La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo (Jurnal de lectură)

Când Nobelul pentru Pace i-a fost acordat liderei opoziției din Venezuela María Corina Machado, am fost oarecum nevoiți să ne interesăm de regimul politic autoritar din această țară aflată în colaps. Venezuela este astăzi o democrație distrusă în care elitele parazitare ale puterii autoritare adună averi uriașe în timp ce cei mai mulți nu au absolut nimic. Nicolás Maduro Moros a venit la putere în martie 2013 și nu s-a mai dat dus. Colapsul politic și socio-economic al Venezuelei a normalizat violența și a banalizat moartea, viața neavând prea multă valoare, practic poți fi ucis pentru a fi jefuit de orice ai asupra ta, chiar și pentru o pereche de pantofi. Cei care erau disperați și au putut să o facă, au plecat. Cei care au rămas încearcă să supraviețuiască.

Într-o astfel de Venezuelă, violentă și distopică, își plasează Karina Sainz Borgo, primul ei roman ”La Caracas va fi mereu noapte”, apărut în 2019. Pentru edițiile în alte limbi decât spaniolă, titlului ”La hija de la Española” i s-a preferat unul mult mai clar în ceea ce privește localizarea geografică, cum ar fi ”It Would Be Night in Caracas” de unde și titlul în română. În interviuri, Karina Sainz Borgo spune că povestea nu are nimic autobiografic, deși protagonista Adelaida Falcón este și ea jurnalist cultural. Sainz Borgo, a fost martoră la violențe stradale, a văzut morți adevărați pe caldarâm în urma protestelor înăbușite în forță și a scris despre țara sa aruncată în anarhie : ”Am văzut o țară murind, am văzut o țară violentă, așa că am încercat să folosesc acel material pentru a scrie peisajul politic și emoțional al romanului.” Ca și eroina ei, a emigrat în Spania în 2006. 

Adelaida Falcón după ce își îngroapă mama și rămâne singură pe lume, este nevoită să facă lucruri pe care nu si-ar fi închipuit vreodată că o să le facă, într-un Caracas în care bande jefuiesc și ucid în numele așa-zisei Revoluții. Țara întreagă e în haos, mirosul gazelor lacrimogene pătrunde peste tot, mâncarea și medicamentele se mai găsesc doar pe piața neagră și la prețuri exorbitante în coșmarul inflaționist în care s-a transformat economia națională. Cadavre zac pe străzi, poate pentru că cei uciși nu mai au rude în viață care să îi ridice ori pentru că simplul fapt că a-ți îngropa mortul presupune niște riscuri prea mari pentru rudele în viață. Peste tot domnește frica și disperarea. Te expui unui mare risc atunci când ieși din casă pentru a-ți procura cele necesare traiului, dar de același risc poți avea parte și când te întorci acasă și crezi că poți răsufla ușurat. Asta i se întâmplă și Adelaidei, când se întoarce la apartamentul ei și îl găsește ocupat de o bandă de femei revoluționare. De aici începe un lung șir disperat de încercări de a-și recupera ce se mai poate din viața ei așa cum o cunoscuse până atunci.

Deși acțiunea romanului se desfășoară în Venezuela, Sainz Borgo insistă că povestea ei este una universală, care vorbește despre adevăruri atemporale despre pierderea patriei și a identității. Este o poveste despre dezumanizarea celui care, printr-o meandră a istoriei se trezește în poziția de a dispune după bunul plac de viața și proprietatea semenului său dar și despre dezumanizarea celui care este abuzat și încearcă să supraviețuiască. Și poate cel mai rău lucru este vina supraviețuitorului, gustul amar al celui care a reușit să scape dar care este urmărit de ceea ce a lăsat în urmă. 

Karina Sainz Borgo

Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell - o cale de ieșire peste veacuri (Jurnal de lectură)

Lucrezia di Cosimo de Medici (14 Feb 1545 – 21 Apr 1561) nu ar fi trebuit să devină soția lui Alfonso d'Este, duce de Ferrara. Menită ducelui îi fusese de fapt sora ei mai mare, Maria. Într-o epocă în care în care arta atingea culmi nebănuite dar în care se murea aproape din orice, moartea subită a Mariei chiar în timpul logodnei nu a contat deloc în mezalianțele politice care trebuiau să fie întărite, prin cea mai la îndemână metodă, căsătoria. Mireasa nu are decât să fie înlocuită cu următoarea fiică. 

Așa ajunge Lucrezia să devină soția ducelui de Ferrara, ea părăsind palatul Pitti al părinților ei, Cosimo I de' Medici, duce de Florența si mare duce de Toscana și Eleanora de Toledo, pentru a deveni ducesă in castelul soțului. În mai puțin de un an de la sosirea ei solemnă în Ferrara, Lucrezia avea să fie moartă, cauza oficială a morții sale fiind frigurile. Avea doar 16 ani. Numai că zvonuri despre o otrăvire a tinerii ducese chiar din ordinul soțului ei, ducele, se răspândesc iute și dăinuie peste timp, inspirându-i chiar poetului englez Robert Browning un monolog dramatic în versuri intitulat „My Last Duchess” (1842).

Așa cum o face în „Hamnet”, cel mai cunoscut roman al ei, Maggie O'Farrell se pricepe de minune să își introducă cititorii în atmosfera ducatelor italiene de secol XVI, închipuind și redând în paginile din „Portretul căsătoriei” viața luxoasă și de invidiat al nobililor, așa cum este ea văzută dinafară, dar mai ales așa cum mai probabil trebuie să fi fost văzută din interior din perspectiva femeilor lor: servite de armata de slujitori, înveșmântate în rochii fabuloase, împodobite cu bijuterii inestimabile, patronând petreceri fastuoase, pictate într-un stil idealist de artiștii cei mai de seamă a vremii, ele nu sunt în realitate decât niște captive de lux, datoare să nască moștenitori, datoare ca orice gest al lor să fie întru bunul plac și cinstire a soțului și a rangului. 

Romanul lui Maggie O'Farrell poate fi citit într-o cheie feministă, căci Lucrezia devine conștientă de abuzurile fine și crude ale soțului, justificate prin faptul că o feresc pe ea de pericole. Lucrezia lui Maggie O'Farrell e o femeie tânără și nu prea experimentată, da, dar una care înțelege ce i se întâmplă, care se revoltă în sinea ei și care încearcă să se apere. 

Iar ceea ce e mai frumos în „Portretul căsătoriei” este că, spre deosebire de Lucrezia cea adevărată, cea care sfârșește atât de timpuriu într-un mormânt din mănăstirea Corpus Domini, mausoleul familiei d'Este, Lucreziei din roman i se oferă o cale de scăpare, ca o reparație minimă de peste veacuri la cruda realitate istorică.

Lucrezia de’ Medici, portret atribuit lui Bronzino, dar și lui Alessandro Allori, ca. 1560, North Carolina Museum of Art

Mormântul din Corpus Domini din Ferrara, mausoleul familiei d'Este

Viețile secrete ale culorilor, de Laura Imai Messina - fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie

Romanul ne introduce într-o Japonie a zilelor noastre, modernă dar cu un respect profund pentru tradiții, o Japonie văzută prin ochii unui privitor pasionat dar totuși din afară, căci autoarea Laura Imai Messina, născută în Italia, s-a stabilit în această țară la o vârstă adultă. Ceea ce nu face însă perspectiva mai puțin interesantă. 

Am hotărât că voi citi cartea asta înaintea multor altora care își așteptau rândul, după o simplă răsfoire, când ochii mi-au căzut pe o referire la filosofia lui Emil Cioran, făcută de personajul principal al poveștii, Mio. Pentru mine, un roman al cărui autor l-a citit pe Cioran, mai apoi alegând să-l strecoare chiar în gura personajelor sale, merită citit.

Mio este o tânără care a crescut într-un atelier de confecționat kimonouri, înconjurată de valuri de mătase de toate culorile, respirând mirosul vopselurilor proaspăt aplicate, urmărind cu ochii ei de copil cu câtă migală se plăsmuiesc broderiile atât de apreciate de clientele în căutarea veșmântului perfect pentru ziua căsătoriei lor. Tatăl este iubitor, muncitor și tăcut, mama însă o cam repede, mai ales când Mio descrie culorile tuturor lucrurilor din jur într-o manieră atât de detaliată și expresivă încât devine ciudat. Că Mio nu este la fel ca ceilalți copii când vine vorba de culori, îi provoacă mamei adevărate stări de panică și angoasă, fiindu-i teamă să nu devină ceva grav, mai ales că știe că e ceva moștenit, aspect pe care îl ține secret. Mio însă crește și se bucură de lumea ei colorată și specială, în care fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie, ca o marcă unică, invizibilă pentru ceilalți dar care ne însoțește pe tot parcursul vieții.

Viețile secrete ale culorilor e un roman despre frumusețea vieții în ciuda încercărilor, despre întâlniri care nu sunt deloc întâmplătoare și care ne pot îmbogăți, despre propriile noastre neputințe care își pot găsi completare în celălalt, despre povești surprinzătoare pe care le poți afla despre tine și cei apropiați ție când te aștepți mai puțin.

