lui Sade, sau credința lui fermă că o femeie nu ar fi niciodată în stare să scrie un roman erotic veritabil, de așa ceva doar un bărbat ar fi capabil. Chiar îi spune ei direct: “Sunt sigur că nu poți să scrii genul ăsta de cărți”.

Când Dominique Aury observă că iubirea bărbatului adorat pentru ea pare să pălească, se hotărăște să îi reaprindă flacăra pasiunii într-un mod la care un literat erudit ca el nu are cum rămâne indiferent: prin literatură. Așterne așadar pe hârtie „Povestea lui O” pe care i-o trimite lui Jean Paulhan sub anonimatul numelui de Pauline Réage. Scrierea nu se vrea a fi decât o scrisoare de dragoste inedită, creată special în funcție de afinitățile destinatarului, de ceea ce crede ea că si-ar atinge ținta. Mai târziu, ea avea să se explice: «Je n'étais plus très jeune, je n'étais plus très jolie. Je devais trouver d'autres armes.» (trad. «Nu mai eram tânără, nu mai eram drăguță, trebuia să găsesc alte arme.»  Nu își dorește ca lucrarea ei să vadă lumina tiparului, să aibă mai mult de un cititor, singurul pentru care a fost scrisă. Jean Paulhan este de-a dreptul impresionat de manuscrisul care i-a sosit și care tocmai i-a demonstrat contrariul a ceea ce afirmase și crezuse cu tărie, anume că romanul erotic e doar apanajul bărbaților. Și-a dat seama imediat că autorul este o femeie, nu din cauza numelui feminin care semnează, ci din anumite detalii din carte, la care doar o femeie ar putea fi atentă. Prezintă manuscrisul editurilor vremii care refuză să o publice, pe motiv că nu ar accepta să se compromită cu așa ceva. Între acestea se numără și Gallimard, editura la care apare NRF, ignorând cu desăvârșire că autoarea ar fi chiar una de-a lor. Este totuși acceptat de Jean-Jacques Pauvert de la Éditions des Deux Rives, manuscrisul văzând lumina tiparului în 1954. Pauvert este și primul editor al lui Sade, deci pentru el „Povestea lui O” nu are cum fi niciodată prea scandaloasă, din contră, are convingerea că va deveni o capodoperă a genului, că va face revoluție. Reacțiile nu contenesc să apară, puțini sunt cei care se declară admirativi, cei mai mulți sunt indignați, François Mauriac fiind poate cel mai dur când spune că „te face să vomiți”. 

Un an mai târziu, în 1955, lui Pauline Réage i se decernează Prix des Deux Magots. Trebuie menționat că Prix des Deux Magots este un premiu literar creat în 1933 ca o reacție la Premiile Goncourt, considerate a fi prea academice, prea pretențioase. Premiul a preluat numele de la cafeneaua literară Les Deux Magots situată pe 6, place Saint-Germain-des-Prés, din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés, unde s-a luat decizia înființării lui, menirea lui fiind să recompenseze anual scriitori promițători, ale căror opere nu ar fi luate niciodată în calcul pentru un Goncourt. Banii care se decernează scriitorului câștigător sunt adunați în urma unei chete printre clienții cafenelei. Deci Pauline Réage este anunțată câștigătoare și e de așteptat că se va prezenta să își ridice premiul. Ne putem doar închipui curiozitatea și ardoarea cu care publicul așteaptă să o descopere pe misterioasa autoare, dacă va veni la ceremonie, dacă se va da în vileag. Jean Paulhan a aflat între timp cine se ascunde în spatele manuscrisului dar nu va divulga secretul. Réage vine să își revendice premiul doar că nimeni nu îi poate vedea chipul, acesta fiindu-i bine înfășurat într-un fular de sub care nu se poate întrezări nimic. Poartă chiar și mănuși, deci nici nu centimetru de piele nu este oferit privirilor. Asemenea lui O, personajul ei, este condusă de colo-colo de către însoțitorii ei, căci nu poate vedea pe unde calcă. Clar, această Anne Cécile Desclos, zisă Dominique Aury precum și de curând Pauline Réage, nu e deloc o ființă plictisitoare, știe să dea sare și piper vieții ei.

Chiar dacă autoarea nu e descoperită, saga romanului ei deșănțat continuă: timp de ani de zile este interzisă să fie vândută minorilor, nu este acceptată să i se facă niciun fel de publicitate, practic se vinde pe sub mână. Réage publică și o continuare chiar, Histoire D'O: Retour A Roissy, dar își vede și de cariera ei pe care o știe toată lumea: devine membră a numeroase jurii literare, traduce scriitori cunoscuți și publică scriitori aflați la început de drum. Abia în 1994, într-un interviu acordat cotidianului The New Yorker, Dominique Aury recunoaște că este una și aceeași persoană cu Pauline Réage. Avea 86 de ani.  Ultimii ani ai vieții ei sunt marcați de singurătate: atinsă de senilitate de ceva ani, Jean Paulhan murise încă din 1968 și oricum iubirea lor pălise de mult, încercată și de iubirile în paralel ale lui Aury pentru femei sau alți bărbați, trăia cum putea înconjurată de zeci de câini și pisici de care nu putea să aibă grijă. Fusese abandonată de fiul ei, pe măsură ce problemele de sănătate psihică o făceau tot mai dependentă de îngrijirile altora. Peste 4 ani, avea să renunțe să mai mănânce, ceea ce va duce la moartea ei în 1998.

