Haruki Murakami despre ”1Q84”

Atunci când a apărut, romanul 1Q84 a fost un succes imens. Epuizat din librăriile din Japonia, chiar din ziua în care a fost lansat, în 2009, trilogia depășea, într-o singură lună, bariera a două milioane de exemplare, librarii calculând atunci că enigmaticul 1Q84 se golea de pe rafturi de șase ori mai repede chiar și decât volumele cu Harry Potter. Legătura cu 1984 a lui George Orwell este evidentă, mai ales că în limba japoneză litera Q se pronunță ca cifra 9, deci titlul lui Murakami ascunde, de fapt, anul 1984.

Iată ce declara Murakami despre cartea lui, într-un interviu:

George Orwell, la care dumneavoastră faceți referire, a scris o satiră sumbră a totalitarismului. Deși romanul dumneavoastră nu este așa sumbru, l-ați descrie ca fiind unul ”orwellian”?

George Orwell a scris 1984 în 1949 - anul în care, întâmplător, m-am născut și eu. La acea vreme, pentru el 1984 reprezenta un viitor încă necunoscut. Cartea aceasta a devenit pe urmă un roman de anticipație. Punând în scenă o lume a viitorului, Orwell a putut face din lumea contemporană, din timpul nostru, o fabulă. În ceea ce mă privește, am zugrăvit în 1Q84 un an 1984 pe care l-aș fi observat din secolul al XXI-lea. Ar fi deci un roman de retrospecție. Reconstruind epoca aceea, care chiar a existat, transform, la rândul meu, prezentul într-o fabulă - sau măcar încerc s-o fac.

De ce ați ales s-o faceți în felul acesta? 

În primul rând că romanul de anticipație, căpătând statut de gen literar cu normă întreagă, a devenit ceva banal. Apoi, este un gen care, inerent, nu mai face referire decât la imagini pesimiste. Încercați să descrieți un viitor apropiat: încă de la început nu veți putea să-l împiedicați să ia forma unei fabule pesimiste. Totuși, pentru că este vorba de zugrăvirea unui trecut apropiat, suntem liberi să lăsăm să se deruleze toate fabulele despre el. Este interesant însă să schimbi natura unor orori care au umbrit trecutul. În acest decalaj între mârșăviile reale și cele care s-ar putea întâmpla ia naștere realitatea romanescă. Ceea ce am vrut să descriu nu a fost viitorul care ar putea să fie ci, mai degrabă, trecutul care ar fi putut să aibă loc. Într-adevăr, atunci când ne aplecăm asupra experiențelor nostre din trecut, ni se întâmplă deseori să ne întrebăm dacă ele au existat cu adevărat. Astfel am moștenit posibilitatea de manevră - sau, mai bine spus, legitimitatea, de a reinventa trecutul.

Îmi spuneți că romanul meu ”nu este atât de sumbru”, dar eu nu sunt de acord. Oroarea trecutului, reală, eu am transformat-o înainte de a-i da o altă natură. Eroii acestei cărți nu au altă opțiune decât să se confrunte cu acest nou tip de oroare pe care eu am stabilit-o. Cum se vor comporta ei, vor reuși ei să o depășească? Acesta este întreg simbolismul cărții.

Pentru ce a trebuit să reinventez anul 1984, din punctul meu actual de vedere, în secolul XXI? Motivul este că noi, cei care ne aflăm în prezent, încă nu ne confruntasem în 1984 cu o multitudine de evenimente de coșmar; nici măcar nu ne-am închipuit că am putea trăi asemenea lucruri. Aceste eveniment sunt pentru mine, pe de o parte, atentatul cu gaz sarin din metroul din Tokyo în 1995 și pe de altă parte, atentatele de la 11 Septembrie. Am vrut să mă aplec asupra trecutului cu sensibilitatea nouă a unui suflet care a traversat aceste dezastre care n-au făcut să ne cutremurăm. Iar astăzi, încă mai putem să adăugăm pe listă și alte tragedii care au avut loc după ce am scris romanul, mă refer la cutremurul de pământ urmat de tsunami-ul din Tôhoku, apoi la catastrofa nucleară care i-a urmat.

În ”1Q84” se pune problema sexului în aspectele sale cele mai crude, la fel și a crimelor și a violurilor asupra copiilor; dar se mai referă și la pasiune, la dragostea pentru cărți, la faptul de a spune povești, la speranța că binele va învinge răul. Credeți că un asemenea triumf ar fi posibil? Nu sunteți mai degrabă pesimist de modul cum evoluează lumea?

Atunci când scriu un roman, cobor întotdeauna în cele mai negre colțuri ale ființei mele, după care observ ceea ce găsesc acolo și descriu. Nu e vorba de a construi o intrigă în capul meu ci mai degrabă de a găsi o poveste care se află deja în mine, de a o culege și de a o pune pe hârtie. Ar fi corect să spun că nu am nici o libertate de alegere cu privire la structura sau la parcursul acestei povești. În adâncul ființei mele se găsesc toate elementele poveștii. Câteodată, este vorba și de elementele specifice care formează omul care sunt în prezent: filmele pe care le-am văzut, muzica pe care am ascultat-o, cărțile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am întâlnit, peisajele pe care le-am admirat, aerul pe care l-am respirat, amintirile dureroase ale experiențelor mele din trecut, amintirea lucrurilor plăcute... Toate acestea alunecă în povestirile pe care le scriu. Pe de altă parte, din cauză că au stat atâta vreme în obscuritate, toate acestea, în pofida caracterului lor luminos, capătă o tentă tenebroasă, de coșmar. Se regăsesc aici violența ieșită din comun cum ar fi maltratările și sexul sub o formă deviantă.

Și totuși, lucru ciudat, nu sunt un pesimist. Aș spune mai bine că sunt genul care întreține speranța. Ceea ce vreau să arăt prin povestirile mele este că, pentru a îmbrățișa această speranță, este nevoie să traversezi un lung coșmar. În căutarea luminii trebuie să fii înconjurat de adânci tenebre. Pentru a cunoaște pacea trebuie să treci printr-o violență care îți scapă. Dacă există oameni care apreciază ceea ce scriu, este și poate pentru că își dau seama că în adâncul inimii mele sunt convins că putem găsi un licăr de lumină chiar și în cele mai profunde tenebre.

Cum ați reacționat când s-a întâmplat catastrofa nucleară de la Fukushima?

Părerea mea în această chestiune este extrem de clară: energia nucleară pezintă numeroase aspecte nocive pentru specia umană. Ne produce răni fizice, dar ne lovește și în demnitatea noastră. Să spui că energia nucleară este un lucru bun pentru societate, este ca și cum ai spune că bomba nucleară își îndeplinește de minune rolul de garant al păcii mondiale: asta arată o logică înșelătoare.

Ar trebui ca tot ceea ce ține de nuclear să fie îngropate adânc în pământ și să nu mai fie scoase niciodată scoase la suprafață. După mine, acest accident nuclear a clătinat bine temeliile statului japonez și ne-a pus în fața unei mari cotituri a istoriei. A fost o mare tragedie, dar cred că este de datoria noastră să tragem învățămintele necesare și să alegem cum e mai bine.

Credeți că literatura are puterea de a schimba lumea?