Mari scandaluri literare - ”Voi scuipa pe mormintele voastre”, de Boris Vian, 1946

Boris Vian

Lui Boris Vian i-a luat doar 15 zile să scrie acest roman noir scurt, iar cititorului nu îi ia mai mult de 2-3 ore să îl citească. Efectul cărții este însă unul foarte puternic și e cel intenționat de la bun început de către autor și de editorul ei: să te incite, să te îngrozească, să nu o lași din mână și să nu o poți uita după aceea.

Vian a publicat ”Voi scuipa pe mormintele voastre” în 1946 la editura Scorpion, sub pseudonimul Vernon Sullivan, după ce editorul Jean d'Halluin îi ceruse să scrie roman care să facă vâlvă, în genul celei făcute de ”Tropicul Cancerului” scris recent de Henry Miller. Vian se achită strălucit și dă spre tipar această poveste a lui Lee Andersen, un tânăr metis, cu sânge de negru dar cu pielea albă, care își părăsește orașul natal și se mută în Buckton, un oraș din sudul Americii, unde nu îl cunoaște nimeni. Poartă cu el durerea morții fratelui său, spânzurat de legile albilor pentru că a îndrăznit să se îndrăgostească de o tânără albă. Dar mai ales, poartă in el o ură viscerală față de albii care îi disprețuiesc rasa, care poate dispune de viața negrilor cu prea multă ușurință și pe care plănuiește să îi facă să plătească. Viața brusc curmată a fratelui său trebuie plătită cu măcar la dublu cu viața unor albi. Pielea albă îl ajută să păcălească vigilența albilor, putând astfel să se amestece printre ei, să le pătrundă în case și să îi facă să creadă că e unul de al lor, dându-i astfel ocazia să se apropie de răzbunarea finală.

În vara lui 1946, înainte de publicarea romanului, Boris Vian era încă un trompetist de jazz, total necunoscut care făcea tot felul de meserii diverse pentru a se întreține și care scria ca să își amuze prietenii. Deși extrem de citit și inteligent, la 5 ani deja știa să citească, iar până la 17 ani avea deja luate bacalaureate în limbi clasice, matematică și filosofie, apoi devine devine licențiat în inginerie civilă, ori înființează o formație de jazz, nu își găsește însă calea prea bine. Trăiește intens și ignoră că trebuie să o lase mai moale, căci o boală de inimă îl chinuiește încă de copil. Deci, cererea lui Jean d'Halluin de a scrie ceva scandalos îl găsește mai mult decât dornic. Visează la succesul lui Henry Miller și își pune tot talentul la încercare. După publicare, nimic nu va mai fi ca înainte: ”Voi scuipa pe mormintele voastre” devine unul din cele mai mari scandaluri literare de după al doilea Război Mondial, aducând cu el, faima, banii, dar și interdicția romanului de a mai fi publicat, culminând cu un proces de încălcarea bunelor moravuri. Deși l-a scris sub pseudonim, Boris Vian semnează prefața și se dă drept traducătorul operei, deci identitatea reală a autorului nu e prea greu de bănuit, devine un fel de secretul lui Polichinelle, deși Vian susține că acest Vernon Sullivan e o persoană reală, un negru american. Atât autorul cât și editorul speră că scandalul le va aduce succesul scontat.

Reacția este una pe măsură: publicația France Dimanche și hebdomadarul L'Époque cer imediat să se înceapă același tip de urmărire penală de tipul celei de care a avut parte și Henry Miller după apariția ”Tropicului cancerului”. O urmărire penală este declanșată pe 7 februarie 1947, după plângerile depuse de organizația condusă de un anume Daniel Parker, un arhitect protestant care se dorea a fi păzitorul bunelor moravuri în societate, cel care îl târâse în justiție și pe Henry Miller. Astăzi, am privi toate astea ca pe un cancan de care să te amuzi câteva minute, dar în acele vremuri, treaba putea fi serioasă: Daniel Parker acuza cu legea în mână, mai exact se baza pe un decret în vigoare din 1939 cu referire la familie si care îi permitea să denunțe ”Voi scuipa pe mormintele voastre” ca fiind pornografic și pentru incitare la desfrâu. Nu numai că Vian riscă o amendă uriașă de până la 300 000 de franci dar poate face și 2 ani de închisoare. Boris Vian reacționează în felul său, scrie un nou roman sub același pseudonim Vernon Sullivan, anume ”Les morts ont tous la même peau” în care eroul principal e un triplu asasin care se numește, ca să vezi coincidență, Dan Parker. Nu putem decât să ne imaginăm figura lui Daniel Parker, cel preocupat de înaltele standarde moralicești, la lectura noului roman al celui pe care tocmai îl vânează în justiție.

Scandalul devine și mai mare când detractorilor romanului pare să li se confirme teoria că acesta ar fi unul periculos, de nelăsat să otrăvească mințile cititorilor: o femeie, Anne-Marie Masson, este ucisă de către soțul ei, criminalul lăsând alături de corpul ei un exemplar din ”Voi scuipa pe mormintele voastre”, lăsat deschis la pagina unde Lee Andersen o ștrangulează pe una din cele două surori Asquith. Deci literatura de speța asta poate ieși din sfera imaginarului și a fanteziei și poate avea urmări reale asupra destinului cuiva. Vian este acuzat de a fi nici mai mult nici mai puțin că e un ”asasin prin procură”. Și totuși, un dram de noroc pare să-i surâdă autorului urmărit în justiție: în august 1947, procesul este suspendat iar o lege a amnistiei intrată în vigoare la puțin timp după aceea îi dă siguranța că ar putea să recunoască public că el e unul și același cu Vernon Sullivan. Totuși, mai așteaptă un pic până să o facă, mai exact până în noiembrie 1948, timp în care deja s-au vândut 110 000 de exemplare ale cărții și se lansează și varianta în engleză precum și o a doua ediție în franceză. Din punct de vedere financiar, sutele de mii de exemplare vândute nu înseamnă nimic pentru Vian, pentru că fiscul intră pe fir și îi impută despăgubiri uriașe pe care nu are nici o șansă să le poată plăti, așa că cedează drepturile asupra romanului. Asta aștepta și Daniel Parker, care profită de noua lansare a romanului pentru a deschide un nou proces. De data asta are un nume real pe care să îl vâneze și de data asta are câștig de cauză: în 1949, cartea este oficial interzisă de la publicare iar Vian trebuie să plătească o amendă enormă. 

”Voi scuipa pe mormintele voastre” - prima ediție din 1946

Asta îl face pe Boris Vian să scrie în 1950 un text de răspuns la decizia judecătorească, intitulat "Je suis un obsédé sexuel" ("Sunt un obsedat sexual"): "Tocmai am fost condamnat la o amendă de 100.000 de franci pentru insultarea moralei publice prin intermediul cărților. Sentința pronunțată sâmbăta trecută de către tribunalul penal include un paragraf intitulat "Sur la généralité de la prévention" ("Despre generalitatea infracțiunii"), care începe în felul următor:

"Întrucât este foarte de dorit ca cele două cărți cu obsesii sexuale să fie scoase din raza de acțiune a tinerilor și, în consecință, să fie retrase din circulație și distruse...".

Paranteză. Fiul meu, Patrick, are opt ani. Se joacă cu chibrituri, se ceartă puțin cu prietenii săi și nu își face temele foarte regulat. În plus, în dormitorul lui este mult loc, iar eu am prea multe cărți. Așa că sunt cărți în camera lui. În special, trebuie să fie vreo "Antologie a erotismului", alte lucrări din presă, ceva Miller, poate ceva Sade, sau chiar ceva Delly și Magali. Ei bine, fiul meu, care are opt ani și este fiul unui maniac sexual, atenție, preferă "Aventurile lui Tintin" de Hergé. În fiecare zi (cu libidinozitate și perversitate), îl întreb: "Nu ai chef să citești altceva?". Ei bine, nu. El preferă "Tintin". "Tintin în Congo", "Sceptrul lui Ottokar", "Cele șapte bile de cristal", și așa mai departe.

Aș prefera să citească "Antologia erotismului", care mi-a fost dăruită, în timp ce albumele Tintin au costat în jur de patru sute de franci (sunt foarte bune, apropo, și le-am citit și eu). Dar pe fiul meu nu-l interesează deloc 'Anthologie de l'Érotisme'. Incredibil, dar adevărat. Copiii ăștia sunt atât de neștiutori! Habar nu au că în aceste cărți, scrise de obsedați de sex în mod expres pentru ei, se găsesc lucruri îngrozitoare."

Ironie fină dar amară, căci romanul va fi interzis mult și bine, până în 1973. 

După această aventură, Boris Vian va mai publica romane sub numele său adevărat, doar că nu se vor bucura de succes, practic reușita inventatului Vernon Sullivan anulând orice tentativă a realului său creator. În plus, boala de inimă se manifestă tot mai des, Vian fiind din ce în ce mai convins și conștient că nu va prinde vârsta de 40 de ani. Și așa a și fost: pe 23 iunie 1959, Boris Vian aflat la cinematograful Le Marbeuf de pe Champs-Elysées pentru a vedea o adaptare a romanului său - o adaptare pe care a dezaprobat-o total, imediat ce a început genericul, se prăbușește în urma unui atac de cord, murind înainte de a ajunge la spital, la vârsta de 39 de ani.

Deși nu îl mai lași din mână, ”Voi scuipa pe mormintele voastre” nu e ușor de ingerat nici pentru noi, cititorii de azi, căliți binișor de scenele de violență de prin serialele și filmele cu care suntem hrăniți sistematic, încât parcă nu ne mai șochează nimic. Și totuși...