Articolul din New Yorker 1994

S-au întrebat mulți dacă Aury a practicat vreodată ce descrie în „Povestea lui O”. Apropiații au afirmat cu tărie că nu, totul rămânând la nivel de scris și atât. Foarte posibil, dar sigur povestea împrumută câte ceva și din ea însăși. Spre exemplu, mică fiind, ca să se liniștească înainte de a adormi, visa lanțuri, avea nevoie de asta. Sau personajul Anne-Marie din al treilea capitol e inspirat din Édith Thomas, o jurnalistă și romancieră franceză cu care avea o legătură amoroasă de mult timp. 

Cum literatura presupune și genul erotic, atunci da, romanul e o capodoperă a genului. Doar că genul asta nu e pentru toată lumea, iar să citești pagini de neîntrerupte perversiuni și torturi, ei bine, trebuie să ai stomac pentru așa ceva. Vă mai amintiți ca la începutul acestui articol spuneam că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea? Îmi mențin părerea. Numai că, dacă ați ajuns cu cititul articolului până aici, e clar că acum faceți parte din prima categorie, fapt pentru care simt ceva vinovăție și pentru care îmi cer iertare.

Kim Jiyeong, născută in 1982, de Cho Nam-Joo - un manifest feminist sub formă de roman (Jurnal de lectură)

Încă de la primele pagini știi deja că romanul acesta nici nu avea cum să fie altceva decât un bestseller internațional. De ce? Pur și simplu pentru că, femeie fiind și trăind in timpurile astea, nu ai cum să nu te regăsești în aproape fiecare rând scris de Cho Nam-Joo. Și ca să tragem un ochi la statistici, ceea ce însăși autoarea o face des, sociolog fiind, care spun că femeile citesc mai mult decât bărbații, atunci matematica devine simplă și rezultatul evident. Am o bănuială secretă că autoarea nici nu a vrut să scrie un roman, ci a căutat o modalitate mai prietenoasă de a trânti în plină figură lumii întregi situația femeii contemporane, într-o societate care se fălește cu egalitatea de șanse, când realitatea e departe de așa ceva.

A fi femeie, într-o lume condusă de bărbați, e un handicap cu care te naști, asta dacă totuși te naști. Pentru că în Coreea de Sud, o țară pe care o lume întreagă o percepe ca fiind una civilizată și dezvoltată, fătul bănuit a fi de sex feminin este considerat a fi o problemă medicală, un motiv evident și acceptat de toți pentru a fi avortat. Să nu ne amăgim, a fi femeie, te pune automat în categoria cetățenilor de categoria a doua în orice colț de lume deschizi ochii. Se știe, de exemplu, că în păturile sărace ale Indiei, bebelușilor de sex feminin le erau efectiv curmată viața imediat după naștere, pentru că o fată e mai curând o povară mai greu de suportat decât însăși crima comisă prin uciderea fetiței nou-născute. Ori să ne amintim de mărturiile femeilor fugite din anumite țări arabe, unde femeia valorează chiar și mai puțin decât capra din curte, căci capra măcar dă lapte, pe când femeia nu e de nici un folos.

Femeile sud-coreene și-au avortat fetițele până ce ponderea sexelor a devenit una inversă trendului mondial, practic bărbații fiind cu 6-7% mai mult decât femeile. Asta nu a însemnat însă că femeilor le-a fost mai ușor. Cutumele înrădăcinate adânc în mințile tuturor au continuat să se manifeste. Dar să revenim la povestea lui Kim Jiyeung, cum să nu te regăsești în micile episoade trăite de ea: câte dintre femei nu au auzit comentarii referitoare la scurtimea fustei ca fiind cauza reală a comportamentului deplasat cu tentă sexuală manifestat de bărbați? Câte dintre surori nu au fost puse să facă treburi casnice în timp ce frații lor erau lăsați să joace un fotbal cu prietenii? Câte dintre femei, în înghesuiala din mijloacele de transport nu au simțit cum vreun libidinos profită lipindu-se de ele într-un mod nerușinat? Câte dintre femei nu au aplicat la o slujbă și candidatul bărbat a fost ales deși nu era mai calificat sau mai muncitor? Sau câte femei nu au fost promovate doar pentru că se preferă bărbații în funcții de răspundere, căci ei, nu-i așa, nu se lasă pradă sentimentelor și nu se pierd în fleacuri inutile? Să mai aducem aminte de salariile întotdeauna mai mici ale femeilor pentru aceeași muncă prestată cu a bărbaților? Mai bine nu, căci statisticile o spun clar doar că, înafară de indignare sinceră, nu se repară mai nimic. Ca și Kim Jiyeung, câte femei nu au auzit din întâmplare anumite conversații ca între băieți, crezând că sunt doar între ei, în care femeia e declarată din start doar o ”gaură absolut necesară, fața nu contează”? Dar când în familie se naște un copil, cine își continuă cariera, cine se vede în continuare la un pahar cu amicii și cine e nevoit să renunțe le propriile visuri ca să se ocupe cum trebuie de cel mic? Hai nici să nu mai răspundem la asta.

Am și o scenă preferată din carte: cea în care Kim Jiyeung e urmărită de un individ cu scopul de a o agresa sexual, asta doar pentru că i se păruse lui că ea i-ar fi trimis semnale explicite. O abordează în stația de autobuz, o bagă în sperieți când urcă cu ea în același autobuz, făcând-o să se simtă victimă sigură, prinsă deja în plasa de păianjen, fără de scăpare si singură în fața primejdiei în ciuda autobuzului plin de oameni, când coboară cu ea la aceeași stație, fiind doar ei doi, în întuneric. Atunci, se petrece ceva miraculos, intervine intuiția și loialitatea feminină, sub întruchiparea unei alte femei din autobuz care înțelege situația și deși nu avea treabă să coboare la stația lui Kim Jiyeung, o face totuși, fluturând și proclamând ca uitată o eșarfă pe care victima nu a deținut-o niciodată. Acest mic gest teatral o salvează, căci Kim Jiyeung nu mai e singură, are un aliat iar agresiunea devine imposibilă. Care e reacția agresorului lăsat cu buza umflată? Vă las să o descoperiți singuri, e fix luată din viață.