Literatura nu are puterea de a schimba lumea. Nu a avut-o nici până acum și este puțin probabil să o capete în viitor. Cu toate astea, literatura este în stare să descrie, în mod clar și cu simțul corectitudinii, cum trebuie să fie această forță capabilă să schimbe lumea. Și apoi, prin această muncă de descriere, are o influență incomensurabilă. În acest sens, da, cred că  literatura este o adevărată putere.

Ce v-a determinat să scrieți un roman în trei volume, aproape ca și un serial TV care are ”Sezonul 1”, ”Sezonul 2”, etc.?

La început, trebuie să știți că am scris volumul întâi și pe cel de-al doilea având în minte ciclurile unu și doi din ”Clavecinul bine temperat” de Bach. Am construit fiecare dintre cele douăsprezece capitole în cheie minoră și majoră. Pe atunci, nu prevăzusem să scriu și un al treilea volum, dar mai târziu am simțit nevoie teribilă să scriu o continuare și m-am conformat. Ideea unui serial televizat nu mi-a trecut în mod special prin minte. Am fost fan al serialului Lost ( și dacă tot a venit vorba de acest serial, casa mea din Honolulu a servit ca loc de filmare în Sezonul 1).

You may also like

Kenzaburô Oé despre tragediile nucleare ale Japoniei

Orhan Pamuk despre „Cevdet Bey și fiii săi” și despre Turcia de sub regimul lui Erdogan

Amenințat cu moartea și dat în judecată pentru insultă la adresa Turciei pentru că a recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor, Orhan Pamuk, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2006, își spune părerea asupra situației de azi a țării sale, un spațiu al contrastelor, divizat între îmbrățișarea modernului și păstrarea cu sfințenie a tradițiilor străvechi. 

Aveați 30 de ani când ați publicat primul dumneavoastră roman, „Cevdet Bey și fiii săi”. Povestea se întinde pe trei generații, din 1905, anul în care elitele Turciei s-au ridicat împotriva sultanului Abdülhamid II, în 1938, anul morții lui Atatürk, apoi în 1970, în zorii loviturii militare de stat. Acestea sunt trei momente cheie ale emergenței Turciei moderne. A structurat istoria Turciei opera dumneavoastră, acest prim roman bazându-se pe o astfel de temelie?

Se bazează doar tematic, nu și stilistic sau ca formă. Într-adevăr, este un roman clasic, aproape anacronic, pe linia lui Balzac, Stendhal, Dostoievski sau Thomas Mann, care spune, într-o manieră liniară, o poveste normală. Conține și câteva elemente de dezvoltare psihologică a personajelor mele, venite toate din rândul burgheziei, dar are, înainte de toate, o înșiruire de episoade, de momente din viața lor, amestecate cu evenimente din istoria Turciei.

Există în roman și o latură autobiografică: provin efectiv din burghezia laică și occidentalizată care a ajuns la putere la începuturile Republicii turce. Această clasă socială i-a fost foarte apropiată lui Atatürk și parte integrantă din proiectul său de modernizare și laicizare a societății. Dar ea avea și momente de fragilitate etnică, în atitudinea sa vizavi de clasele defavorizate, comportându-se ca o aristocrație față de restul țării, în special față de țărani, preferând să dea mai multă atenție armatei. Și în ciuda tuturor acestor privilegii, se plângea tot timpul! Îi reproșa populației lipsa ei de sofisticare și rezistența față de occidentalizare.

Descriu acest mediu recunoscând în el și ceva din comportamentul meu din tinerețe: cumpărături făcute în cartierele occidentalizate, mersul la cinema, fără post în timpul ramadanului, consumul de alcool... Oamnenii aceștia frecventau barurile, își puneau în saloane mobilă în stil franțuzesc, păstrând și covoarele sau alte tradiții turcești. În acest mediu am creuscut eu.

Un alt mare subiect, tipic turcesc, al acestei cărți dar și a celor ulterioare ale dumneavostră, este dialogul, sau ruptura dintre Orient și Occident. Cum se împacă Turcia cu acestă dublă cultură?

Raportul acesta ambivalent față de modernitate și față de Occident se mai poate întâlni și în Rusia și în Japonia. Dar pentru Turcia, din motive geografice, a fost o miză evidentă, definind cumva identitatea ei. Istoria Turciei de azi se bazează pe această dorință de a fi modernă, laică, europeană, mondializată dar și pe frustrarea de a nu fi ajuns niciodată la așa ceva.

Nu vreau însă să se creadă că țara mea se împarte între oamenii buni, care vor să fie asemeni celor din occident și oamenii răi, care s-ar opune progresului, atașați fiind religiei și tradiției. E vorba mai întâi de o prăpastie între bogați și săraci, între burghezi și cei din zona rurală. Și mai profund, clivajul acesta se regăsește în forul interior al oamenilor. Nu e vorba de contradicții ale Turciei, ci ale fiecărui turc în parte. Treaba mea de scriitor este de a evita maniheismul și de a scoate la lumină complexitatea sentimentelor și problemelor individului.

În ciuda protestelor masive și brutal înăbușite din urmă cu câțiva ani, a scandalurilor, a dezvăluirilor de corupție, ale reglărilor de conturi cu frățiile musulmane, partidul lui Erdogan a câștigat ultimele alegeri. Cum vă explicați rămânerea lui la putere?

Evenimentele petrecute i-au știrbit din imaginea publică în rândul populației. S-a dovedit incapabil să guverneze corect dacă este supus unei presiuni. Cedează imediat în fața panicii, devenind autoritar și răzbunător, chiar dacă are sau nu dreptate. Și în loc să unească țara în jurul lui, el crează rupturi de genul ei contra noastră. 

Dar dacă facem o analiză mai atentă a situației, vedem aici un calcul politic: împărțind țara în două tabere, el face jocul unei drepte retrograde și populiste, care îi critică greșelile dar nu vrea să se alăture ideii de laicitate și modernism. Astfel, el manipulează această dreaptă pentru a o atrage de partea lui. Iar, în ciuda represiunilor sale împotriva presei, rămâne popular datorită dezvoltării economice fără tăgadă a țării.

Iată de ce o parte deloc de neglijat ale populației turce (să spunem 20%) se resemnează să-l voteze, chiar dacă cu strângere de inimă, pentru a evita instabilitatea politică și reîntoarcerea la problemele economice. La care se adugă și un 20% format din bigoți și conservatori.

Pe lângă asta, a reușit să încheie un soi de armistițiu cu kurzii, ceea ce a făcut să nu mai fie vreun atentat o vreme. Dar mulți dintre turci sunt consternați de corupția endemică, de lipsa de empatie de care guvernul dă dovadă față de cei defavorizați și de retorica aceasta care divide țara.

Lipsa lui de compasiune i-a ridicat pe mineri contra lui, după drama de la Soma?

Minerii au toate motivele să fie nervoși. Dar problema este mult mai profundă: în Turcia se acordă mai puțină importanță față de viața omului decât față de creșterea economică și de îmbogățirea unora. Ori, aceste mine aparțin unor companii private apropiate puterii. Mortalitatea este mult mai mică în minele de stat, dar se urmărește privatizarea lor. Obsesia pentru creștere economică duce la prăbușirea celor defavorizați.

