Unde își crează scriitorii romanele (3): Paul Auster, J.M. Coetzee, Arturo Perez-Reverte, Elfriede Jelinek și Bret Easton Ellis

Paul Auster în locuința sa

Paul Auster scrie cu tocul sau cu stiloul pentru că îi place cum curge cerneala pe hârtie și i se pare că dintr-un stilou cuvintele ies mai ușor. Întotdeauna scrie pe carnete Clairefontaine sau la vechea lui mașină de scris și asta nu din vreo nostalgie sentimentală ci doar pentru că îi este lui convenabilă. Nu a simțit niciodată nevoia de a scrie la computer. Scrie lent, abia dacă umple o pagină sau două pe zi, atunci când scrie trei părându-i-se de-a dreptul miraculos.

J. M. Coetzee își are biroul instalat la al doilea etaj al casei. Este orientat către vest și este suspendat peste o vale cu pietre peste care pini înalți își aruncă umbrele. Scrie la o masă în fața unui perete gol, iar în spatele lui se află etajere cu cărți. La dreapta lui are biroul pe care îl folosea pe vremea când era școlar, în sertarele căruia își aranjează hârtia de scris.

Arturo Perez-Reverte scrie înconjurat de cărțile sale și aceste sunt multe: 30 de mii. Este ca într-o peșteră, locul fiind foarte tăcut. Lucrează la calculator, având pe lângă el enciclopediile și dicționarele de care are nevoie pentru cărțile pe care vrea să le scrie, de la opt dimineața până la patru după-amiaza, ca și cum ar merge la serviciu. După aceea face corectura la mână folosindu-se de stiloul său marca Montblanc. Singurii săi companioni sunt o sabie de cuirasarier din vremea lui Napoleon și un kalașnikov pe care l-a cumpărat în timpul ultimului său reportaj de război.

Elfriede Jelinek, când se află în casa din Viena, scrie într-o cameră mică care dă în propria grădină, iar undeva în depărtare se vede un munte verde și împădurit. Rar merge și la apartamentul ei din Munchen unde lucrează în cea mai mare cameră a locuinței. Acesta este situat însă în partea cea mai zgomotoasă a orașului, ceea ce face lucrul destul de dificil de realizat.

Bret Easton Ellis (”American Psycho”, ”The Rules of Attraction”) lucrează într-un birou, la el acasă, într-o cameră cu vedere asupra orașului Los Angeles. Locul este destul de lipsit de obiecte întrucât simte nevoia ca totul să fie în ordine și curat: nu are tablouri sau postere pe pereți. Are într-o parte o bibliotecă mică și un ecran de televizor fixat pe CNN, dar pe care nu-l prea deschide. Mai are un birou pe care își ține cele două computere, precum și notele și manuscrisele la care luccrează. De pe locul său vede cerul iar fereastra este mai mereu deschisă.

 Arturo Perez-Reverte

Bret Easton Ellis

 Elfriede Jelinek

 Elfriede Jelinek în locuința ei din Viena

 J. M. Coetzee scriind

Paul Auster în casa lui

”Amantele”, de Elfriede Jelinek (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2013, Colecția Top 10+

Titlu original: ”Die Liebhaberinnem” 1975

Cineva spunea că nu există lieratură bună și literatură proastă ci doar literatură care îți place sau nu îți place. Trebuie să spun încă de la început că nu mi-a plăcut ceea ce am citit. Da, știu că autoarea a luat Nobel pentru literatură în 2004. Cu toate acestea, nu-mi place Elfriede Jelinek. Este a doua carte a sa pe care o citesc, am mai citit și ”Pianista”, dar mi-am zis că nu trebuie să emit verdicte doar după o singură carte. Așa că am citit-o și pe a doua, iar acum îmi este clar. Găsesc că romanele ei conțin poate prea multe cuvinte vulgare și, cu siguranță, prea puțină emoție.

”Amantele” este un roman al urii, în care se desființează cam tot ceea ce ține de frumusețea și valorile vieții cum ar fi iubirea dintre soț și soție, maternitatea, puritatea oricărui sentiment; în care personajele principale, Paula și Brigitte, pornesc de la nimic, se zbat să obțină mai mult, dar sfârșesc prin a dobândi cam același nimic de la care au plecat. Modul prin care ele doresc să acceadă, chipurile, pe o treaptă mai sus în viață este unul calculat și meschin. Atât Paula cât și Brigitte vânează câte un bărbat pe care îl forțează să le ia în căsătorie rămânând însărcinate. Ambele își urăsc din tot sufletul viitorii soți deși luptă din răsputeri pentru a-i căpăta. Toată lumea urăște pe toată lumea și se folosește de celălalt din pur egoism. Da, așa o fi și în viața reală. Dar de viața reală am parte zilnic, de câte ori ies pe ușă, nu trebuie să citesc un roman pentru asta.

Consider că literatura este o artă, iar arta are menirea de a-ți înfrumuseța viața, de a-ți produce emoție, de a-ți satiface nevoia de a evada din cotidian, dacă asta este ceea ce-ți dorești. Se mai spune, de asemenea că o carte citită înseamnă și o nouă viață trăită, ori, citind ”Amantele” lui Elfriede Jelinek nu poți decât să constați că viața pe care o ”trăiești” nu este ceva ce și-ar dori nimeni, că mai adaugi o mare doză de cenușiu la viața ta.

În concluzie, aș spune că există o groază de scriitori în lumea aceasta care ar fi meritat premiul Nobel și nu au apucat să-l primească și că, mie una, îmi pare rău de banii lăsați la librărie pe cele două romane ale lui Elfriede Jelinek.