Așadar, dacă alegeți să citiți pretinsul roman al lui Cho Nam-Joo, pregătiți-vă mai curând să vă treziți să fiți obligați la conștientizarea unei stări de fapt. Dacă sunteți femeie, sigur o să vă reamintiți anumite episoade din propria experiență, identice cu cele trăite de Kim Jiyeung, pe care poate le-ați bagatelizat, dintr-o nevoie disperată de supraviețuire sau care poate v-au afectat, provocându-vă frustrări ori modificându-vă caracterul sau comportamentul, ducând la femeia care sunteți astăzi. Dacă sunteți bărbat, s-ar putea, de asemenea, să vă aduceți aminte de anumite episoade ori gânduri care poate nu vă fac tocmai cinste. Bine, dacă sunteți bărbat, cele mai multe șanse sunt să nu citiți această carte, mai ales că e scrisă de o femeie, deci neimportant, nu-i așa? 

Inseparabilele, de Simone de Beauvoir - Zaza, reînvierea prin literatură a unei iubiri trecute

Publicarea unei scrieri la mai bine de trei decenii de la moartea autorului și încă una pe o tematică atât de intimă, nu poate fi considerată decât un eveniment literar. „Les inséparables”, titlu hotărât abia la momentul apariției editoriale, vine să ne dezvăluie un episod din trecutul lui Simone de Beauvoir, care avea să se dovedească definitoriu în modul său de a gândi și de a-și trăi propria viață.

Dacă Sylvie Le Bon de Beauvoir, fiica adoptivă a lui Simone de Beauvoir, nu ar fi decis in 2020 să dea spre publicare această nuvelă, considerată inedită, scrisă în 1954 și fără să aibă vreun nume, poate că nu am fi aflat niciodată mai mult despre această primă iubire a scriitoarei. O iubire pe care, copilă fiind, nici ea nu știe să o definească prea bine, mai ales că sunt sentimente nutrite față de... o altă fată, o colegă de clasă din timpul gimnaziului de la Cours Désir, o școală catolică din cel de-al 6-lea arondisment din Paris. Simone este prinsă in mrejele excepționalei Zaza, pe care o admiră si o însoțește pretutindeni, atât în timpul orelor de clasă cât și înafara lor, încât li se pune imediat porecla ce ilustrează atât de bine evidența: Inseparabilele.

Atât Simone cât și Elisabeth Lacoin, alintată Zaza, au 10 ani când se întâlnesc prima dată. Sunt cele mai bune eleve din clasă și e cumva firesc să se caute și să fie interesate una de cealaltă, măcar de dragul competiției dacă nu de altceva. Discuțiile lor despre orice devin de neprețuit pentru Simone și in curând tot universul ei se învârte numai și numai in jurul Zazei. Iubirea lui Simone pentru Zaza nu este însă împărtășită sau măcar conștientizată: când, după niște ani, Simone îi mărturisește Zazei toate sentimentele pe care i le poartă, aceasta nu dă vreun semn că ar simți la fel. Este momentul în care, ca un fel de exorcizare, o dată cu exprimarea prin viu grai a ceea ce simte pentru ea, iubirea pentru Zaza începe să pălească în inima lui Simone, făcând loc pentru alte viitoare iubiri. 

Poate dacă viața Zazei ar fi fost una cu un parcurs firesc, cu împlinirile și necazurile care se întâlnesc în viețile noastre, ale tuturor, poate ca ea nu ar fi ocupat un loc atât de special in inima și gândurile lui Simone. Dar destinul Zazei se dovedește a fi unul tragic, timpul care îi este acordat este unul nedrept de scurt, ea murind la doar 22 de ani, de o encefalită virală, după certificările medicilor; victima unui asasinat, după credința lui Beauvoir, o „crimă spiritualistă”, Zaza murind pentru că „era excepțională” și pentru că a avut neșansa să se nască într-o familie tipic burgheză în care fetelor li se permitea să se pregătească pentru a fi bune soții, să facă un mariaj reușit și cam atât. Ori Zaza e mai mult decât o fetiță obedientă dintr-o familie burgheză: este inteligentă, plină de calități, își dorește să studieze la universitate, să iubească pe cine dorește ea. Numai că familia vine mereu să încorseteze și să frângă orice dorință care nu se potrivește cu statutul social, iar Zaza nu poate rezista prea mult, îi sunt prea multe împotrivă.