Și totuși, Erdogan numără partizani și din rândul celor săraci.

De asta vorbesc de contradicții. Problema stângii din Turcia este că nu știe cum să se adreseze săracilor, că nu ține cont de cultura sau de religia lor. Pune prea mult accent pe laicitate, care e mai mult o valoare a claselor privilegiate.

Erdogan contează pe creșterea economică pentru a întreține speranțele săracilor și tot creșterea aceasta o dă ca motiv și pentru abuzurile lui de putere. Turcia de azi este străbătută de mari tensiuni, de o furie mocnită și de rupturi interne. Erdogan divide pentru a conduce, așa reușește să-și impună autoritatea și regimul corupt.

În 2005 ați fost inculpat pentru insultă împotriva națiunii pentru că ați recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor. Urmărirea penală a fost abandonată, dar ați primit apoi amenințări cu moartea, iar presa de dreapta a continuat să ducă o campanie de denigrare a dumneavostră. Vă simțiți amenințat în continuare?

O să vă dau un răspuns mai curând statistic: nu mai am decât o gardă de corp în loc de trei... Deci, situația mea s-a mai ameliorat. Și sunt foarte bun prieten cu garda mea de corp. Zic însă că nici măcar să nu comparăm soarta mea cu ceea ce a îndurat Salman Rushdie.

Traducere și adaptare a unui interviu dat de Orhan Pamuk în presa franceză cu ocazia apariției romanului „Cevdet Bey și fiii săi”, carte apărută în Romania în 2013, la editura Polirom

Yasmina Khadra și trilogia Orient vs. Occident: ”Rândunenele din Kabul”, ”Atentatul” și ”Sirenele Bagdadului”

Pe numele său real Mohammad Moulessehoul, Yasmina Khadra a fost nevoit să își ia un pseudonim literar feminin pentru a putea să scrie și să își publice romanele. Născut în Sahara algeriană și plecat din țara natală în Franța (trăiește în Aix-en Provence), după ce a lucrat în armata algeriană mai bine de trei decenii, scriitorul va fi mereu asociat cu trilogia lui romanescă închinată prăpastiei dintre Occident și Orient. Primul roman al trilogiei, Rândunelele din Kabul - ales, la apariție, cel mai bun roman al anului în Statele Unite, îl trimite pe cititor în Afghanistanul obscurantist al talibanilor. Al doilea roman, Atentatul, spune povestea unei femei kamikaze, văzută prin ochii soțului ei, un reputat medic arabo-israelit. Trilogia se încheie cu Sirenele Bagdadului, o pledoarie pentru viață, chiar cu prețul sacrificiului suprem.

Iată ce spunea autorul, într-un interviu, după apariția ultimului roman din trilogie:

Cum de ați ajuns să scrieți? Care vă erau modelele?

Am venit pe lume scriitor. M-am născut într-un trib de poeți foarte cunoscut în Sahara. Când eram copil, îmi plăcea să ascult poezie, căutam muzicalitatea în orice: în trosnetul unei crengi, în zgomotul unei mașini și așa mai departe. De la vârsta de 14 ani, de când am intrat soldat la Școala militară de cadeți, am început să scriu poeme. În ceea ce privește modelele mele literare... să zicem că i-am avut aproape pe toți: Naguib Mahfouz, Amin Maalouf, Gogol, Steinbeck... Iar dintre filosofi, Nietzsche a fos cele care m-a marcat cel mai mult.

De ce ați ales să scrieți în franceză?

N-a fost o alegere, ci o evidență. Franceza mi s-a insuflat la 14 ani când am citit Străinul lui Albert Camus. Cartea aceasta mi-a răsturnat destinul. Înainte, credeam că aveam să devin un poet arab. Apoi, după ce Străinul m-a răscolit prin forța scriitoricească, am hotărât să devin un romancier în franceză. Trebuie să spun că și la școala militară eram mai bun în franceză decât în arabă. Și asta pentru că profesorul de franceză era cel care se interesa mai mult de mine, ca ființă umană. Eram literalmente îndrăgostit de limba, de universul francez. Astăzi, a scrie în franceză este pentru mine și un soi de protest contra campaniilor scandaloase duse de filologii de limbă arabă împotriva celor francofoni. E aproape un act de rezistență.

Franceza e ca la ea acasă în Algeria. Este asta o alegere sau mai degrabă o moștenire a colonialismului?

E o moștenire a colonialismului francez, dar asta poate și trebuie să fie ceva în folosul nostru. Pentru filoarabi, franceza este văzută ca o bombă cu efect întârziat. Oamenii care gândesc așa nu pot fi decât niște intelectuali ratați, niște mercenari, integriști care nici măcar n-au curajul propriei lor lașități căci se ascund în anonimat.

Din cele optsprezece cărți pe care le-ați scris, pe primele opt le-ați semnat cu numele dumneavoastră adevărat, Mohammad Moulessehoul, iar pe restul cu pseudonimul Yasmina Khadra. De ce ați simțit nevoia să vă ascundeți identitatea? Și de ce ați ales un nume de femeie?

Am început să fiu publicat cu numele adevărat când eram soldat în armata algeriană. Dar, foarte repede, m-am confruntat cu probleme din partea superiorilor care nu acceptau deloc ideea unui scriitor în rândurile lor. Era mai curând o chestiune de principiu decât de conținut. Mă îndoiesc că a citit vreunul dintre ei o carte de-a mea. În fine, țineau morțiș ca un ofițer să nu facă uz de inteligența lui decât pentru misiunile armatei. Așa că, într-o zi, au vrut să mă supună unui comitet de cenzură. Atunci am hotărât să intru în clandestinitate, care a durat unsprezece ani. Și dacă am ales să ca psudonim Yasmina Khadra (n.a. sunt cele două prenume ale soției sale), a fost pentru că am vrut să aduc un omagiu sprijinului de neclintit al soției mele. Prin extensie, a lua un nume feminin, era și o manieră de a-mi arăta admirația pentru toate femeile algeriene care, în timpul războiului integrist din Algeria, au dus o luptă magistrală pentru drepturile omului. Le port o afecțiune profundă acelor femei.

De ce ați părăsit definitiv armata algeriană, unde erați comandant?

Așa cum v-am mai spus, superiorii mei nu acceptau defel ideea ca eu să scriu. Ani de zile, mi-au fost refuzat dreptul la avansare, deși eram un militar ireproșabil cu note excelente. În 2000, la sfârșitul contractului, după 36 de ani de loialitate, am decis să pun capăt. Am ieșit la pensie pentru a mă putea dedica scrisului în totalitate.

Atentatul și Sirenele Bagdadului pun în evidență personaje care oscilează între terorism...