Scurtă biografie 

Boris Vian a fost căsătorit de două ori, cu Michelle Vian (născută pe 12 iunie 1920 - decedată pe 13 decembrie 2017) cu care a avut doi copii : Carole Vian (născută pe 16 aprilie 1948 - decedată pe 23 februarie 1998) și Patrick Vian (născut pe 12 aprilie 1942 - decedat pe 24 februarie 2023 ) și cu Ursula Kübler (născută pe 6 septembrie 1928 - decedată pe 18 ianuarie 2010). 

Este înmormântat în cimitirul din orașul său natal, Ville d’Avray. La cererea sa, nici un nume nu figurează pe mormânt, singura dovadă a identității celui care se odihnește pentru vecie acolo fiind mesajele lăsate de admiratorii operei sale. 

Boris Vian și fiul său, Patrick

Boris Vian și fiica sa, carole

Afișul filmului ”Voi scuipa pe mormintele voastre” din 1959

Povești cu glamour... sau nu: Valérie Trierweiler și François Hollande - sfârșit de iubire pe un pat de psihiatrie

François Hollande și Valérie Trierweiler

Orice scriere autobiografica este subiectivă și trebuie citită ca atare. Iar asta nu neapărat pentru că autorul vrea să se pună pe el însuși într-o lumină favorabilă deși, invariabil, toți cei care își scriu autobiografiile fac asta automat, ori să mintă, ci pur și simplu pentru că el își spune propria versiune a poveștii, așa cum a perceput-o el. Ne rămâne nouă, cititorilor, sarcina de a conștientiza acest lucru și de a păstra o anumită rezervă. Mai ales când subiectul se învârte în jurul unor personaje politice. Întotdeauna am citit autobiografiile în două feluri: pe cele ale oamenilor politici cu o doză zdravănă de scepticism, iar pe cele ale artiștilor, scriitorilor, cu ceva mai multă lejeritate. Oricum, egocentrismul transpare destul de bine și de o parte și de alta. Dacă merită să citim astfel de scrieri, categoric da. Pentru că mai dă la o parte din vălul de mister care îi învăluie pe toți acești privilegiați ai sorții,  făcându-ne să credem că sunt niște ființe speciale, cu o groază de calități nemaipomenite pe care noi nu le-am avut niciodată. 

Ori, ”Mulțumesc pentru acest moment”, scrisă de Valérie Trierweiler, partenera de aproape 10 ani a președintelui Franței, François Hollande, la puțin timp după ruptura lor în la începutul lui 2014, pare să fie ceva aparte: este extrem de credibilă. Poate o carte anula viitorul politic al unui președinte care speră la un al doilea mandat și e mereu cu ochii pe sondaje să vadă cât de popular mai este în rândul alegătorilor? Cu siguranță, da. Mai ales că politica merge mână în mână cu imaginea publică și reputația. Alegătorii vor vota mereu pe cel care dă cel mai bine impresia că îi pasă de cei mulți și amărâți, cel care le promite o viață mai bună, cel care e mai simpatic, cel care face glume, cel care e mai arătos fizic. Și dacă un candidat le întrunește pe toate astea la un loc, iată și câștigătorul! Probabil nu doar din cauza acestei cărți, François Hollande nu a mai prins un al doilea mandat, electoratul era oricum dezamăgit de amatorismul guvernului său, cu oameni numiți miniștri nu neapărat pe criteriul competenței, ci mai degrabă pe cel al loialității față de Hollande, dar cu siguranță cartea aceasta a atârnat greu de tot.

Să ne înțelegem, Valérie Trierweiler nu este vreo victimă, nici nu cere simpatia cuiva, până la urmă a experimentat și ea zicala ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”. Și ea s-a lăsat dusă de pasiune cândva și nu a ținut cont că bărbatul care o curtează asiduu e tatăl a 4 copii și aparține de circa 30 de ani altei femei, Ségolène Royal, cu care însă nu a fost căsătorit niciodată și pe care o va părăsi pentru a fi cu ea. La rândul ei, are trei copii și un mariaj reușit, cu acte în regulă, cu un coleg de breaslă de la Paris Match, Denis Trierweiler, un jurnalist erudit, specialist în filosofii germani care, cu eleganță, îi permite să îi poarte numele de Trierweiler și după divorț.

François Hollande și Valérie Trierweiler

Când s-au cunoscut în 1988, Valérie Trierweiler era jurnalistă debutantă la revista Profession Politique, apoi la Paris Match, iar François Hollande își croia un drum în politică în cadrul Partidului Socialist. Drumurile lor se intersectează mereu prin prisma activității profesionale, el o invită adeseori la prânz sau la cină, ea se simte foarte bine în compania acestui bărbat care o face să râdă. Așa că, atunci când François îi propune ca relația lor să devină mai mult decât ceva profesional, Valérie, deși ezită, se aruncă totuși în vâltoare, căci nu poate să se mintă singură: îl iubește așa cum nu și-a iubit niciodată soțul, așa cum nu a iubit pe nimeni până acum. Nici nu mai contează sentimentele rănite ale foștilor parteneri ori familiile destrămate. Cei doi se iubesc cu pasiune, Valérie îl încurajează și susține pe François, care e un ambițios, care și-a propus să devină nici mai mult nici mai puțin decât să devină președintele Franței, țel în slujba căruia va investi orice gest, orice efort.

Așa cum mărturisește Valérie Trierweiler în cartea sa, o dată devenit președinte, François Hollande se schimbă la 180 de grade. Nu mai este bărbatul iubitor, autentic, de care s-a îndrăgostit cu aproape 10 ani în urmă, e mereu pe fugă, nu mai are acces la el ca înainte, mereu se interpun tot felul de intermediari. Valérie înțelege că funcția obligă, că este stresantă și solicitantă. Ceea ce nu înțelege este de ce are impresia că mai degrabă existența ei îl deranjează. Faptul că nu sunt căsătoriți cu acte în regulă e deja o premieră în viața politică franceză. Și deși este fără doar și poate partenera oficială declarată a președintelui, căreia i s-a dat un birou la palatul Elisée, joacă rolul de primă-doamnă și stă alături de el la toate vizitele de stat, mereu este privită ca fiind ”cea nelegitimă”. Apar între ei animozități, împăcări și în ciuda a toate astea, ea este ferm convinsă că iubirea lor va dăinui până la sfârșitul vieții lor. Valérie nu dă mare importanță zvonurilor apărute prin redacțiile de presă, doar și ea e om de presă și știe că de multe ori, zvonurile nu sunt altceva decât... zvonuri. Aude în câteva rânduri de o posibilă legătură între președinte și o anume Julie Gayet, o actriță blondă, provenind dintr-o familie bună, dar se convinge singură că nu trebuie să creadă nimic. E sigură pe iubirea lui François pentru ea, mai ales că de câte ori îl întreabă daca e adevărat, acesta neagă vehement. Și totuși, această Julie Gayet apare mereu ca fiind cea cu care Hollande are totuși o legătură. Trierweiler își ia chiar inima în dinți și o sună pe Gayet să o ia la întrebări. Gayet neagă cu mult talent, doar e actriță, ba chiar nu zice nu când Trierweiler îi cere să facă o dezmințire publică. 

Până într-o zi din ianuarie 2014, când îi parvine informația că peste două zile, revista Closer va publica pe prima pagină fotografii cu președintele părăsind casa lui Julie Gayet, după o noapte petrecută cu actrița. Pus în fața evidenței, Hollande se enervează dar recunoaște legătura, care durează de aproape un an, de fapt. Hollande știe că scandalul care e pe cale să izbucnească e o catastrofă pentru cariera lui politică și încearcă să minimizeze efectele. O anunță sec pe Valérie că va fi un comunicat de presă în care se va anunța oficial despărțirea de ea, dar că ar fi bine ca acesta să fie din partea ambilor. Valérie e șocată: nu numai că este repudiată ca orice concubină a vreunui împărat de Ev Mediu, dar se pretinde de la ea ca înghită hapul fără crâcnire, să se retragă din viața Marelui Om, discret, spășită și să ajute la atenuarea scandalului. Refuză categoric să scrie un comunicat comun, deși Hollande insistă până în ultima clipă. 