Beauvoir a considerat întotdeauna moartea Zazei ca pe o plată menită să compenseze propria posibilitate de a-și trăi viața așa cum a crezut. Lui Beauvoir i-a reușit tot ceea ce Zazei i-a fost cu desăvârșire interzis: studiile universitare, viața boemă și plină de mici plăceri care îi dau savoare, deschiderea afișată în ceea ce privește bisexualitatea sa atât in scrierile sale cât și în declarațiile publice, devenind un simbol al feminismului, o deschizătoare de drumuri, o voce a celor aflați în căutarea propriei identități sexuale, pe scurt, un om excepțional născut înaintea vremurilor sale care nu se lasă îngenunchiat de atâta lucru și face pași înainte pentru a grăbi progresul. Așadar, „crima” asupra Zazei este pentru Beauvoir un sacrificiu care rămâne înfipt adânc în sufletul ei și care trebuie onorat. O va evoca pe Zaza de mai multe ori, fie în scrieri de tinerețe, fie într-un pasaj scos din „Les Mandarins”, premiat cu Goncourt, dar mai ales în „Memoriile unei fete cuminți” (1958). Devine de datoria ei să facă în așa fel încât moartea Zazei, atât de timpurie și fără de sens, să nu fie atât de definitivă: prin nuvela ei uitată într-un sertar și fără de nume, Beauvoir o reînvie și o prezintă lumii întregi pe excepționala ei Zaza. Fără prietenia și iubirea precoce a lui Simone pentru ea, Zaza ar fi fost oare al câtălea destin întrerupt atât de fatal și de devreme, de care nu ar fi știut nimeni? Nu poate fi considerată uitarea faptului că ai trecut pe acest pământ un fel de a doua moarte? Și totuși, menirea de a evita cea de-a doua moarte a Zazei este dusă la bun sfârșit, nu de Simone care, sub influența lui Jean-Paul Sartre care, citind manuscrisul nuvelei, îl declară nu foarte reușit din punct de vedere literar, așa ca Beauvoir decide să nu îl dea niciodată publicării. Dar, deși nici ei însăși nu îi place, face totuși un gest salvator: păstrează manuscrisul pe tot parcursul vieții și nu îl distruge, așa cum face cu alte scrieri pe care le-a considerat nedemne de lumina tiparului. Pe patul de moarte fiind, Beauvoir îi șoptește fiicei sale că poate face cu manuscrisul ceea ce crede ea de cuviință. Asta permite lui Sylvie, la 71 de ani de la moartea Zazei și la 34 de ani de la dispariția mamei sale, să readucă în atenția lumii o poveste care poate explica de unde vine feminismul lui Simone de Beauvoir: din acest personaj de demult, imagine a opresiunii familiilor burgheze catolice din Franța acelei epoci. 

Povestea celor două personaje principale ale nuvelei, Andrée Gallard (alter ego pentru Zaza) și Sylvie Lepage (alter ego pentru Simone de Beauvoir), nu este una neapărat fidelă în totalitate realității, ni se atrage atenția. Important este ca prin Andrée Gallard, Zazei să i se facă dreptate, să i se recunoască excepționalitatea ca ființă umană, să nu fie dată uitării. 

Simone de Beauvoir și Elisabeth Lacoin, alintată Zaza

Simone de Beauvoir

Elisabeth Lacoin, alintată Zaza

Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir

Povestea asta este despre Sarah, de Pauline Delabroy-Allard 2018 (Jurnal de lectură)

Că Pauline Delabroy-Allard este un talent literar, nu trebuie să punem la îndoială nicio clipă, iar pentru a ne convinge de asta, e suficient să citim romanul ei de debut, Povestea asta este despre Sarah. Apărut în 2018, romanul primește un meritat premiu Goncourt - alegerea României și Poloniei în același an, un an mai târziu fiind rândul Elveției să îl aleagă pentru a fi laureat. În paranteză fiind spus, alegerea făcută de România, ca țară care a votat la un referendum, în număr masiv, pentru familia tradițională care trebuie să fie formată neapărat dintr-un bărbat și o femeie, este surprinzătoare și ne arată, de fapt, că e există două Românii: una a celor care vor să fie tratați și conduși după regulile Evului Mediu deși nu au experimentat epoca și care, cu siguranță nu au aflat de existența romanului, nu l-au citit, nu l-au votat și una a celor cu mințile deschise, care au înțelepciunea să înțeleagă că lumea în care trăiesc e în continuă schimbare, că nicio cutumă depășită, ori lege nu ar trebui să se interpună între individ și propria lui fericire, mai ales când fericirea aceasta vine din iubire, iubirea unei femei pentru o altă femeie. 

Dar romanul lui Allard nu este unul despre fericire împlinită prin iubire, e mai degrabă unul despre suferință, despre durerea unei iubiri mistuitoare care te consumă și de care vrei să scapi, deși se dovedește a fi imposibil. Când Allard își alege titlul Ça raconte Sarah, se asigură că așa și rămâne, că povestea este numai despre Sarah, căci nici măcar nu ne dezvăluie numele celei de-a doua protagoniste a poveștii de iubire, care este și personajul - narator și prin ale cărei trăiri, ajungem, de fapt, să o descoperim și să o cunoaștem pe Sarah, cea capabilă să dea buzna în viața altuia pe care apoi să o schimbe în mod radical. Despre acest personaj-narator știm tot felul de amănunte biografice, că este mamă, că este profesoară, că se reface după despărțirea de tatăl copilului ei, știm aproape totul, înafară de ceea ce de definește pe om ca individ în mulțime, ceea ce îl face  unic: numele. Rutina și predictibilitatea zilnică a acestei femei este dată cu totul peste cap de întâlnirea cu Sarah, o violonistă care trăiește totul la maxim din timpul furat timpului, de parcă ar ști că nenorocirea bate la ușă. Cele două ajung să trăiască timp de doi ani o poveste de dragoste tumultoasă, presărată cu momente de fericire dar și de deznădejde, în care își doresc să pună capăt relației deși nu pot una fără cealaltă. Iubirea aceasta le consumă, le aduce la capătul puterilor, de aceea poate și personajul narator se simte direct responsabil atunci când Sarah se îmbolnăvește grav și traversează o adevărată criză emoțională. Fuge din Parisul martor al iubirii lor, nu își găsește locul nici la Veneția, căci și aici amintirile sunt la fel de răscolitoare, găsindu-și un pic liniștea tocmai în Trieste, oraș în care ajunge cu totul întâmplător. Aici speră să se salveze, căci e un oraș în care nu mai pusese piciorul niciodată, deci amintirea lui Sarah nu are cum să fie legată de el. Ei bine, se dovedește a fi o speranță deșartă și poate acesta este momentul cel mai tulburător al romanului, cel în care afișe cu anunțul unui concert al cvartetului în care cântă Sarah la vioară împânzesc Trieste. Chipul lui Sarah de pe afișe, transformat de boală, devine parcă dovada vizibilă că, oricât ai încerca, nu poți fugi de trecut, de durere, de viața însăși.