Eu nu vorbesc despre terorism! Eu scriu despre rezistență, cea palestiniană și cea irakiană. Scriu despre oameni care se bat pentru a-și regâștiga demnitatea, pentru a-și întregi țara. Occidentalii nu înțeleg asta. Pentru ei, Orientul Mijlociu este automat asociat cu terorismul. Dar să ridici un ghetou în Palestina, la fel ca în Varșovia odinioară, asta nu e altceva decât să arunci populația în rușine. Pentru mine, adevărații teroriști sunt ONU, Washington, George Bush și Tony Blair. În cărțile mele încerc să fac înțeles cum o ființă umană poate să se despartă de ea însăși și de lume și să ajungă să accepte să se sinucidă, să  sacrifice și alte vieți inocente. În Sirenele Bgdadului există un pasaj care ilustrează perfect această transformare: când un american dă buzna în casa personajului principal și îi umilește tatăl în fața întregii familii. Dacă până atunci, personajul meu era blând și naiv, din acel moment devine obsedat de ideea de a spăla acest afront. Asistăm astfel la un soi de metamorfoză, ca cea a unui vârcolac. Fragmentul acesta este unul dintre cele mai frumoase texte ale mele. Toți cei din Occident care vor să înțeleagă Orientul ar trebui să-l citească.

De ce personajul din Sirenele Bagdadului nu are nici un nume?

Petru că nu am vrut să dau violenței vreun nume arab. Pentru mine, violența este peste tot, împărtășită de toți.

La începutul romanului, personajul dumneavoastră spune cuvinte extrem de dure, chiar șocante, despre Beirut. De ce? Este ceea ce credeți și dumneavoastră?

Bineînțeles că nu. De ce vorbesc despre Beirut în carte? Pentru că este orașul cel mai cântat în lumea arabă. Capitala Libanului este un oraș mitic, bântuit de hurii, care-i fac să viseze pe toți arabii. De altfel, în carțile mele, pomenesc adesea de una dintre cele mai celebre ambasadoare ale Libanului: Feyrouz, a cărei voce, de-a dreptul celestă, o face să fie una dintre cele mai mari cântărețe. Altfel spus, Beirutul este cea mai frumoasă vitrină a lumii arabe. Ei bine, personajul meu urăște acest oraș care, după el, a făcut un pact cu diavolul occidental. Și, într-adevăr, el desfigurează ceea ce lumea i-a dat mai frumos. În acel moment, el e atins de un soi de narcisism de martir: a ales să se sacrifice și frumusețile lumii nu-l mai impresionează, căci nimic nu poate să depășească frumusețea sacrificiului său viitor. Pe măsură ce ura și furia cresc în el, se convinge că viața nu merită trăită. Așa că se află într-o stare de sprit care îl obligă să insulte Beirutul.

Cărțile dumneavostră evocă teme de actualitate: masacrele din Algeria, Afghanistanul talibanilor, conflictul israelo-palestinian, Irakul. Vă considerați un scriitor militant?

Sunt pur și simplu un scriitor care are curajul să-și exprime convingerile. Și nu pentru că am acum o oarecare notorietate simt că trebuie să potolesc suferința semenilor mei. Am fost crescut la școala lui Émile Zola! Ca romancier, cred că pot să scriu ceea ce vreau. Am ales literatura pentru a putea să fiu un om liber și pentru a mă bate pentru idealurile mele. Nu fac parte din nici o grupare, sunt doar un arab musulman, un beduin incoruptibil care scrie cărți care deranjează Occidentul. 

You may also like

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

Amorurile lui Balzac (1): Laure de Berny și banca din grădină

Portretul lui Honoré de Balzac către 1825, atribuit lui Achille Devéria 1820s

N-am decât două pasiuni, dragostea și gloria, aceasta era fraza preferată a lui Balzac, încă din fragedă tinerețe. Și s-a străduit zi de zi să le dobândească pe amândouă. Prima dragoste înflăcărată a scriitorului, pe atunci doar un biet aspirant, a fost pentru contesa Laure de Berny, femeie măritată și cu o liotă de copii. 

Soții Berny locuiau în Villeparisis, același orășel în care trăia și tumultoasa familie Balzac. Din punct de vedere social, aceștia se considerau peste cei din neamul Balzac, Laure de Berny, născută la Versailles, îi avusese ca nași la botez pe înșiși regele Louis XVI și pe regină. Revoluția din 1789, urmată de căderea monarhiei, au făcut ca soții de Berny să se retragă la Villeparisis. Mariajul contelui și al contesei nu era unul prea fericit, ea fiind mult mai tânără decât el, cei nouă copii și gura lumii neîmpiedicând-o să aibă un amant, cu care avea chiar și o fetiță.

Când a cunoscut-o Balzac, Laure de Berny avea 45 de ani, iar el doar 22. Faptul că ea mai avusese un amant i-a dat ceva speranțe, mai ales că se îndrăgostise nebunește de cea care purta un nume special pentru el: Laure (mama lui se numea Laure, sora lui favorită se numea Laure, iar cealaltă soră se numea Laurence, care era tot un fel de Laure). Doamna de Berny nu era o frumusețe, dar un soi de bunătate spirituală o făcea extrem de plăcută ochiului. Tânărul Balzac a început să-i facă asiduu curte, scriindu-i scrisori pline de declarații de dragoste. Laure de Berny se arăta oarecum distantă, însă în sinea ei era extrem de măgulită că la vârsta ei a reușit să aprindă într-un tânăr sentimente de amor.

S-au tot jucat de-a șoarecele și pisica mai mult timp până într-o seară când, după ce și-a luat rămas bun și a plecat, Balzac s-a întors și a găsit-o pe adorata lui stând singură pe o bancă din grădină. Acolo i-a furat primul sărut. Îngăduința ei de a-l lăsa să o sărute l-a făcut pe tânăr să spere la mai mult. După încă o perioadă de eschivări, Balzac repetă figura cu plecatul și întorsul pe nepusă masă: o găsește iar pe banca din grădină, de această dată ea dăruindu-i-se și trupește. 

Iubirea împărtășită i-a făcut să devină imprudenți, cei doi fiind văzuți prea des împreună. Aventura nu a scăpat liotei ei de copii, dar nici ochiului vigilent al mamei lui Balzac, care găsea totul prea scandalos, hotărând să pună capăt cu orice preț. Mai mult, Balzac, de când cu amantlâcul, nu mai scrisese nici un rând de roman, el care se chinuia să devină faimos prin scris! Așa că nu a stat prea mult pe gânduri și l-a trimis, fără drept de apel, la Bayeux, locul unde sora lui favorită se mutase de când se măritase. La despărțire, doamna de Berny îi dă amuleta ei, o sticluță cu apă de Portugalia, promițându-i că îi va scrie săptămânal. Balzac este urmărit de servitorul mamei până la diligența spre Bayeux, pentru a se asigura că se urcă în ea. 

La Bayeux, tânărul amorez nu părea să sufere deloc după iubirea atât de repede frântă. Încă din diligență acordase maximă atenție, tot drumul, unei doamne așezate în fața lui. Iubea prea mult viața pentra a lăsa nefericirea să își facă loc. Sejurul la sora lui îi pria de minune, toată ziua explorând orașul și cunoscând tot felul de oameni, între care și o doamnă din înalta societate, abia părăsită de amantul ei. Imediat a făcut încercări să ocupe el locul lăsat liber, dar asaltul s-a terminat cu o rușinoasă retragere. 

Timp de două luni cât a stat la sora lui, Balzac a corespondat cu doamna de Berny având complicitatea bunicii, care îl ținea la curent cu ce mai face aceasta. Mutarea familiei la Paris, după ce le-a căzut de pleașcă o moștenire de pe urma unui nepot tuberculos, îngrijit până la obștescul sfârșit, nu a stins dragostea celor doi, Laure de Berny (poreclită în latinește Dilecta) făcând numeroase vizite în chichineața închiriată special pentru Balzac, pentru a avea liniște să creeze. Ea, cel puțin, era mai îndrăgostită ca oricând. 