Valérie Trierweiler povestește în cartea ei că, în dimineața publicării fotografiilor de către Closer, când scandalul era pe buzele tuturor, a înghițit mai multe somnifere, nedorindu-și să trăiască acea zi fatidică. Că ar fi înghițit și mai multe dacă François Hollande nu s-ar fi luptat cu ea să îi ia punguța cu pastile, aceasta rupându-se și conținutul împrăștiindu-se pe jos în urma confruntării. Că și-a pierdut conștiința și că, după ce s-a trezit peste câteva ore, a decis împreună cu medicii ei că e mai bine să se interneze la secția de psihiatrie a spitalului Pitié Salpetrière. Nu era prima oară când înghițea o supradoză de somnifere ca să facă față realității, ori asta nu era deloc un mod sănătos de a gestiona greutățile, oricare ar fi fost natura acestora. Aici, la Pitié Salpetrière, i se confiscă cele două telefoane mobile pentru a nu fi tulburată de evenimentele care se precipită, iar ofițerul de securitate care i-a fost atribuit încă de la investirea lui Hollande, stă de pază la ușă, deghizat în infirmier. Își recapătă cele două telefoane doar după ce amenință că fuge din spital. Scandalul e de două ori mai mare pentru Hollande, o dată pentru că legătura lui amoroasă e divulgată și încă o dată pentru că partenera oficială zace pe un pat de psihiatrie, cu mintea încețoșată de sedativele administrate. La Elysée s-a luat deja decizia că cel mai bine e ca Valérie să se externeze. Doar că Valérie e prea slăbită pentru a se ține măcar pe picioare, tratamentul administrat o face incapabilă să își reia viața. Lui Hollande i se permite să o viziteze abia după cinci zile. Întâlnirea dintre cei doi de la Pitié Salpetrière durează mai bine de o oră și concluzia e neplăcută pentru Hollande. Valérie nu e încă pregătită să îl piardă pe omul iubit, vrea să iasă din spital, vrea să îl însoțească la întâlnirile oficiale. Lui Hollande nu-i surâde situația, deja a hotărât că nu o mai vrea lângă el cu niciun chip pentru că nu dă deloc bine din punct de vedere politic. Și acesta e momentul în care Trierweiler face poate cea mai gravă acuzație din carte la adresa lui Hollande, aceea că a dispus să i se mărească doza de tranchilizante astfel încât Trierweiler să nu fie în stare să plece din spital și să își pună intențiile în aplicare. Ea spune că deși aflată sub îngrijire medicală, se simțea mult prea rău, tensiunea îi era prea mică, nu se putea ține pe picioare, tranchilizantele o țineau într-o permanentă stare de năuceală. Abia mai târziu, după externare și după ce a reluat firul evenimentelor, ar fi realizat că la origine a fost Hollande. Practic îl aruncă pe Hollande în cloaca celor care nu se sfiesc să facă abuz de putere și influență dacă asta le servește pe moment, iar acest lucru e posibil chiar într-o țară la care o lume întreagă se uită cu admirație, ca la un model de urmat în ale democrației. 

În sfârșit, vine momentul externării și deși încă slăbită, Trierweiler trebuie să facă față circului mediatic în care s-a trezit peste noapte, în care parcă nimeni nu are vreo milă, doar nu e ea cea care a distrus o familie cândva? Trierweiler trebuie să își refacă viața din cioburi, atât cât poate. Încă îl mai iubește pe Hollande mai mult decât orice pe lume, încă îî mai răspunde la mesajele lui de iubire în care își cere iertare și în care o imploră să reia legătura, pretinzând că Gayet nu e decât o rătăcire de moment. Hollande știe că Trierweiler intenționează să scrie o carte și se teme, ar vrea să o împiedice. Ce poate fi mai dezastruos din punct de vedere politic decât o carte scrisă de o femeie rănită? Mai ales pentru un politician care e mereu cu ochii pe sondaje? Ori Trierweiler nu cedează rugăminților lui Hollande, alege să pună capăt, nu poate să îi ierte felul crud în care a tratat-o, fără niciun fel de menajamente, alegând să se descotorosească de ea ca de un accesoriu de care nu mai avea nevoie și ceea ce e mai grav, scrie cartea. O carte care o face credibilă, care sapă bine la temelia imaginii făurite de Hollande timp de atâția ani și care l-a propulsat la Elysée. Politicianul carismatic Hollande, cel care îi fermeca pe jurnaliști și pe alegători cu umorul lui, e practic un politician ca oricare altul: mincinos, duplicitar, care te susține pe față dar te subminează pe din dos, care e mereu cu ochii pe sondaje, un elitist care se simte inconfortabil dacă se amestecă cu sărăcimea, deși pretinde invers, care nu e mânat defel de idealul de a-i servi pe alegătorii care i-au acordat încrederea ci doar de propriile ambiții. Nimic nou, nu-i așa? De aceea zic eu că merită întotdeauna să citim astfel de autobiografii, deși par că nu ne regăsim deloc în astfel de scrieri, că nu au nimic de-a face cu noi. De fapt au mai multă legătură cu noi decât credem: ne trezesc la realitate. Și poate că atunci când mergem la vot, poate punem ștampila ceva mai avizați. 

La zece ani de când a cunoscut-o, deși a reîncercat în nenumărate rânduri să o recucerească pe Valérie Trierweiler, François Hollande s-a căsătorit cu Julie Gayet, aceasta fiind prima lui căsătorie cu acte în regulă. Nu a făcut-o pentru mama celor patru copii ai săi, pentru Ségolène Royal, nu a făcut-o pentru ”femeia vieții lui”, așa cum a numit-o public pe Valérie Trierweiler, cea alături de care a atins culmile puterii. 

Un președinte și o actriță. Nimic nou sub soare, atât de clișeic: puterea care își dorește să posede frumusețea, frumusețea care e fascinată de mirajul puterii. Ce mai rămâne din aproape 10 ani de iubire pasională cu un bărbat fermecător, pentru care ai ales să iți lași cei trei copii și soțul? Cu siguranță nu glamour-ul.

François Hollande și Julie Gayet

François Hollande și Julie Gayet

Căsătoria lui François Hollande și Julie Gayet - 4 iunie 2022

”Euforie” de Elin Cullhed - un roman care nu se ridică la înălțimea subiectului ales (Jurnal de lectură)

Aveam un principiu, acela care zicea că decât să scriu o recenzie negativă despre o carte, mai bine nu o scriu deloc. Pentru că a scrie literatură nu e pentru toată lumea, e pentru cei aleși, însemnând efort, chin și plăcere în același timp. Dar în cazul romanului ”Euforie” de Elin Cullhed, uite că o să scriu ceva ce nu e laudativ. De ce? Pentru că subiectul este atât de fascinant, atât de ofertant, încât parcă nu ai voie să îl năruiești, e musai să scrii ceva măcar foarte bun, dacă nu magnific. 

A fi scriitor înseamnă mai întâi a fi cititor, mai exact, înainte de a te apuca tu însuți de scris, sigur ai citit o bibliotecă sau două, sigur ai admirat stilul unui scriitor sau al altuia, sigur te-ai minunat în fața unei fraze meșteșugite cu măiestrie, sigur te-ai declarat în sinea ta vrăjit de o carte sau alta iar sufletul tău de scriitor în devenire poate și-a spus: „Vai, ce frumos, oare de ce nu am scris eu asta?”. Deci tu, scriitorul în devenire, ai trăit experiența cititorului, știi ce așteptări poate avea de la tine. Ori când tu îți prezinți lumii cartea ca pe „un roman despre Siylvia Plath”, atunci sigur știi că primii care vor sări să o citească vor fi cei care știu cine e Siylvia Plath și îi cunosc sfârșitul tragic, în floarea tinereții. Eu însămi, dacă eram scriitoare, aș fi admirat și invidiat că nu mi-a venit mie ideea unui așa subiect.

Siylvia Plath, poetă și prozatoare americană talentată este o fire depresivă încă de la o vârstă fragedă. Orice așa-zis eșec, cum ar fi o respingere la un seminar literar o aruncă într-o deznădejde cruntă. Are tentative de sinucidere, i se fac tratamente cu electroșocuri, se pune cumva pe linia de plutire. Tragismul vieții ei vine mai ales din povestea de iubire cu Ted Hughes, un poet britanic admirat și cu o carieră literară în plină ascensiune la acea vreme, care, din egoism, sau ignoranță, nu se adaptează în căsnicie la fragilitatea emoțională și psihică a celei cu care s-a căsătorit. Sylvia este o fire fragilă care iubește și se agață cu disperare de viață dar care are nevoie de multă susținere, delicatețe și iubire. Ori Ted Hughes nu e capabil să ofere așa ceva. O înșeală, o bate, o lasă singură sa vadă de cei doi copii deși era evident că asta o doboară, că avea nevoie de ajutor. Să fim corecți, nu Ted Hughes a făcut-o pe Sylvia Plath depresivă, era deja când a cunoscut-o și s-a căsătorit cu ea, dar cu siguranță a fost cel care a bătut toate cuiele din sicriul ei. Nu Ted Hughes a omorât-o pe Sylvia Plath, ci boala ei a făcut asta, dar cu siguranță în puterea lui stătea dacă actul ei final ar fi venit mult mai târziu, el era bărbatul pe care ea îl iubea și de care depindea sau nu iluzia fericirii, atât cât o poate percepe un depresiv, el era cel care putea să îi mai dea timp, ani de viață trăită. Poate că daca el ar fi înconjurat-o cu iubire, poate că dacă s-ar fi îngrijit ca ea să aibă timp și pentru ea însăși, departe de corvezile casnice sau de veșnicul îngrijit de copii sau timp pentru scris, poate că gestul ei final ar fi venit mult mai târziu. 