Când frații Goncourt au gândit în 1903 acordarea unui premiu care să le poarte numele, au țintit mai ales literatura care nu avea succes la marele public. Ei erau convinși că adevărata literatură, literatura de cea mai bună calitate, nu este apreciată, nu este pe gustul maselor, deci nu vinde niciodată. Acordând premiul lor unui astfel de roman, ca fiind ”cea mai bună și imaginativă operă în proză a anului”, ei sperau să atragă atenția asupra romanului laureat. Nu este și cazul romanului lui Allard, care deși nu a câștigat în cele din urmă marele premiu, numărându-se însă printre operele finaliste ale anului 2018, acesta fiind adjudecat de Nicolas Mathieu pentru Leurs enfants après eux. Povestea asta este despre Sarah, un roman scurt, scris într-un ritm alert, foarte ușor de citit, a avut imediat succes, propulsând-o imediat pe foarte tânăra Pauline Delabroy-Allard în categoria scriitorilor de la care cititorii nu pot să aibă pe viitor decât foarte mari așteptări. 

Pauline Delabroy-Allard

Vremea bastarzilor, de Paula Cifuentes - sau povestea unei regine încoronate după moarte

Încoronarea reginei moarte

Dacă ne-am întreba care este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care o cunoaștem, marea majoritate am răspunde că cea a lui Romeo și a Julietei, cei doi tineri îndrăgostiți din Verona care nu acceptă viața unul fără celălalt. Romantică și tragică, iubirea dintre cei doi continuă să impresioneze și la atâtea secole după ce a fost concepută de William Shakespeare. Dar ar mai fi una, la fel de tragică și poate cu mult mai cutremurătoare, o poveste din secolul al XIV-lea, despre o iubire fără speranță dintre un fiu de rege și o frumoasă nobilă, aflată la limita dintre istorie și mit și readusă în atenția noastră de Paula Cifuentes în Vremea bastarzilor. 

Călătorul care pătrunde între zidurile groase ale bisericii mănăstirii Alcobaça, aflată la circa 120 de kilometri la nord de Lisabona, nu poate să nu remarce două morminte, somptuoase și identice, așezate față în față. Este vorba despre mormântul frumoasei Ines de Castro și de cel al regelui Pedro I al Portugaliei. Ines de Castro era o nobilă galiciană, chipul și gâtul ei de lebădă fiind admirate și cântate de poeții vremii. Deși avea deja o soție, pe Constance de Castilia, Pedro I, pe atunci doar prinț moștenitor al regatului, s-a îndrăgostit de Ines, cei doi trăind o poveste de dragoste clandestină din care au rezultat trei copii. După moartea soției sale legitime, prințul a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a se căsători cu frumoasa lui metresă, însă nu a putut învinge opoziția propriului tată, regele Afonso al IV-lea, care nu vedea cu ochi buni legătura amoroasă și nu putea trece peste faptul că Pedro se lăsa prea mult influențat de familia castiliană a acesteia și că iubea mai mult pe copiii lui bastarzi făcuți cu Ines decât pe copiii legitimi pe care i-i dăruise Constance. Văzând că Pedro nu vrea să își ia o altă soție, mult mai potrivită din punct de vedere politic pentru a fi regină, regele Afonso al IV-lea a dat ordin ca Ines și copiii ei să fie surghiuniți între zidurile mănăstirii Santa Clara-a-Velha din Coimbra, sperând că distanța va mai potoli din ardoarea legăturii dintre cei doi îndrăgostiți. Numai că nu s-a întâmplat deloc cum a sperat regele: timp de 10 ani, Pedro a continuat să o vadă mereu pe Ines la mănăstire, animozitatea dintre tată și fiul moștenitor crescând în intesitate cu fiecare zi. Se știa că Pedro așteapta acum moartea regelui pentru a ocupa tronul și pentru a face el însuși regulile în regat. Se părea că Ines va deveni oricum regină a Portugaliei, în ciuda originii ei care o făcea cu totul nedemnă de acest statut: în primul rând era castiliană și în al doilea rând era ea însăși un copil nelegitim. 

Așa că Afonso al IV-lea a recurs la măsuri extreme: a trimis trei ucigași la mănăstirea Santa Clara-a-Velha din Coimbra pentru a o ucide pe Ines. Cu brutalitate, cei trei ucigași i-au tăiat capul frumoasei metrese, aceștia neținând cont de nimic, ei îndeplinindu-și sângerosul ordin chiar în fața copiilor. La doar 30 de ani, Ines a plătit îndrăzneala de a nu renunța la iubi pe cineva mai presus de rangul ei cu propria viață, într-un mod atât de crud, încât povestea ei avea să dăinuie peste veacuri. Când a aflat de odioasa crimă, Pedro, înnebunit de durere, a jurat răzbunare. A pornit chiar o revoltă împotriva propriului tată, dar a fost învins. Dacă n-a putut face nimic pe moment, dat fiind că nu dispunea de putere, imediat ce a devenit rege, la doi ani de la moartea iubitei sale Ines, n-a ezitat o clipă. I-a vânat pe cei trei ucigași reușind să prindă pe doi dintre ei pe care i-a executat în public. Apoi, a făcut ceva ce a cutremurat întreaga țară: și-a scos iubita din mormântul în care zăcea de aproape doi ani și a încoronat-o regină. 