După patru ani de făcut periodic naveta la Paris, ea și-a vândut casa din Villeparisis și și-a cumpărat o locuință în capitală, nu departe de a lui. Acum, se vedeau zilnic. Se purta cu el aproape matern, fiind totodată pentru tânărul romancier o sursă de informații despre viața de la curtea vechiului imperiu, depre nenumăratele comploturi amoroase sau politice, precum și o sursă de bani pentru finanțarea micilor sale afaceri în domeniul tipografiei. Chiar și când amantului ei i s-au aprins călcâiele după o altă Laure, de această dată o ducesă, a continuat să-l sprijine. Apoi l-a pus să aleagă: ori ea, ori ducesa. Somat și pus la zid, Balzac se desparte, pentru un timp, de ce-a de-a doua Laure a lui. Doi ani a rezistat tentației de a-și ineșela iubita, apoi nu a mai putut: o întâlnea pe ducesă pe furiș.

La 52 de ani, Laure de Berny îl iubea pe Balzac al ei cu o patimă nebunească. Reușise să câștige de partea ei și pe restul membrilor familiei lui, care acum o simpatizau nespus, după ce băgase o groază de bani în el, salvându-l când se afla în mari nevoi financiare. Succesul literar al lui Balzac s-a datorat și sprijinului necondiționat al acestei femei. Ea a devenit oaza de liniște atât de necesară pentru a crea. Cu ea alături scria mult mai bine. Despărțită de soț, ea închiria căsuțe în locșoare idilice pentru ca el să aibă parte de aer curat și să se poată concentra, citea maldăre de corecturi.

Laure de Berny

La 55 de ani, știa că are o vârstă cam înaintată pentru o mare îndrăgostită dar, cu toate acestea era mereu alături de el. Parisul, succesul și anturajul făcuseră din scriitorul ei un nesățios și un libertin. Făcea cuceriri în lumea bună. Femeile începuseră să-i scrie răvașe de îndrăgostite iar la frizeria unde se tundea era bătaie pentru câte o șuviță din părul lui. Visa să se însoare cu vreo văduvă bogată, căci banii nu-i ajungeau niciodată. Se îngrijora însă la gândul că o căsătorie a lui ar supăra-o prea mult pe Laure de Berny, căci în brațele ei revenea ori de câte ori viața îi oferea neplăceri. Era îngerul lui alb, deseori o numea mamă. Bătrânețea ei și frumusețea dusă nu-l mai încântau deloc. Nu-i mai putea oferi dragostea și tinerețea lui, i se părea prea mult ca ea să-i mai pretindă asta. Așa că s-a aruncat în vâltoarea altor iubiri. 

Timpul a trecut și boala a lovit-o pe doamna de Berny, ea suferind de un anevrism al inimii, nevindecabil. Mai mult, moartea îi răpise deja patru copii și mințile celui de-al cincilea. Asta nu avea cum să n-o afecteze. În 1835, când i-a mai murit un fiu în brațe, l-a rugat pe Balzac să nu mai țină legătura decât prin scrisori, ea retrăgându-se într-un soi de sihăstrie autoimpusă la Nemours. A murit un an mai târziu. Ea a fost muza care se regăsește în eroina romanului Le Lys dans la vallée (Crinul) - domana de Mortsauf - al cărui prim exemplar Balzac l-a tras special pentru ea. Era foarte mândră că a iubit un geniu și că a contribuit la devenirea lui. Simțindu-și sfârșitul aproape, a trimis după Balzac să vină să-l mai vadă o dată, dar acesta nu a fost găsit în timp util, fiind pe drumul spre Italia. S-a ținut de viață în speranța că îl va vedea dar, când a a flat că e în Italia, nu s-a simțit în stare să aștepte întoarcerea lui. A dat indicații ca scrisorile de amor primite de la el să fie arse, a cerut să vină preotul să-i dea ultima împărtășanie și s-a stins. Scrisorile care zugrăveau cincisprezece ani de iubire au fost încredințate focului.

 Ilustrație pentru Le Lys dans la vallée (Crinul) 1897

 Ilustrație pentru Le Lys dans la vallée (Crinul)

Sursa: ”Prometeu sau viața lui Balzac”, de Andre Maurois

Ismail Kadare - i s-a propus de mai multe ori să fie președinte al Albaniei

Ismail Kadare

Pentru că este un scriitor atât de cunoscut, lui Ismail Kadare i s-a făcut de mai multe ori propunerea să fie președinte. Numai că el consideră politica o lume total paralelă cu a lui, literatura fiind ea însăși un univers în sine, cu legi proprii. Iar Albania este o țară cu probleme, care nu știe să-și facă aliați, ea ajungând la nedorita performanță de maestră în ruperea relațiilor diplomatice: cu Marea Britanie, cu țările occidentale, cu Uniunea Sovietică, cu China. Deși cunoaște cazul unor scriitori care s-au implicat în viața politică a țării lor, cum ar fi, de exemplu, Vaclav Havel, este sigur că aceștia nu ar fi reușit nimic dacă ar fi avut de-a face cu țări problematice ca Serbia, Albania, Muntenegru sau Albania.

În timpul dictaturii staliniste din Albania, Ismail Kadare a fost adesea redus la tăcere. Regimul considera orice scriitor renumit a fi din start ostil, contra puterii care trebuia distrus. Singura posibilitate ca să supraviețuiești sub o asemenea dictatură era să scrii lucruri fără valoare, pe placul regimului, să-i arăți că nu are nici un motiv să se teamă de pana ta. Kadare a trăit douăzeci de ani sub regimul stalinist din Albania, timp în care era publicat și apreciat în țări occidentale, ceea ce era de nesuportat pentru autorități. A așteptat căderea comunismului, moment de care a fost sigur că se va întâmpla, pentru a putea să ducă viața de scriitor pe care o ducea orice om de literatură din lumea liberă.

David Grossman - scrisul ca terapie pentru durerea pierderii fiului său în conflictul israelo-palestinian

În anul 2006, în timp ce participa la o acțiune împotriva grupării Hezbollah, Uri, fiul lui David Grossman, a fost ucis. Pe atunci, scriitorul lucra de ceva ani la profeticul său roman, ”Până la capătul pământului” 2012. A reușit să-l ducă la capăt doar datorită obișnuinței și disciplinei de a scrie, întrucât durerea pierderii fiului a făcut ca totul să pară fără nici un scop, inutil, chiar și scrisul. Întoarcerea la literatură a fost ca o întoarcere la viață. Simplul fapt de a se așeza în camera unde lucra și de a inventa personaje și povești, a făcut ca viața să-și reintre în drepturi. Și-a dat seama de puterea vindecătoare a scrisului asupra lui și chiar s-a întrebat atunci cum reușesc ceilalți oameni să supraviețuiască unei asemenea dureri fără să scrie. Mai ales că, atunci când pierde pe cineva drag, omul încearcă să înțeleagă semnificația morții și se lovește de un zid rece și de nepătruns. În acele momente, omul nu poate face decât un pas minuscul, acela către artă, deși, până la urmă, nici arta nu înseamnă mai nimic, ea nu poate să schimbe faptele, dar ea este singura libertate.