Elin Cullhed își începe bine romanul, cu o listă cu 7 motive ca să nu moară pe care scriitoarea o face în chinuitoarea ei străduință de a se convinge că viața merită trăită. Zugrăvește o Sylvia Plath care râde forțat, un râs prea mare și neverosimil, aspru și imediat criticat de Ted Hughes. Da, e o descriere credibilă aici, a unei femei care prin râsul acesta prea mare și total anapoda, încearcă să cheme și să provoace fericirea, să și-o apropie și să și-o însușească prin orice mijloace. O Sylvia Plath roasă de gelozie, care vede cum bărbatul căruia i-a dăruit doi copii, fuge repede în brațele alteia. Da, e credibil și probabil. Și totuși, chinul interior prin care trece personajul nu ajunge la cititor. Cullhed doar scrijelește la suprafață și poate e de înțeles, căci cine poate să facă o expunere exactă a suferinței teribile și continue prin care trece un depresiv, când psihiatria însăși recunoaște că mai sunt atât de multe de descifrat? La fel, putem înțelege și cam prea desele scene de sex exprimate prea pe șleau. Clar, ce-i prea mult, strică, reacția la un nou episod putând fi: vai, iar? 

Dar nu asta e, după mine, marele minus al romanului. Axat pe ultimul an din viața Sylviei Plath, romanul este unul nedemn de incomplet, sfârșindu-se brusc (cum credeți? cu Sylvia având imaginându-și cu ciudă cum Ted al ei își regulează amanta, vai, iar?), fără să acopere fix ultimele două luni din existența ei. Desigur, fiecare scriitor își scrie opera cum consideră el de cuviință. Dar cum să nu îți lași mintea și pana să pătrundă în apartamentul din Londra, de pe 23 Fitzroy Road, Primrose Hill în ultimele ei clipe de viață, să nu încerci să te apropii de intensitatea suferinței unei femei care își dorea atât de mult să trăiască și care, totuși alege să pună capăt? 

Să ne imaginăm ultimele momente din noaptea fatidică din 11 februarie 1963 când la 4h30 dimineața, Sylvia, cu cei doi copii dormind în camera de alături, sigilează ușa de la camera lor cu ce se nimerește, cu bandă adezivă, cu prosoape și ce mai are la îndemână, dă drumul la gaze, își bagă capul în cuptor inhalând gazul otrăvitor care o aruncă în bezna definitivă a morții. Bezna pe care a evitat-o de când se știe, fiind mereu în căutarea strălucirii, a soarelui, a zilelor de primăvară, a florilor din grădina casei de la țară din Devon, a orice care să o facă să simtă că viața merită trăită. Toate detaliile astea ne fac să presupunem că, cel mai probabil, sinuciderea asta e una pripită, neplanificată în detaliu, ca și cum era de neconceput ca viața să mai prindă o dimineață. Da, Sylvia a avut mai multe tentative, dar apoi se agăța de viață, cu o disperare lucidă, conștientă de boala ei psihică, îngrozită de o eventuală înrăutățire, că va ajunge pe patul vreunui spital de nebuni, că ar putea să i se facă vreo lobotomie. Cum a ajuns să aleagă fix metoda aceasta, dintre toate metodele din lume? Aici mi s-ar fi părut fascinant ca mintea scriitorului să brodeze: poate că întâi o fi ales altceva, poate mai întâi a făcut grămăjoară toate somniferele pe care le avea în casă și de care era de mult timp dependentă. Apoi, poate că, în timp ce se pregătea să le dea înghită, s-o fi auzit strigată de unul din copii și a alergat la el. Poate că vederea copiilor a determinat-o să își dea seama că nu îi poate părăsi și o fi aruncat grămăjoara de pastile. Ori poate că, deși nu aștepta pe nimeni, a bătut cineva la ușă, s-a dus să deschidă și s-a trezit față în față cu un vizitator aghesmuit și confuz care încurcase ușa. Și poate că scurtul moment  de uluire și zăpăcire a vizitatorului întârziat și scuzele lui împleticite i s-au părut comice și ea s-a gândit că, uite, fericirea nu e un lucru atât de complicat, poate merită totuși să mai încerci. Apoi iar s-a lăsat liniștea și niciun moment comic nu a mai ținut-o departe de pericolul din mintea ei. Așa că poate a deschis fereastra și s-a urcat pe pervaz să se arunce în gol dar noaptea rece de afară ori ideea că tocmai acel străin o să o găsească zdrobită de caldarâm a doua zi, a făcut-o să dea înapoi. Dar câte posibilități nu ar fi fost!

Ea, scriitoarea, nu scrie vreun bilet de adio propriu-zis. S-au găsit doar patru cuvinte: “Please call Dr. Horder”, un bilețel lipit pe căruciorul bebelușului, aflat lângă ușa de la intrare. Un strigăt de ajutor pentru ea sau pentru cei doi copii după ce va fi găsită? Poate a vrut să scrie și un bilet de rămas bun, poate ca a apucat chiar un stilou și în fața unei colilor albe, a încercat să spună ceva celor pe care îi lasă în urmă. Poate a scris, poate a umplut pagini multe cu tot amarul ei, încercând să se explice, să își justifice gestul de neînțeles pe care îl va face, ori poate a mâzgălit confuză doar câteva rânduri serbede, apoi, ca o profesionistă a literelor, a recitit, i s-a părut că totul e fără noimă, nedemn să fie citit și a aruncat totul pe foc.

Nimeni nu poate ști ce a fost în sufletul ei în acea ultimă noapte, putem spune doar că a trăi a devenit ceva de neîndurat. Dar putem să ne imaginăm. Și cam astea erau așteptările mele de cititor când am avut în mâini Euforie : un roman despre Sylvia Plath. Nu a fost să fie.

Mai puteți citi și Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii

Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa (Jurnal de lectură)

E de bun simț să luam în calcul că există scriitori pe lumea asta, trăind în țări pe care abia le dibuim pe hartă, care scriu o literatură foarte bună și de care e posibil să nu fi auzit niciodată. Dacă ni s-ar cere să numim repede câțiva scriitori din Europa vestică sau cele din două Americi, ne-am descurca mai mult decât onorabil înșiruind mult și bine scriitorii arhicunoscuți, ale căror cărți ocupă invariabil locurile la vedere din rafturile vitrinelor din librării. Acum sunt foarte la modă asiaticii. Nimic rău în asta, îmi plac și mie, dar dacă am fi provocați să numim pe cineva din Africa, de exemplu? Probabil am realiza că suntem puși în încurcătură și ne-am chinui serios creierul să scoatem măcar la iveală unul-două nume.

Din când în când, câte un astfel de autor reușește să fie tradus și pe la noi, propulsat cu siguranță de poziția de finalist pe la vreun premiu literar internațional. Traducerea nu aduce neapărat cu sine și o promovare, autorul rămânând în continuare să fie „descoperit” de către cititori. Dar nu-i nimic, bine și așa, căci eu trec cu mare nonșalanță de rafturile, fie ele reale sau online, pline de Margaret Atwood, Dan Brown, Agatha Christie ori Colleen Hoover și caut pe acești neprivilegiați, sperând să fiu surprinsă plăcut când îi citesc.

Așa mi-a picat în mână Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa, un african sau mai exact, un angolez. Nu auzisem niciodată de Agualusa și mi-a fost imposibil să trec mai departe după ce am citit așa un titlu. E un roman, deci nu e nimic teoretic în el, ci e o ficțiune inspirată de un moment istoric al Angolei, anume în 1975, când țara, până atunci colonie portugheză, în urma unui război prelung, reușește să își declare independența. Trupele portugheze se retrag, albii civili portughezi pleacă și ei în mare grabă speriați de eventuala răzbunare și de haosul care se instalează în urmă. Căci după secole de stăpânire colonială, facțiunile politice locale habar nu au cum se conduce o țară, ajungându-se la război civil. Cei care până la plecarea portughezilor nu avuseseră nimic, se simt îndreptățiți să pună mâna pe orice fărâmă de bunăstare luată cu japca de la cei nevoiți să plece. Nu există reguli, se moare din nimic și cine ucide nu prea e tras la răspundere. E o situație de care pe care, de frică generală, nu poți fi sigur că rămâi în viață până la sfârșitul zilei dacă nu faci tot posibilul să te pui cât de cât la adăpost. 

Cam asta e și starea în care se trezește și Ludovica, o portugheză cu un psihic fragil, temătoare față de lume în urma unor traume din tinerețe, care nu a avut ocazia să plece cât o putea face în siguranță și care e nevoită să se pună cumva la adăpost. Locuiește fix în blocurile din centrul Luandei, capitala Angolei, imobile deținute până la independență de albii privilegiați și înstăriți și care acum sunt ținta predilectă pentru jaf și omor. Să încerce să răzbată printre străzile din mijlocul haosului înseamnă a muri, să rămână în apartament e iarăși o chestiune de timp până va fi călcată de hoardele de flămânzi rămași parcă fără niciun Dumnezeu și care deja dărâmă ușile vecine. Cum te faci „uitat”, cum devii invizibil și de negăsit în mijlocul orașului acesta marcat de tragedii la fiecare colț? Și totuși, Ludovica nu e o ființă învinsă, în ciuda fragilității ei. Își zidește ușa apartamentului, baricadându-se pe dinăuntru, punând o barieră de netrecut între ea și lumea de afară. Urmează ani de supraviețuire în singurătate în apartamentul-temniță în care s-a ferecat și din care nu mai are puterea sau voința să iasă de una singură. Însă destinul încă nu si-a spus ultimul cuvânt.

Romanul, descris ca fiind unul despre frica de celălalt, a fost scris plecând de la ideea unui scenariu pentru un film care nu s-a mai realizat și se simte asta. Personajele sunt legate de un fir nevăzut, acțiunile lor influențându-și reciproc unora altora destinele. Nici nu e nevoie de vreun film, romanul fiind fiind cum nu se poate mai bine, așa cum este el. Ideea poveștii e originală și citind-o nu poți să nu recunoști ca cititor că te bucuri de o literatură de calitate.