În fața unei întregi curți uluite și încremenite de neputința de a refuza un ordin sau de a da bir cu fugiții de o așa oroare, Pedro stătea pe tron alături de corpul revenit de pe altă lume al iubitei sale, îmbrăcat într-o rochie fastuoasă și legat de tron să nu se prăbușească, urmărind cu atenție omagiul fiecărui curtean care trebuia să îngenuncheze și să sărute mâna rece ca de gheață a moartei. Dacă soarta i-a refuzat recunoașterea pe care și-a dorit-o în timpul vieții, iată că iubitul ei Pedro i-o oferea acum, de data asta nimeni și nimic nemaiputând să se pună împotrivă. După ce și ultimul curtean și-a arătat respectul cerut în cadrul celei mai stranii ceremonii de care avusese vreodată parte Portugalia, regina moartă a plecat să-și regăsească liniștea într-unul din cele două morminte dintre zidurile mănăstirii Alcobaça, în așteptarea regelui ei mult iubit care avea să-l ocupe pe cel de-al doilea zece ani mai târziu. Nu întâmplător, cele două morminte sunt așezate față în față. Pedro a ordonat poziționarea lor astfel, în așa fel încât, la Judecata de Apoi, când toți morții se vor ridica pentru a da socoteală, primul chip pe care cei doi să îl vadă să fie cel al ființei iubite. 

Paula Cifuentes, în Vremea bastarzilor, alege să ne respună povestea aceasta bizară și frumoasă de iubire, prin ochii fiicei celor doi, infanta Beatriz care, copil fiind, a fost martora neputincioasă a vieții marcate de așteptare și frică dusă de mama ei între zidurile-închisoare a mănăstirii din Coimbra, precum și a îngrozitorului ei sfârșit. 

 Pedro I al Portugalei și iubita sa, Ines de Castro

Uciderea lui Ines de Castro la ordinul regelui Afonso al IV-lea  

 Uciderea lui Ines de Castro la ordinul regelui Afonso al IV-lea

Uciderea lui Ines de Castro la ordinul regelui Afonso al IV-lea 

Uciderea lui Ines de Castro la ordinul regelui Afonso al IV-lea 

 Uciderea lui Ines de Castro la ordinul regelui Afonso al IV-lea

Încoronarea reginei moarte

 Încoronarea reginei moarte

Încoronarea reginei moarte 

 Mănăstirea Alcobaça, locul de odihnă al celor doi îndrăgostiți

 Mormântul lui Ines de Castro așezat față în față cu cel al regelui Pedro I

 Mormântul regelui Pedro I

Paula Cifuentes - Vremea bastarzilor, Editura Rao, 2012

Albastrul din miez de noapte, de Simone van der Vlugt

Mai degrabă un roman de atmosferă, Albastrul din miez de noapte își introduce cititorii în viața de zi cu zi a Olandei secolului XVII, aflată în plin avânt comercial și artistic. Aducând împreună personaje istorice reale și personaje fictive, Simone van der Vlugt reușește să surprindă o epocă pe care o putem doar întrezări privind picturile artiștilor timpului. E o vreme în care totul este încă de descoperit, în care totul este fragil: de la bunurile de consum ori cele menite să-ți încânte ochiul, care pot să facă o călătorie de pană la un an pe mare, în cala unei corăbii până să ajungă în casa cuiva, până la viața pe care poți să ți-o pierzi cât ai clipi, din orice, din naștere, din cauza unui foc izbucnit tocmai la celălalt capăt al orașului sau în urma unei epidemii de ciumă. De aceea, totul are parcă mai și multă valoare întrucât totul e mult mai greu de păstrat sau de obținut. 

Sub semnul incertitudinii și al necunoscutului stă și destinul eroinei principale a romanului, tânăra Catrijn care, după moartea subită a soțului, părăsește satul natal lăsând totul în urmă, mai ales zvonurile răutăcioase ale sătenilor care pun sub semnul întrebării inocența văduvei. Dar Catrijn este o luptătoare și e gata să o ia de la capăt. O dată plecată din lumea simplă, previzibilă și monotonă a satului, Catrijn și împreună cu ea și cititorul, pătrunde într-o lume cu totul diferită, cea a orașului, acolo unde se întâmplă totul. Ajunge mai întâi la Amsterdam, apoi în Delft, două orașe emblemă a Olandei, pentru că aici negoțul este în floare dar și pentru că aici respiră și pictează un Rembrandt admirat de toată lumea și un Vermeer aflat încă în căutarea recunoașterii valorii sale. Și Catrijn are un talent, îi place să picteze pe mobilier sau pe vase, îndemânarea ei ajutând-o să își găsească un nou drum și un loc binemeritat printre cei care aveau să lanseze ceea ce avea să fie cunoscută lumii întregi ca ceramica albastră de Delft, o replică olandeză la porțelanul chinezesc, atât de scump și de greu de obținut în acele timpuri. 

Citind Albastrul din miez de noapte și urmând-o pe Catrijn, tragi la o parte draperiile de brocart, grele și minunat împodobite de la ferestrele caselor din Delft, lăsând lumina soarelui să pătrundă blând prin vitraliile colorate și ai impresia că picturile lui Vermeer prind viață! Parcă auzi bocănitul saboților de lemn pe pardoselile în alb și negru ale caselor nobililor și negustorilor bogați, parcă simți gustul berii servite de acesta călătorilor însetați ce poposesc la Mechelen, hanul familiei sale, pândind veșnic momentul să se retragă în liniștea atelierului să mai poată trage câteva tușe pe pânză, parcă vezi strălucirea sidefată a perlelor purtate la gât și în urechi ale doamnelor de viță nobilă, mereu interesate de artă și de ce mai e nou. Pe chei nu ai cum să nu admiri bogăția hainelor căptușite cu hermină a acestora sau albul imaculat și strălucitor al gulerelor soților lor. Te strecori printre canale și mori de vânt sau, dacă ai noroc, iei o barjă trasă de cai ca să ajungi cât mai repede la târg sau la piața de pește să cumperi cel mai proaspăt file sau mirodenii aduse de hăt departe de vasele comerciale ale Companiei Unite a Indiilor de Est din niște ținuturi pe care doar ți le poți imagina. Totul e viu colorat și totul mustește de viață în acest roman, iar la sfârșitul lui, nu ai cum să te simți decât îmbogățit.