Ceea ce i se pare și mai trist lui David Grossman este că, în Orientul Mijlociu, toate aceste morți și de o parte și de alta a baricadei, nu folosesc la nimic. Aici, fiecare are un doliu de purtat. Iar în Israel, în lumea arabă, la palestinieni, șansele de pace sunt din ce în ce mai mici, situația fiind de-a dreptul stranie. Israelienii și palestinienii nu mai cred în ceea ce se cheamă pace. Totul este paralizat și toată lumea este convinsă că războiul este singura opțiune. Este ca și cum, printr-o voință divină, toți cei din Orientul Mijlociu s-au născut pentru a ucide sau pentru a fi uciși. În Israel nimeni nu mai pronunță cuvântul ”Pace”, iar cei câțiva care îl mai pronunță sunt priviți ca pe niște lunatici.

Scriitorul și-a pregătit de mai bine de doi ani adăpostul pentru situația în care Israelul este atacat, dacă Statele Unite se implică în Siria. Afirmă că aici situația este și mai complicată: e clar pentru toată lumea că președintele Assad nu mai poate rămâne la putere pentru ceea ce i-a făcut propriului popor, dar, în momentul când acesta va cădea, Siria va încăpea pe mâinile facțiunilor rivale - șiiții, alauiții, kurzii și probabil în mâinile celor de la Al-Qaida. Toate aceste facțiuni vor război și fiecare în parte vrea să atace Israelul. Situația explozivă din Siria este ca o mană cerească pentru politicienii de dreapta din Israel care se folosesc de acest lucru pentru a le arăta israelienilor cât de brutale ar fi cu ei aceste facțiuni, dacă ar avea ocazia, având în vedere cât de cruzi sunt cu proprii concetățeni. De aceea David Grossman crede că este vital pentru Israel să aibă o armată foarte puternică dar, în același timp, să se facă totul pentru menținerea păcii în zonă.

David Grossman

Scriitorul Andreï Makine a fost ales membru al Academiei Franceze

Andreï Makine

Romancierul, născut în Siberia, ocupă locul lăsat vacant de scriitoarea algeriană Assia Djebar, decedată pe 6 februarie 2015. El a avut alți șapte contracandidați, între care un liceean în vârstă de 15 ani și a fost ales cu 15 voturi pentru, 3 abțineri și 6 voturi contra, din totalul de 26 de votanți. A învățat limba franceză încă de mic copil de la bunica lui franțuzoaică. Prima carte a publicat-o în 1990, în franceză, sub pseudonimul Gabriel Osmonde. În 1987 a ales să trăiască în Franța, unde se încăpățânează să nu se lase doborât de refuzurile repetate ale manuscriselor sale de către edituri. Pentru a-i convinge cumva pe editori, el i-a lăsat să creadă că primele sale două romane au fost traduse din rusă, inventând chiar și un traducător.

Prima dată a făcut cerere pentru cetățenia franceză în 1991, dar cererea i-a fost respinsă. Deși s-a simțit umilit în acele clipe, mai ales că era total impregnat de cultura și civilizația franceză, a înțeles că statul francez a avut motive serioase să nu-i acorde cetățenia întrucât pe atunci nu avea nici un domiciliu fix, nici un serviciu stabil.

Lucrurile aveau să se schimbe o dată cu apariția romanului ”Testamentul francez” în 1995, cu care cunoaște un mare succes la public, pentru care primește Goncourt et le Médicis și Goncourt des lycéens. Abia după dobândirea notorietății i se acordă și cetățenia franceză. Conform tradiției, o dată cu titlul de academician, va primi și un cuvânt din dicționarul limbii franceze.

Unde își crează scriitorii romanele (3): Paul Auster, J.M. Coetzee, Arturo Perez-Reverte, Elfriede Jelinek și Bret Easton Ellis

Paul Auster în locuința sa

Paul Auster scrie cu tocul sau cu stiloul pentru că îi place cum curge cerneala pe hârtie și i se pare că dintr-un stilou cuvintele ies mai ușor. Întotdeauna scrie pe carnete Clairefontaine sau la vechea lui mașină de scris și asta nu din vreo nostalgie sentimentală ci doar pentru că îi este lui convenabilă. Nu a simțit niciodată nevoia de a scrie la computer. Scrie lent, abia dacă umple o pagină sau două pe zi, atunci când scrie trei părându-i-se de-a dreptul miraculos.

J. M. Coetzee își are biroul instalat la al doilea etaj al casei. Este orientat către vest și este suspendat peste o vale cu pietre peste care pini înalți își aruncă umbrele. Scrie la o masă în fața unui perete gol, iar în spatele lui se află etajere cu cărți. La dreapta lui are biroul pe care îl folosea pe vremea când era școlar, în sertarele căruia își aranjează hârtia de scris.

Arturo Perez-Reverte scrie înconjurat de cărțile sale și aceste sunt multe: 30 de mii. Este ca într-o peșteră, locul fiind foarte tăcut. Lucrează la calculator, având pe lângă el enciclopediile și dicționarele de care are nevoie pentru cărțile pe care vrea să le scrie, de la opt dimineața până la patru după-amiaza, ca și cum ar merge la serviciu. După aceea face corectura la mână folosindu-se de stiloul său marca Montblanc. Singurii săi companioni sunt o sabie de cuirasarier din vremea lui Napoleon și un kalașnikov pe care l-a cumpărat în timpul ultimului său reportaj de război.

Elfriede Jelinek, când se află în casa din Viena, scrie într-o cameră mică care dă în propria grădină, iar undeva în depărtare se vede un munte verde și împădurit. Rar merge și la apartamentul ei din Munchen unde lucrează în cea mai mare cameră a locuinței. Acesta este situat însă în partea cea mai zgomotoasă a orașului, ceea ce face lucrul destul de dificil de realizat.

Bret Easton Ellis (”American Psycho”, ”The Rules of Attraction”) lucrează într-un birou, la el acasă, într-o cameră cu vedere asupra orașului Los Angeles. Locul este destul de lipsit de obiecte întrucât simte nevoia ca totul să fie în ordine și curat: nu are tablouri sau postere pe pereți. Are într-o parte o bibliotecă mică și un ecran de televizor fixat pe CNN, dar pe care nu-l prea deschide. Mai are un birou pe care își ține cele două computere, precum și notele și manuscrisele la care luccrează. De pe locul său vede cerul iar fereastra este mai mereu deschisă.

 Arturo Perez-Reverte

Bret Easton Ellis

 Elfriede Jelinek

 Elfriede Jelinek în locuința ei din Viena

 J. M. Coetzee scriind

Paul Auster în casa lui

Unde își crează scriitorii romanele (2): David Lodge, Michael Crichton, Frederick Forsyth, Zeruya Shalev și Don DeLillo

Frederick Forsyth în casa lui

David Lodge locuiește la Birmingham. Mai are un apartament și la Londra dar acolo nu scrie niciodată. Casa din Birmingham este drăguță și modernă iar fereastra de la biroul său dă spre un patio cu o fântână și cu copaci. Ai crede că te afli la țară dacă nu ai ști că te afli la câteva sute de metri de centrul orașului. Biroul este la parter dar tocmai în fundul casei, lui Lodge plăcându-i să se țină deoparte fără a deveni însă solitar. Înăuntru are un birou mare unde lucrează la calculator. Nu ascultă muzică, mai ales că de când i-a scăzut auzul nici nu prea mai are cum. Scrie de la ora opt și jumătate dimineața până la ora prânzului, apoi pe la sfârșitul după-amiezii până la cină. După cină nu mai e bun de nimic așa că se uită la televizor sau citește ziarele.