José Eduardo Agualusa

Povestea lui O, de Pauline Réage - unul din marile mistere ale literaturii sau fericirea în sclavie

Dominique Aury primind Prix des Deux Magots în 1955

Aceasta e o carte dată naibii. Puțin spus controversat, romanul erotic, scris sub pseudonim, a fost considerat o carte „periculoasă”, la vremea publicării lui, șocând de-a dreptul. Astăzi e greu de crezut că ne-ar mai putea șoca, căci în lumea internetului, prea le-am citit sau le-am văzut pe toate. Aș zice că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea. 

Pe cei din a doua categorie, în caz că aleg să nu o citească, îi asigur că nu vor fi pierdut nimic. Dar dacă aleg totuși să o facă, cu siguranță nu vor rămâne indiferenți. Vor fi intrigați, vor citi poate cu o sprânceană ridicată a neîncredere, căci e greu de crezut că există femeie pe lume care ar accepta de bunăvoie să fie supusă unor tratamente ca acelea la care este supusă O, eroina noastră și asta doar din iubire, din dorința de a-i oferi iubitului neprețuit ceea ce își dorește, nemaicontând că dorințele lui sunt de-a dreptul unice, ca să nu spunem deviante. Ori poate că nicio femeie pe care o cunoaștem nu a iubit atât de mult cum iubește O. Și cu siguranță vor reflecta la acest concept contradictoriu la care nu s-au gândit poate niciodată, anume la fericirea dobândită prin sclavie. Sclavia nu poate fi decât ceva negativ, cum poți atunci să atingi fericirea prin ea? Există oare așa ceva? 

Mărturisesc că eu m-am numărat printre cei din prima categorie, deci nu prea am avut scăpare. Am tot amânat momentul să o citesc, vezi doamne nu m-oi coborî eu acum la genul ăsta de literatură, ușurică atât la propriu cât și la figurat, pot mai mult de atât. Doar că, așa cum spuneam mai sus, o dată ce ești la curent cu povestea din spatele poveștii, intervine curiozitatea de nestăpânit și sfârșești prin a ceda. Ba chiar mi-am tot găsit argumente de genul: dacă Graham Greene, Mauriac sau Camus au citit-o, cine sunt eu să strâmb din nas? Sau cum aș putea eu eventual să vorbesc despre „Povestea lui O”, în caz că mă trezesc în vreo discuție literară pe un așa subiect, ceea ce e oricum deja un miracol, căci cine mai are parte de așa o discuție în zilele noastre? Observați așadar că mi-am autoservit tot felul de justificări mai mult sau mai puțin fanteziste, numai să citesc cartea. Așa că, matură și vaccinată fiind, am cumpărat-o și am citit-o, ceea ce îmi dă dreptul acum să emit păreri. 

Când spunem că „Povestea lui O” este unul din marile mistere ale literaturii secolului xx, nu exagerăm deloc. Autorul cărții a fost păstrat secret cu sfințenie timp de 40 de ani. 40 de ani în care cartea a fost vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, a fost ecranizat în 1975 și pe al cărui succes, cea care se ascundea sub pseudonimul de Pauline Réage, l-a contemplat de pe margine.

Pe scurt, povestea din spatele poveștii sună așa: Anne Cécile Desclos, cunoscută sub numele de Dominique Aury, o talentată traducătoare a multor scriitori celebri ca T. S. Eliot, F., Scott Fitzgerald sau Virginia Woolf și care lucrează ca secretar general al prestigioasei reviste franceze de literatură Nouvelle Revue française (NRF), aflată la vârsta maturității, este foarte îndrăgostită de iubitul și colegul ei Jean Paulhan, directorul publicației. Cei doi discută mult despre literatură și își cunosc bine unul altuia părerile și preferințele din domeniu, cum ar fi de exemplu, admirația lui Jean Paulhan pentru opera lui Sade, sau credința lui fermă că o femeie nu ar fi niciodată în stare să scrie un roman erotic veritabil, de așa ceva doar un bărbat ar fi capabil. Chiar îi spune ei direct: “Sunt sigur că nu poți să scrii genul ăsta de cărți”.

Când Dominique Aury observă că iubirea bărbatului adorat pentru ea pare să pălească, se hotărăște să îi reaprindă flacăra pasiunii într-un mod la care un literat erudit ca el nu are cum rămâne indiferent: prin literatură. Așterne așadar pe hârtie „Povestea lui O” pe care i-o trimite lui Jean Paulhan sub anonimatul numelui de Pauline Réage. Scrierea nu se vrea a fi decât o scrisoare de dragoste inedită, creată special în funcție de afinitățile destinatarului, de ceea ce crede ea că si-ar atinge ținta. Mai târziu, ea avea să se explice: «Je n'étais plus très jeune, je n'étais plus très jolie. Je devais trouver d'autres armes.» (trad. «Nu mai eram tânără, nu mai eram drăguță, trebuia să găsesc alte arme.»  Nu își dorește ca lucrarea ei să vadă lumina tiparului, să aibă mai mult de un cititor, singurul pentru care a fost scrisă. Jean Paulhan este de-a dreptul impresionat de manuscrisul care i-a sosit și care tocmai i-a demonstrat contrariul a ceea ce afirmase și crezuse cu tărie, anume că romanul erotic e doar apanajul bărbaților. Și-a dat seama imediat că autorul este o femeie, nu din cauza numelui feminin care semnează, ci din anumite detalii din carte, la care doar o femeie ar putea fi atentă. Prezintă manuscrisul editurilor vremii care refuză să o publice, pe motiv că nu ar accepta să se compromită cu așa ceva. Între acestea se numără și Gallimard, editura la care apare NRF, ignorând cu desăvârșire că autoarea ar fi chiar una de-a lor. Este totuși acceptat de Jean-Jacques Pauvert de la Éditions des Deux Rives, manuscrisul văzând lumina tiparului în 1954. Pauvert este și primul editor al lui Sade, deci pentru el „Povestea lui O” nu are cum fi niciodată prea scandaloasă, din contră, are convingerea că va deveni o capodoperă a genului, că va face revoluție. Reacțiile nu contenesc să apară, puțini sunt cei care se declară admirativi, cei mai mulți sunt indignați, François Mauriac fiind poate cel mai dur când spune că „te face să vomiți”. 

Un an mai târziu, în 1955, lui Pauline Réage i se decernează Prix des Deux Magots. Trebuie menționat că Prix des Deux Magots este un premiu literar creat în 1933 ca o reacție la Premiile Goncourt, considerate a fi prea academice, prea pretențioase. Premiul a preluat numele de la cafeneaua literară Les Deux Magots situată pe 6, place Saint-Germain-des-Prés, din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés, unde s-a luat decizia înființării lui, menirea lui fiind să recompenseze anual scriitori promițători, ale căror opere nu ar fi luate niciodată în calcul pentru un Goncourt. Banii care se decernează scriitorului câștigător sunt adunați în urma unei chete printre clienții cafenelei. Deci Pauline Réage este anunțată câștigătoare și e de așteptat că se va prezenta să își ridice premiul. Ne putem doar închipui curiozitatea și ardoarea cu care publicul așteaptă să o descopere pe misterioasa autoare, dacă va veni la ceremonie, dacă se va da în vileag. Jean Paulhan a aflat între timp cine se ascunde în spatele manuscrisului dar nu va divulga secretul. Réage vine să își revendice premiul doar că nimeni nu îi poate vedea chipul, acesta fiindu-i bine înfășurat într-un fular de sub care nu se poate întrezări nimic. Poartă chiar și mănuși, deci nici nu centimetru de piele nu este oferit privirilor. Asemenea lui O, personajul ei, este condusă de colo-colo de către însoțitorii ei, căci nu poate vedea pe unde calcă. Clar, această Anne Cécile Desclos, zisă Dominique Aury precum și de curând Pauline Réage, nu e deloc o ființă plictisitoare, știe să dea sare și piper vieții ei.

Chiar dacă autoarea nu e descoperită, saga romanului ei deșănțat continuă: timp de ani de zile este interzisă să fie vândută minorilor, nu este acceptată să i se facă niciun fel de publicitate, practic se vinde pe sub mână. Réage publică și o continuare chiar, Histoire D'O: Retour A Roissy, dar își vede și de cariera ei pe care o știe toată lumea: devine membră a numeroase jurii literare, traduce scriitori cunoscuți și publică scriitori aflați la început de drum. Abia în 1994, într-un interviu acordat cotidianului The New Yorker, Dominique Aury recunoaște că este una și aceeași persoană cu Pauline Réage. Avea 86 de ani.  Ultimii ani ai vieții ei sunt marcați de singurătate: atinsă de senilitate de ceva ani, Jean Paulhan murise încă din 1968 și oricum iubirea lor pălise de mult, încercată și de iubirile în paralel ale lui Aury pentru femei sau alți bărbați, trăia cum putea înconjurată de zeci de câini și pisici de care nu putea să aibă grijă. Fusese abandonată de fiul ei, pe măsură ce problemele de sănătate psihică o făceau tot mai dependentă de îngrijirile altora. Peste 4 ani, avea să renunțe să mai mănânce, ceea ce va duce la moartea ei în 1998.