Johannes Vermeer - View of Delft, (Gezicht op Delft) c. 1660–1663 Oil on canvas 98.5 x 117.5 cm, Mauritshuis, The Hague

 Tavă în alb și albastru cu motive chinezești, ceramică albastră de Delft circa 1640- 1650

Placă din ceramică albastră de Delft cu peisaj, 26 x 24 cm, muzeul Rijksmuseum, Amsterdam

Lady Writing a Letter with Her Maid (c.1670). Johannes Vermeer (Dutch, 1632-1675). Oil on canvas. Gallery of Ireland

You may also like
Vermeer - hangiu, negustor de artă și pictor de geniu

Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii (Jurnal de lectură)

Clopotul de sticlă, mai degrabă o autobiografie cu ceva elemente de ficțiune decât un roman, nu poate fi numită decât o carte tulburătoare. Iar cine citește înainte puțin despre viața Sylviei Plath, își dă repede seama de realismul poveștii personajului Esther Greenwood. Trebuie spus din capul locului că singurul roman scris de Sylvia Plath, apărut sub pseudonimul Victoria Lucas, este unul despre depresie. Este o ocazie de a pătrunde în mintea cuiva afectat de această boală psihică care, chiar și în condițiile medicinei moderne de astăzi, are încă multe necunoscute. De unde vine declicul care, după fiecare zi plină în evenimente sociale, în care totul merge cum nu se poate mai bine, îl face pe depresiv să caute și să încerce noi și noi metode de a se sinucide? Pentru că atunci când nu mai își găsește curajul să trăiască, depresivul își caută curajul să moară.

Pentru Sylvia Plath viața a fost mereu deprimantă și fără culoare. Și-a dorit să fie un om al literelor de succes, să scrie cât mai multă poezie și să fie fericită. Primul episod sever de depresie îl are în 1953, la doar 20 de ani. Câștigase un fel de bursă de editor la revista Madmoiselle și petrecuse o lună la sediul publicației din New York. Deși fusese răsfățată cu tot felul de cadouri și dineuri, experiența nu s-a ridicat deloc la nivelul propriilor așteptări. Întoarsă acasă, vestea că fusese respinsă la un seminar de creație literară la Harvard o aruncă în cea mai neagră deznădejde. Ca și personajul Esther Greenwood, Sylvia își provoacă tăieturi la picioare, ca o repetiție, să vadă dacă are curajul să suporte durerea unor viitoare tăieturi fatale. Apoi, câteva zile mai târziu, se târăște într-o gaură să moară: coboară în pivnița casei, caută cel mai întunecat și îndepărtat colț și înghite toate somniferele mamei sale. Familia o caută cu înfrigurare, o declară chiar dispărută la poliție. Dispariția face subiectul presei și se organizează căutări colective. Este găsită după trei zile, din întâmplare, de către mama sa, aceasta coborând în pivniță cu treburi. Este internată timp de șase luni într-un spital psihiatric unde i se administrează tratamentul cu electroșocuri. Ca și Esther Greenwood la sfârșitul romanului, Sylvia iese din spital oarecum refăcută, gata să-și reia viața de acolo de unde a lăsat-o.

Așadar, romanul se termină într-o notă oarecum optimistă, deși a fost scris într-o perioadă neagră pentru Plath. Mariajul ei cu Ted Hughes, un poet britanic, cu care se căsătorise în 1956, se sfârșise după ce Hughes o părăsise pentru o altă femeie. Noua cucerire a lui Hughes era una dintre prietenele de familie a cuplului, Assia Wevill, o femeie deosebit de frumoasă și care, la rândul ei, scria poezii. Se pare că Hughes devenise extrem de violent cu soția sa, Plath suferind chiar un avort spontan în urma unei bătăi crunte încasate. În scrisorile către psihiatrul ei, doctorul Ruth Barnhouse, Plath vorbește despre abuzurile fizice și psihice la care este supusă de către soțul ei. La un moment dat, Hughes i-ar fi spus verde în față că își dorea ca ea să fie moartă. E lesne de înțeles ce impact au avut toate acestea asupra unei naturi și așa predispusă la depresie ca cea a Sylviei. Separată de soțul bătăuș și infidel, Plath își petrece anul 1962, având singură grijă de cei doi copii, Frieda și Nicholas, în casa de pe 23 Fitzroy Road, Primerose Hill din Londra și scriind cu îndârjire cele mai bune versuri ale ei. 