Michael Crichton își scria romanele într-o căsuță aflată la câțiva kilometri de locuința lui, special amenajată pentru a-i servi de birou. Spațiul era destul de mic iar storurile erau trase. Pe perete avea trei imagini: o fotografie de Cartier-Bresson, o alta cu Clark Gable și Gary Cooper pufnindu-i râsul și, în spatele scaunului său, o litografie de David Hockney. Lucra la un birou mare, din lemn, aflat mereu în dezordine, încărcat cu hârtii, cărți, iar în mijloc, computerul. Mai avea și un radio pe care nu-l pornea niciodată. Tot timpul se găseau pe scaun haine uitate acolo cu săptămânile. De regulă, lucra de la șapte și jumătate dimineața până pe la ora unu a amiezei, câteodată mai scriind și după-amiaza sau seara. Tot timpul scria cam același număr de pagini. Stabilea un grafic pe care îl urmărea mereu pentru a putea vedea ritmul înaintării în lucru. De la primele sale lucrări, ritmul de lucru era același: un început lent, urmat de o oprire. După aceea, scria din ce în ce mai repede până termina.

Frederick Forsyth scrie într-o șură, așa cum chiar el spune, aflată sub acoperiș, deasupra garajului. Aici are o canapea, o cafetieră iar în fundul încăperii are o masă mare unde poate să-și întindă toate documentele în jurul mașinii de scris. Camera nu are telefon. De obicei scrie timp de cincizeci de zile după ce a făcut o cercetare de șase luni. Începe să lucreze la ora șase dimineața oprindu-se pe la prânz. Rația zilnică este de zece pagini, pentru ele pregătindu-se îndelung, dar bătându-le extrem de repede la mașină. Afirmă că a scrie este de-a dreptul plictisitor.

Zeruya Shalev afirmă că, pentru ea, să scrie este un lux. Aceasta pentru că poate să rămână acasă, să nu vadă pe nimeni, să fie doar ea și computerul la care poate imagina toate acele vieți fără de sfârșit. Scrie în fosta cameră a fiicei sale, plecată să trăiască la Tel Aviv, unde nu are fereastră, deci nici lumină naturală, nu știe niciodată cât este ora și este departe de orice zgomot al lumii exterioare. Scrie ore în șir, recitește ceea ce a scris, rescrie de zeci de ori aceleași pagini. Atunci când o mai apasă singurătatea, găsește o excelentă companie în personajele sale.

Don DeLillo scrie  într-o cameră a casei vechi în care locuiește. Nu scrie niciodată în altă parte decât acasă la el. După ce ia micul dejun, merge în acea cameră unde se mai află o fotografie a lui Charlie Parker precum și niște tablouri pictate de un vechi amic de-al său, mort astăzi. Camera are două ferestre, în spatele lui sunt cărți, iar pe masă (nu este un birou) se află o mașină de scris. De regulă, masa e mereu acoperită de hainele lui răvășite. Lucrează cu ușa închisă, mai tot timpul fiind liniște, exceptând momentele când are loc vreun accident pe autostrada din vecinătate și câte un elicopter zboară staționar câte douăzeci de minute făcând un vacarm asurzitor.

 David Lodge

 Don DeLillo

 Don DeLillo

 Frederick Forsyth

 Michael Crichton 1984

 Michael Crichton

Zeruya Shalev

Unde își crează scriitorii romanele (1): Eric-Emmanuel Schmitt, José Saramago, Joyce Carol Oates, Truman Capote și Umberto Eco

Eric-Emmanuel Schmitt

Eric-Emmanuel Schmitt scrie în fața unei ferestre prin care se vede doar cerul. În locuința sa din Bruxelles, și-a amenajat colțul său pentru scris într-un atelier de pictor aflat la nivelul cel mai de sus al casei. El spune că ”atunci când ridic capul de la birou, am în față o pagină azurie dacă soarele strălucește, o pagină albă dacă cerul este acoperit, o pagină fluidă și mișcătoare dacă norii sunt purtați de vânt”.

José Saramago scria în biroul de la etajul casei sale din insula Lanzarote (Insulele Canare), în timp ce soția sa trebăluia jos, ea fiind și traducătoarea lui în spaniolă. La sfârșitul zilei cobora ducându-i acesteia cele două sau trei pagini pe care le scrisese, pe care ea le traducea în următoarele ore. Fereastra biroului său dădea spre mare iar în dreapta se putea zări o altă insulă, Fuerteventura. Sub fereastră se afla grădina cu măslini, ficuși și mulți cactuși. Scria la computer la o masă foarte simplă, aproape ca o masă de mănăstire. În spatele lui avea cărți care ocupau tot peretele, precum și o bibliotecă destinată propriilor scrieri și traduceri. Nu era un colecționar dar îi plăceau sculpturile mici, obiectele populare și pietrele vulcanice. Avea, de asemenea, un aparat pentru a asculta muzică: Bach, Mozart, Haydn și muzică barocă. În birou mai avea portretele lui Camoens, Proust și Tolstoi, precum și câteva gravuri agățate pe perete. Undeva în dreapta avea o piesă de mobilier pe care ținea portrete de familie: cu tatăl său, cu mama sa, cu bunicul său din partea mamei.

Truman Capote scria doar din poziția culcat. Nu putea să gândească decât întins pe un pat sau pe o canapea trăgând dintr-o țigară și având o cafea alături. Pe măsură ce dimineața se transforma în după-amiază și seară, Capote trecea de la cafea la ceai de mentă, apoi la sherry și martini. La început nu a scris la mașină ci la mână, cu creionul.

Umberto Eco nu avea o metodă anume. Cea mai mare parte a scrisului la romanele sale a făcut-o în casa lui de la țară. Atunci când se afla la oraș sau în vreo călătorie făcea mai mult cercetare și lua notițe pentru literatura pe care dorea să o scrie. Doar în locuința lui de la țară avea zece mii de cărți, el fiind un adevărat bibliofil, biblioteca lui numărând în total 50 de mii de volume, dintre care o mie de cărți rare. La cărțile rare și valoroase avea și ediția modernă, astfel încât atunci când doar dorea să atingă și să simtă o carte, lua varianta străveche, iar atunci când dorea doar să ia notițe, se folosea de varianta mai actuală. Eco scria în liniște deplină, mai puțin în nopțile când, la țară fiind, se întâmpla să audă câinii urlând. Mai scria însă și ascultând muzică, mai ales muzică clasică și melodii golden oldies, preferințele sale muzicale oprindu-se în anii '60, cu muzica celor de la The Beatles.