Articolul din New Yorker 1994

S-au întrebat mulți dacă Aury a practicat vreodată ce descrie în „Povestea lui O”. Apropiații au afirmat cu tărie că nu, totul rămânând la nivel de scris și atât. Foarte posibil, dar sigur povestea împrumută câte ceva și din ea însăși. Spre exemplu, mică fiind, ca să se liniștească înainte de a adormi, visa lanțuri, avea nevoie de asta. Sau personajul Anne-Marie din al treilea capitol e inspirat din Édith Thomas, o jurnalistă și romancieră franceză cu care avea o legătură amoroasă de mult timp. 

Cum literatura presupune și genul erotic, atunci da, romanul e o capodoperă a genului. Doar că genul asta nu e pentru toată lumea, iar să citești pagini de neîntrerupte perversiuni și torturi, ei bine, trebuie să ai stomac pentru așa ceva. Vă mai amintiți ca la începutul acestui articol spuneam că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea? Îmi mențin părerea. Numai că, dacă ați ajuns cu cititul articolului până aici, e clar că acum faceți parte din prima categorie, fapt pentru care simt ceva vinovăție și pentru care îmi cer iertare.

Kim Jiyeong, născută in 1982, de Cho Nam-Joo - un manifest feminist sub formă de roman (Jurnal de lectură)

Încă de la primele pagini știi deja că romanul acesta nici nu avea cum să fie altceva decât un bestseller internațional. De ce? Pur și simplu pentru că, femeie fiind și trăind in timpurile astea, nu ai cum să nu te regăsești în aproape fiecare rând scris de Cho Nam-Joo. Și ca să tragem un ochi la statistici, ceea ce însăși autoarea o face des, sociolog fiind, care spun că femeile citesc mai mult decât bărbații, atunci matematica devine simplă și rezultatul evident. Am o bănuială secretă că autoarea nici nu a vrut să scrie un roman, ci a căutat o modalitate mai prietenoasă de a trânti în plină figură lumii întregi situația femeii contemporane, într-o societate care se fălește cu egalitatea de șanse, când realitatea e departe de așa ceva.

A fi femeie, într-o lume condusă de bărbați, e un handicap cu care te naști, asta dacă totuși te naști. Pentru că în Coreea de Sud, o țară pe care o lume întreagă o percepe ca fiind una civilizată și dezvoltată, fătul bănuit a fi de sex feminin este considerat a fi o problemă medicală, un motiv evident și acceptat de toți pentru a fi avortat. Să nu ne amăgim, a fi femeie, te pune automat în categoria cetățenilor de categoria a doua în orice colț de lume deschizi ochii. Se știe, de exemplu, că în păturile sărace ale Indiei, bebelușilor de sex feminin le erau efectiv curmată viața imediat după naștere, pentru că o fată e mai curând o povară mai greu de suportat decât însăși crima comisă prin uciderea fetiței nou-născute. Ori să ne amintim de mărturiile femeilor fugite din anumite țări arabe, unde femeia valorează chiar și mai puțin decât capra din curte, căci capra măcar dă lapte, pe când femeia nu e de nici un folos.

Femeile sud-coreene și-au avortat fetițele până ce ponderea sexelor a devenit una inversă trendului mondial, practic bărbații fiind cu 6-7% mai mult decât femeile. Asta nu a însemnat însă că femeilor le-a fost mai ușor. Cutumele înrădăcinate adânc în mințile tuturor au continuat să se manifeste. Dar să revenim la povestea lui Kim Jiyeung, cum să nu te regăsești în micile episoade trăite de ea: câte dintre femei nu au auzit comentarii referitoare la scurtimea fustei ca fiind cauza reală a comportamentului deplasat cu tentă sexuală manifestat de bărbați? Câte dintre surori nu au fost puse să facă treburi casnice în timp ce frații lor erau lăsați să joace un fotbal cu prietenii? Câte dintre femei, în înghesuiala din mijloacele de transport nu au simțit cum vreun libidinos profită lipindu-se de ele într-un mod nerușinat? Câte dintre femei nu au aplicat la o slujbă și candidatul bărbat a fost ales deși nu era mai calificat sau mai muncitor? Sau câte femei nu au fost promovate doar pentru că se preferă bărbații în funcții de răspundere, căci ei, nu-i așa, nu se lasă pradă sentimentelor și nu se pierd în fleacuri inutile? Să mai aducem aminte de salariile întotdeauna mai mici ale femeilor pentru aceeași muncă prestată cu a bărbaților? Mai bine nu, căci statisticile o spun clar doar că, înafară de indignare sinceră, nu se repară mai nimic. Ca și Kim Jiyeung, câte femei nu au auzit din întâmplare anumite conversații ca între băieți, crezând că sunt doar între ei, în care femeia e declarată din start doar o ”gaură absolut necesară, fața nu contează”? Dar când în familie se naște un copil, cine își continuă cariera, cine se vede în continuare la un pahar cu amicii și cine e nevoit să renunțe le propriile visuri ca să se ocupe cum trebuie de cel mic? Hai nici să nu mai răspundem la asta.

Am și o scenă preferată din carte: cea în care Kim Jiyeung e urmărită de un individ cu scopul de a o agresa sexual, asta doar pentru că i se păruse lui că ea i-ar fi trimis semnale explicite. O abordează în stația de autobuz, o bagă în sperieți când urcă cu ea în același autobuz, făcând-o să se simtă victimă sigură, prinsă deja în plasa de păianjen, fără de scăpare si singură în fața primejdiei în ciuda autobuzului plin de oameni, când coboară cu ea la aceeași stație, fiind doar ei doi, în întuneric. Atunci, se petrece ceva miraculos, intervine intuiția și loialitatea feminină, sub întruchiparea unei alte femei din autobuz care înțelege situația și deși nu avea treabă să coboare la stația lui Kim Jiyeung, o face totuși, fluturând și proclamând ca uitată o eșarfă pe care victima nu a deținut-o niciodată. Acest mic gest teatral o salvează, căci Kim Jiyeung nu mai e singură, are un aliat iar agresiunea devine imposibilă. Care e reacția agresorului lăsat cu buza umflată? Vă las să o descoperiți singuri, e fix luată din viață.

Așadar, dacă alegeți să citiți pretinsul roman al lui Cho Nam-Joo, pregătiți-vă mai curând să vă treziți să fiți obligați la conștientizarea unei stări de fapt. Dacă sunteți femeie, sigur o să vă reamintiți anumite episoade din propria experiență, identice cu cele trăite de Kim Jiyeung, pe care poate le-ați bagatelizat, dintr-o nevoie disperată de supraviețuire sau care poate v-au afectat, provocându-vă frustrări ori modificându-vă caracterul sau comportamentul, ducând la femeia care sunteți astăzi. Dacă sunteți bărbat, s-ar putea, de asemenea, să vă aduceți aminte de anumite episoade ori gânduri care poate nu vă fac tocmai cinste. Bine, dacă sunteți bărbat, cele mai multe șanse sunt să nu citiți această carte, mai ales că e scrisă de o femeie, deci neimportant, nu-i așa? 

Inseparabilele, de Simone de Beauvoir - Zaza, reînvierea prin literatură a unei iubiri trecute

Publicarea unei scrieri la mai bine de trei decenii de la moartea autorului și încă una pe o tematică atât de intimă, nu poate fi considerată decât un eveniment literar. „Les inséparables”, titlu hotărât abia la momentul apariției editoriale, vine să ne dezvăluie un episod din trecutul lui Simone de Beauvoir, care avea să se dovedească definitoriu în modul său de a gândi și de a-și trăi propria viață.

Dacă Sylvie Le Bon de Beauvoir, fiica adoptivă a lui Simone de Beauvoir, nu ar fi decis in 2020 să dea spre publicare această nuvelă, considerată inedită, scrisă în 1954 și fără să aibă vreun nume, poate că nu am fi aflat niciodată mai mult despre această primă iubire a scriitoarei. O iubire pe care, copilă fiind, nici ea nu știe să o definească prea bine, mai ales că sunt sentimente nutrite față de... o altă fată, o colegă de clasă din timpul gimnaziului de la Cours Désir, o școală catolică din cel de-al 6-lea arondisment din Paris. Simone este prinsă in mrejele excepționalei Zaza, pe care o admiră si o însoțește pretutindeni, atât în timpul orelor de clasă cât și înafara lor, încât li se pune imediat porecla ce ilustrează atât de bine evidența: Inseparabilele.

Atât Simone cât și Elisabeth Lacoin, alintată Zaza, au 10 ani când se întâlnesc prima dată. Sunt cele mai bune eleve din clasă și e cumva firesc să se caute și să fie interesate una de cealaltă, măcar de dragul competiției dacă nu de altceva. Discuțiile lor despre orice devin de neprețuit pentru Simone și in curând tot universul ei se învârte numai și numai in jurul Zazei. Iubirea lui Simone pentru Zaza nu este însă împărtășită sau măcar conștientizată: când, după niște ani, Simone îi mărturisește Zazei toate sentimentele pe care i le poartă, aceasta nu dă vreun semn că ar simți la fel. Este momentul în care, ca un fel de exorcizare, o dată cu exprimarea prin viu grai a ceea ce simte pentru ea, iubirea pentru Zaza începe să pălească în inima lui Simone, făcând loc pentru alte viitoare iubiri. 