Clopotul de sticlă a văzut lumina tiparului în ianuarie 1963, la o lună înainte de moartea ei. În timp ce Ted Hughes era apreciat, Plath continua să fie o necunoscută în cercurile literare ale vremii. Cu toate astea, era conștientă de valoarea versurilor pe care le scria în timp ce se chinuia să depășească un episod depresiv care n-o mai lăsa de mai bine de șase luni. Se lupta cu o insomnie cronică, luând somnifere pentru a adormi. Se scula de dimineață pentru a avea grijă de copii și pentru a lucra, ritmul acesta făcând-o să slăbească 10 kilograme într-un timp scurt. A cerut ajutor medical, cu trei zile înainte de a se sinucide, fiindu-i prescrise antidepresive. Psihiatrul ei, doctorul John Horder, și-a dat seama de riscul ridicat de sinucidere pe care îl prezenta Plath stând singură, doar cu cei doi copii mici și a încercat să o spitalizeze. Nu a reușit așa că a început aranjamentele pentru ca Plath să fie aibă la domiciliu, pe durata zilei, o asistentă care să o ajute cu copiii și să o supravegheze. Nici medicamentele nu au mai apucat să își facă efectul, nici asistenta nu și-a mai intrat în rol, căci Plath, în ziua de 11 februarie 1963, dimineața devreme, la ora 4:30, s-a sinucis intoxicată cu monoxid de carbon după ce și-a băgat capul în mașina de gătit și a dat drumul la gaze. Cei doi copii, Frieda, în vârstă de 4 ani și Nicholas, de doar un an, dormeau în camera alăturată. Când asistenta trimisă de doctorul Horder ajunge pe la ora 9 dimineața la locuința de pe 23 Fitzroy Road, nu mai are cine să-i răspundă la ușă. Forțează intrarea și descoperă scena tragică. Conștientă că scurgerile de gaze ar putea să-i afecteze pe copii, Plath sigilase camera acestora cu bandă adezivă, prosoape și haine, ca să fie în siguranță. Trebuie precizat că Plath mai avusese o tentativă de sinucidere în urmă cu opt luni, când plonjase cu tot cu mașină într-un râu, încercare din care scăpase cu viață. 

În timp ce Plath murea, soțul ei era cu noua lui aleasă, Assia Wevill. A părut devastat de moartea soției sale, dar și-a continuat viața fiind moștenitorul legal al tuturor scrierilor lui Plath. La scurt timp, Assia a născut și un copil, o fetiță, pe care au botezat-o Shura. Este clar că viața Assiei cu Ted n-a fost nici ea una fericită și ea ar fiind victima violențelor fizice și verbale ale lui Hughes. În plus, majoritatea prietenilor și rudelor Sylviei au declarat-o principala vinovată pentru moartea acesteia. Arătată cu degetul și nefericită, Assia se cufundă și ea tot mai adânc în depresie. La 6 ani distanță, în martie 1969, își dizolvă toate somniferele pe care le avea într-un pahar cu apă. Îi dă să bea mai întâi Shurei, apoi golește ea restul. Nu se oprește aici: dă drumul gazelor din mașina de gătit, apoi se bagă în pat alături de Shura, punând astfel capăt atât propriei vieți cât și a micuței. 

Cunoscând toate aceste aspecte biografice și citind Clopotul de sticlă, nu poți să nu remarci o mică scenă din roman ca o premoniție sumbră a evenimentelor tragice viitoare: la un moment dat, Buddy Willard, iubitul declarat a lui Esther, o vizitează la spitalul psihiatric unde aceasta era internată după tentativa ei de sinucidere. Cu puțin timp în urmă, Joan, prietenă cu Esther dar și fostă iubită a lui Buddy, își pusese capăt zilelelor. Atunci, Buddy, frământat, îi pune întrebarea:

”- Crezi că e ceva înăuntrul meu care le face pe femei să înnebunească?”

Oare Ted Hughes și-o fi pus și el această întrebare? Cine știe? 

Se știe că Hughes a distrus jurnalul Sylviei după moartea acesteia, pentru a-i proteja pe copii, a susținut el. Asta ne duce cu gândul dacă tot ce a văzut lumina tiparului de-atunci încoace reprezintă și totalitatea creației ei literare, ținând cont că totul a trecut prin filtrul lui și că el a fost singurul care a avut acces la scrierile ei literare, toate manuscrisele fiind lăsate în casa în care a murit. Posibil să fi fost destul de zguduit de morțile acestea premature, căci dedicația de pe volumul de poezii Crow, publicat de el în 1970, este pentru Assia și Shura. Mai mult, i s-a confesat lui Elisabeth Sigmund, o prietenă apropiată de-a Sylviei, că mereu are în fața ochilor o imagine a unui bărbat într-un deșert, ținând o armă încărcată cu un singur glonte. O pasăre neagră șade într-un copac din apropiere iar omul nu se poate decide dacă să omoare pasărea sau pe el însuși. 

Cariera literară postumă a Sylviei a prins avânt cu trecerea timpului, pentru volumul de poeme Collected Poems decernându-i-se premiul Pulitzer în 1982, în timp ce cariera literară a lui Ted Hughes a intrat într-un con de umbră, faima soției sale depășind-o cu mult pe a lui. Afecțiunile psihice ale mamei s-au transmis și unuia dintre cei doi copii: fiul ei, Nicholas, devenit la maturitate biolog marin, a repetat gestul fatal, spânzurându-se la vârsta de 47 de ani. Frieda Hughes a luat calea artistică, devenind poetă și pictoriță. Trăiește în Australia. 

Viața Sylviei Plath a făcut subiectul unui film biografic în 2003, avându-i în rolurile principale pe Gwyneth Paltrow și Daniel Craig.

”Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.” — Sylvia Plath, “Lady Lazarus” from The Collected Poems

Sylvia Plath intervievând-o pe Elizabeth Bowen pentru revista Mademoiselle în 26 May 1953

Știrea apărută în ziar care anunța dispariția Sylviei Plath în timp ce ea agoniza în pivnița casei mamei sale 

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Sylvia Plath (1932-1963)

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Ted Hughes și Sylvia Plath

Sylvia Plath (1932-1963)

Sylvia Plath găsită moartă în bucătăria sa în dimineața zilei de 11 februarie 1963

Assia Wevill 

 Ted împreună cu Assia și Shura, Londra, 1967

 Frieda și Shura, 1966

Nicholas Hughes 

 Frieda Hughes

 Mormântul Sylviei Plath