Joyce Carol Oates scrie în fața ferestrei, a uneia care dă spre un mic teren împădurit din fața casei sale, pe care îl traversează deseori cerbi. Acum își găsește confortul și inspirația în natură, spre deosebire de începuturile ei când scria în fața unui perete gol.

 Eric-Emmanuel Schmitt

 José Saramago în vila sa din Insulele Canare

 José Saramago

 Joyce Carol Oates în casa sa

 Joyce Carol Oates la masa de scris

 Umberto Eco în vasta bibliotecă a casei sale din Milano

 Umberto Eco

 Umberto Eco în casa sa din Milano a cărei bibliotecă număra 50 000 de volume

  Umberto Eco în casa sa din Milano a cărei bibliotecă număra 50 000 de volume

Truman Capote relaxându-se cu carte și cu o țigară în apartamentul său din  Brookyln Heights, New York 1958

 Truman Capote în locuința sa

Truman Capote în locuința sa

Cele mai bune 100 romane ale literaturii britanice

La inițiativa BBC Culture, critici literari, editori din lumea întreagă, toți din afara Marii Britanii (din Statele Unite ale Americii, Europa, Australia, Orientul Mijlociu, Africa, Asia India), au fost rugați să nominalizeze care sunt cele mai bune romane scrise vreodată de un scriitor britanic.

Iată romanele care au ocupat Top 100:

100. The Code of the Woosters (PG Wodehouse, 1938)

99. There but for the (Ali Smith, 2011)

98. Under the Volcano (Malcolm Lowry,1947)

97. The Chronicles of Narnia (CS Lewis, 1949-1954)

96. Memoirs of a Survivor (Doris Lessing, 1974)

95. The Buddha of Suburbia (Hanif Kureishi, 1990)

94. The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner (James Hogg, 1824)

93. Lord of the Flies (William Golding, 1954)

92. Cold Comfort Farm (Stella Gibbons, 1932)

91. The Forsyte Saga (John Galsworthy, 1922)

90. The Woman in White (Wilkie Collins, 1859)

89. The Horse’s Mouth (Joyce Cary, 1944)

88. The Death of the Heart (Elizabeth Bowen, 1938)

87. The Old Wives’ Tale (Arnold Bennett,1908)

86. A Legacy (Sybille Bedford, 1956)

85. Regeneration Trilogy (Pat Barker, 1991-1995)

84. Scoop (Evelyn Waugh, 1938)

83. Barchester Towers (Anthony Trollope, 1857)

82. The Patrick Melrose Novels (Edward St Aubyn, 1992-2012)

81. The Jewel in the Crown (Paul Scott, 1966)

80. Excellent Women (Barbara Pym, 1952)

79. His Dark Materials (Philip Pullman, 1995-2000)

78. A House for Mr Biswas (VS Naipaul, 1961)

77. Of Human Bondage (W Somerset Maugham, 1915)

76. Small Island (Andrea Levy, 2004)

75. Women in Love (DH Lawrence, 1920)

74. The Mayor of Casterbridge (Thomas Hardy, 1886)

73. The Blue Flower (Penelope Fitzgerald, 1995)

72. The Heart of the Matter (Graham Greene, 1948)

71. Old Filth (Jane Gardam, 2004)

70. Daniel Deronda (George Eliot, 1876)

69. Nostromo (Joseph Conrad, 1904)

68. A Clockwork Orange (Anthony Burgess, 1962)

67. Crash (JG  Ballard 1973)

66. Sense and Sensibility (Jane Austen, 1811)

65. Orlando (Virginia Woolf, 1928)

64. The Way We Live Now (Anthony Trollope, 1875)

63. The Prime of Miss Jean Brodie (Muriel Spark, 1961)

62. Animal Farm (George Orwell, 1945)

61. The Sea, The Sea (Iris Murdoch, 1978)

60. Sons and Lovers (DH Lawrence, 1913)

59. The Line of Beauty (Alan Hollinghurst, 2004)

58. Loving (Henry Green, 1945)

57. Parade’s End (Ford Madox Ford, 1924-1928)

56. Oranges Are Not the Only Fruit (Jeanette Winterson, 1985)

55. Gulliver’s Travels (Jonathan Swift, 1726)

54. NW (Zadie Smith, 2012)

53. Wide Sargasso Sea (Jean Rhys, 1966)

52. New Grub Street (George Gissing, 1891)

51. Tess of the d’Urbervilles (Thomas Hardy, 1891)

50. A Passage to India (EM Forster, 1924)

49. Possession (AS Byatt, 1990)

48. Lucky Jim (Kingsley Amis, 1954)

47. The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman (Laurence Sterne, 1759)

46. Midnight’s Children (Salman Rushdie, 1981)

45. The Little Stranger  (Sarah Waters, 2009)

44. Wolf Hall (Hilary Mantel, 2009)

43. The Swimming Pool Library (Alan Hollinghurst, 1988)

42. Brighton Rock (Graham Greene, 1938)

41. Dombey and Son (Charles Dickens, 1848)

40. Alice’s Adventures in Wonderland (Lewis Carroll, 1865)

39.  The Sense of an Ending (Julian Barnes, 2011)

38. The Passion (Jeanette Winterson, 1987)

37. Decline and Fall (Evelyn Waugh, 1928)

36. A Dance to the Music of Time (Anthony Powell, 1951-1975)

35. Remainder (Tom McCarthy, 2005)

34. Never Let Me Go (Kazuo Ishiguro, 2005)

33. The Wind in the Willows (Kenneth Grahame, 1908)

32. A Room with a View (EM Forster, 1908)

31. The End of the Affair (Graham Greene, 1951)

30. Moll Flanders (Daniel Defoe, 1722)

29. Brick Lane (Monica Ali, 2003)

28. Villette (Charlotte Brontë, 1853)

27. Robinson Crusoe (Daniel Defoe, 1719)

26. The Lord of the Rings (JRR Tolkien, 1954)

25. White Teeth (Zadie Smith, 2000)

24. The Golden Notebook (Doris Lessing, 1962)

23. Jude the Obscure (Thomas Hardy, 1895)

22. The History of Tom Jones, a Foundling (Henry Fielding, 1749)

21. Heart of Darkness (Joseph Conrad, 1899)

20. Persuasion (Jane Austen, 1817)

19. Emma (Jane Austen, 1815)

18. Remains of the Day (Kazuo Ishiguro, 1989)

17. Howards End (EM Forster, 1910)

16. The Waves (Virginia Woolf, 1931)

15. Atonement (Ian McEwan, 2001)

14. Clarissa (Samuel Richardson,1748)

13. The Good Soldier (Ford Madox Ford, 1915)

12. Nineteen Eighty-Four (George Orwell, 1949)

11. Pride and Prejudice (Jane Austen, 1813)

10. Vanity Fair (William Makepeace Thackeray, 1848)

9. Frankenstein (Mary Shelley, 1818)

8. David Copperfield (Charles Dickens, 1850)

7. Wuthering Heights (Emily Brontë, 1847)

6. Bleak House (Charles Dickens, 1853)

5. Jane Eyre (Charlotte Brontë, 1847)

4. Great Expectations (Charles Dickens, 1861)

3. Mrs. Dalloway (Virginia Woolf, 1925)

2. To the Lighthouse (Virginia Woolf, 1927)

1. Middlemarch (George Eliot, 1874)