Poate dacă viața Zazei ar fi fost una cu un parcurs firesc, cu împlinirile și necazurile care se întâlnesc în viețile noastre, ale tuturor, poate ca ea nu ar fi ocupat un loc atât de special in inima și gândurile lui Simone. Dar destinul Zazei se dovedește a fi unul tragic, timpul care îi este acordat este unul nedrept de scurt, ea murind la doar 22 de ani, de o encefalită virală, după certificările medicilor; victima unui asasinat, după credința lui Beauvoir, o „crimă spiritualistă”, Zaza murind pentru că „era excepțională” și pentru că a avut neșansa să se nască într-o familie tipic burgheză în care fetelor li se permitea să se pregătească pentru a fi bune soții, să facă un mariaj reușit și cam atât. Ori Zaza e mai mult decât o fetiță obedientă dintr-o familie burgheză: este inteligentă, plină de calități, își dorește să studieze la universitate, să iubească pe cine dorește ea. Numai că familia vine mereu să încorseteze și să frângă orice dorință care nu se potrivește cu statutul social, iar Zaza nu poate rezista prea mult, îi sunt prea multe împotrivă.

Beauvoir a considerat întotdeauna moartea Zazei ca pe o plată menită să compenseze propria posibilitate de a-și trăi viața așa cum a crezut. Lui Beauvoir i-a reușit tot ceea ce Zazei i-a fost cu desăvârșire interzis: studiile universitare, viața boemă și plină de mici plăceri care îi dau savoare, deschiderea afișată în ceea ce privește bisexualitatea sa atât in scrierile sale cât și în declarațiile publice, devenind un simbol al feminismului, o deschizătoare de drumuri, o voce a celor aflați în căutarea propriei identități sexuale, pe scurt, un om excepțional născut înaintea vremurilor sale care nu se lasă îngenunchiat de atâta lucru și face pași înainte pentru a grăbi progresul. Așadar, „crima” asupra Zazei este pentru Beauvoir un sacrificiu care rămâne înfipt adânc în sufletul ei și care trebuie onorat. O va evoca pe Zaza de mai multe ori, fie în scrieri de tinerețe, fie într-un pasaj scos din „Les Mandarins”, premiat cu Goncourt, dar mai ales în „Memoriile unei fete cuminți” (1958). Devine de datoria ei să facă în așa fel încât moartea Zazei, atât de timpurie și fără de sens, să nu fie atât de definitivă: prin nuvela ei uitată într-un sertar și fără de nume, Beauvoir o reînvie și o prezintă lumii întregi pe excepționala ei Zaza. Fără prietenia și iubirea precoce a lui Simone pentru ea, Zaza ar fi fost oare al câtălea destin întrerupt atât de fatal și de devreme, de care nu ar fi știut nimeni? Nu poate fi considerată uitarea faptului că ai trecut pe acest pământ un fel de a doua moarte? Și totuși, menirea de a evita cea de-a doua moarte a Zazei este dusă la bun sfârșit, nu de Simone care, sub influența lui Jean-Paul Sartre care, citind manuscrisul nuvelei, îl declară nu foarte reușit din punct de vedere literar, așa ca Beauvoir decide să nu îl dea niciodată publicării. Dar, deși nici ei însăși nu îi place, face totuși un gest salvator: păstrează manuscrisul pe tot parcursul vieții și nu îl distruge, așa cum face cu alte scrieri pe care le-a considerat nedemne de lumina tiparului. Pe patul de moarte fiind, Beauvoir îi șoptește fiicei sale că poate face cu manuscrisul ceea ce crede ea de cuviință. Asta permite lui Sylvie, la 71 de ani de la moartea Zazei și la 34 de ani de la dispariția mamei sale, să readucă în atenția lumii o poveste care poate explica de unde vine feminismul lui Simone de Beauvoir: din acest personaj de demult, imagine a opresiunii familiilor burgheze catolice din Franța acelei epoci. 

Povestea celor două personaje principale ale nuvelei, Andrée Gallard (alter ego pentru Zaza) și Sylvie Lepage (alter ego pentru Simone de Beauvoir), nu este una neapărat fidelă în totalitate realității, ni se atrage atenția. Important este ca prin Andrée Gallard, Zazei să i se facă dreptate, să i se recunoască excepționalitatea ca ființă umană, să nu fie dată uitării. 

Simone de Beauvoir și Elisabeth Lacoin, alintată Zaza

Simone de Beauvoir

Elisabeth Lacoin, alintată Zaza

Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir

Simone de Beauvoir

Povestea asta este despre Sarah, de Pauline Delabroy-Allard 2018 (Jurnal de lectură)

Că Pauline Delabroy-Allard este un talent literar, nu trebuie să punem la îndoială nicio clipă, iar pentru a ne convinge de asta, e suficient să citim romanul ei de debut, Povestea asta este despre Sarah. Apărut în 2018, romanul primește un meritat premiu Goncourt - alegerea României și Poloniei în același an, un an mai târziu fiind rândul Elveției să îl aleagă pentru a fi laureat. În paranteză fiind spus, alegerea făcută de România, ca țară care a votat la un referendum, în număr masiv, pentru familia tradițională care trebuie să fie formată neapărat dintr-un bărbat și o femeie, este surprinzătoare și ne arată, de fapt, că e există două Românii: una a celor care vor să fie tratați și conduși după regulile Evului Mediu deși nu au experimentat epoca și care, cu siguranță nu au aflat de existența romanului, nu l-au citit, nu l-au votat și una a celor cu mințile deschise, care au înțelepciunea să înțeleagă că lumea în care trăiesc e în continuă schimbare, că nicio cutumă depășită, ori lege nu ar trebui să se interpună între individ și propria lui fericire, mai ales când fericirea aceasta vine din iubire, iubirea unei femei pentru o altă femeie. 

Dar romanul lui Allard nu este unul despre fericire împlinită prin iubire, e mai degrabă unul despre suferință, despre durerea unei iubiri mistuitoare care te consumă și de care vrei să scapi, deși se dovedește a fi imposibil. Când Allard își alege titlul Ça raconte Sarah, se asigură că așa și rămâne, că povestea este numai despre Sarah, căci nici măcar nu ne dezvăluie numele celei de-a doua protagoniste a poveștii de iubire, care este și personajul - narator și prin ale cărei trăiri, ajungem, de fapt, să o descoperim și să o cunoaștem pe Sarah, cea capabilă să dea buzna în viața altuia pe care apoi să o schimbe în mod radical. Despre acest personaj-narator știm tot felul de amănunte biografice, că este mamă, că este profesoară, că se reface după despărțirea de tatăl copilului ei, știm aproape totul, înafară de ceea ce de definește pe om ca individ în mulțime, ceea ce îl face  unic: numele. Rutina și predictibilitatea zilnică a acestei femei este dată cu totul peste cap de întâlnirea cu Sarah, o violonistă care trăiește totul la maxim din timpul furat timpului, de parcă ar ști că nenorocirea bate la ușă. Cele două ajung să trăiască timp de doi ani o poveste de dragoste tumultoasă, presărată cu momente de fericire dar și de deznădejde, în care își doresc să pună capăt relației deși nu pot una fără cealaltă. Iubirea aceasta le consumă, le aduce la capătul puterilor, de aceea poate și personajul narator se simte direct responsabil atunci când Sarah se îmbolnăvește grav și traversează o adevărată criză emoțională. Fuge din Parisul martor al iubirii lor, nu își găsește locul nici la Veneția, căci și aici amintirile sunt la fel de răscolitoare, găsindu-și un pic liniștea tocmai în Trieste, oraș în care ajunge cu totul întâmplător. Aici speră să se salveze, căci e un oraș în care nu mai pusese piciorul niciodată, deci amintirea lui Sarah nu are cum să fie legată de el. Ei bine, se dovedește a fi o speranță deșartă și poate acesta este momentul cel mai tulburător al romanului, cel în care afișe cu anunțul unui concert al cvartetului în care cântă Sarah la vioară împânzesc Trieste. Chipul lui Sarah de pe afișe, transformat de boală, devine parcă dovada vizibilă că, oricât ai încerca, nu poți fugi de trecut, de durere, de viața însăși.

Când frații Goncourt au gândit în 1903 acordarea unui premiu care să le poarte numele, au țintit mai ales literatura care nu avea succes la marele public. Ei erau convinși că adevărata literatură, literatura de cea mai bună calitate, nu este apreciată, nu este pe gustul maselor, deci nu vinde niciodată. Acordând premiul lor unui astfel de roman, ca fiind ”cea mai bună și imaginativă operă în proză a anului”, ei sperau să atragă atenția asupra romanului laureat. Nu este și cazul romanului lui Allard, care deși nu a câștigat în cele din urmă marele premiu, numărându-se însă printre operele finaliste ale anului 2018, acesta fiind adjudecat de Nicolas Mathieu pentru Leurs enfants après eux. Povestea asta este despre Sarah, un roman scurt, scris într-un ritm alert, foarte ușor de citit, a avut imediat succes, propulsând-o imediat pe foarte tânăra Pauline Delabroy-Allard în categoria scriitorilor de la care cititorii nu pot să aibă pe viitor decât foarte mari așteptări. 

Pauline Delabroy-Allard