”Dragostea Florii-de-Bujor”, de Lisa See (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011

Romanul Lisei See își introduce cititorii în lumea Chinei din vechime, bogată în tradiții, semnificații și simboluri, având o idee destul de originală pentru occident, dar destul de des întâlnită în literatura chineză, aceea a unei fantome care cunoaște lumea și viața abia după moarte, ea fiind și naratorul firului poveștii.

Floare-de-Bujor este o tânără frumoasă și răsfățată, singurul copil al unei familii înstărite din China. Conform tradiției, ea a fost crescută și educată pentru a deveni o bună soție, în interiorul casei, ea neavând voie niciodată să iasă pe poarta reședinței familiei. La împlinirea vârstei de 15 ani ea este promisă de soție tânărului Wuren, chiar dacă cei doi nu s-au văzut niciodată. În timpul unei sărbători, în care actorii recită poemul ”Pavilionul Bujorilor”, o operă interzisă tinerelor fete deoarece ar avea o influență nefastă asupra lor, Floare-de-Bujor primește învoirea de a vedea și ea ceva din jocul artiștilor, ascunsă însă după un paravan, căci tinerele nemăritate nu au voie să fie văzute de vreun străin. Din spatele paravanului, Floare-de-Bujor îndrăznește să privească, pe furiș, către bărbații din sală. Ochii îi cad pe un tânăr poet de care se îndrăgostește imediat. Soarta face ca cei doi tineri să se întâlnească trei nopți la rând în Pavilionul de Privit Luna, astfel că cei doi au ocazia să se privească, să se cunoască și să-și împărtășească sentimentele pe care fiecare le simte pentru celălalt.

Noroiul de pe pantofii și de pe poalele rochiei fetei o fac pe mama acesteia suspicioasă și decide ca Floare-de-Bujor să fie încuiată în camera ei până în ziua nunții sale. Nimic nu trebuie să împiedice ca fata să ajungă soția celui căruia îi fusese hărăzită. Aici stă închisă mai mute luni la rând, timp în care, înflăcărată din ce în ce mai mult în iubirea ei imposibilă, tânăra refuză să mai mănânce. Timpul trece, ea este din ce în ce mai slăbită. Cu câteva zile înainte de nunta sa, Floare-de-Bujor află un adevăr teribil: tânărul Wuren și iubitul ei din Pavilionul de Privit Luna sunt una și aceeași persoană. Este beată de fericire dar deja este prea târziu: Floare-de-Bujor moare înainte de a se căsători. Astfel, ea devine încă una din victimele poemului de dragoste interzis și blestemat. Pentru că a murit fără să devină soție și mamă, fetei nu i se fac toate ritualurile de înmormântare astfel că sufletul ei nu își găsește pacea veșnică, devenind un spirit rătăcitor și flămând.

Tradiția chineză spune că atunci când moare un om, sufletul acestuia are nevoie de 49 de zile pentru a trece din lumea pământească în lumea cu odihnă veșnică. Sufletul se împarte în trei: o parte rămâne îngropat cu trupul, altă parte călătorește în lumea cealaltă, iar ultima rămâne pe pământ așteptând să intre în tableta strămoșilor. Sufletul Florii-de-Bujor, moartă la șaisprezece ani din boală de dragoste și care nu a ieșit niciodată pe poarta casei sale, este cel care începe să cunoască lumea de afară. Fantoma ei, în rătăcirea sa prin lume, ajunge și la casa iubitului Wuren, căsătorit acum cu frumoasa dar cruda Tan Ze, pe care, în încercarea disperată de a se apropia de iubitul său, Floare-de-Bujor o bântuie.

Imaginea Lumii de Dincolo descoperită de Floare-de-Bujor este una destul de interesantă: ”În viață mi se spuseseră destul de multe despre Lumea de Dincolo; unele corecte, altele greșite. Cei mai mulți oameni o numesc lumea de dedesubt, însă eu prefer să o numesc lumea de deasupra pentru că, înafară de câteva porțiuni, nu e chiar dedesubt. Dincolo de geografia reală a locului în care mă simțeam deasupra, totul era pur și simplu o continuare. Moartea nu întrerupe legătura cu familia noastră, iar statutul pe care îl avem în viață rămâne și el același. Dacă pe pământ erai țăran, atunci continuai să ari câmpiile de aici; dacă erai propietar de pământ, învățat sa scriitor, îți petreceai zilele citind, compunând, bând ceai și arzând tămâie.” Reconfortantă ideea, nimic de zis.

O lectură captivantă, surprinzătoare pe alocuri, despre o lume îndepărtată și poate pierdută pe care Lisa See știe să o aducă la îndemâna cititorilor săi.

”Cain”, de José Saramago (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2014

”Îndoiala e privilegiul celor care trăiesc mult.”

”Istoria oamenilor este istoria neînțelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el.”

La moartea lui José Saramago, în 2010, Biserica Catolică i-a refuzat scriitorului defunct orice ceremonie religioasă care s-ar fi cuvenit oricărui catolic trecut la cele veșnice. Asta te face să te întrebi, dacă nu ești deja în temă, ce ar fi putut scrie Saramago, atât de grav în cărțile lui, încât să devină un proscris de neiertat pentru Biserică. Așa că am luat să citesc una din cărțile lui, cu un titlu care ar fi putut avea legătură cu religia, anume ”Cain”, un roman de mici dimensiuni, dar cât se poate de edificator.

În ”Cain”, José Saramago nu face altceva decât să confere oamenilor biblici, cum este Adam, Eva, Cain, Abel sau Avraam, nimic mai mult decât latura lor firească, aceea umană, la propriu, aceasta însemnând că ei pot avea dorințe, îndoieli, nevoi de satisfăcut, sentimente de iubire și ură, invidie sau răzbunare. El își imaginează călătoria prin lume a lui Cain, ucigașul fratelui său Abel, pedepsit de Dumnezeu să ducă o viață de pribegie. Astfel Cain, trăind în mai multe prezenturi paralele, ajunge să fie martor la înfăptuirea jertfei lui Avraam, la confuzia și disperarea generală de după amestecul limbilor oamenilor care au construit turnul Babel, la distrugerea prin foc și pucioasă a Sodomei și Gomorei, la făurirea vițelului de aur la poalele muntelui Sinai, la cucerirea Ierhonului, sau la venirea potopului. În urma acestor priveliști, Cain, aflat într-o rivalitate puternică cu Dumnezeu, trage concluzia că El poate fi crud, poate greși, că nu este de încredere, este ranchiunos, că poate face atât bine cât și rău, mai mult, că este nebun, reproșându-i mereu că El este cauza tuturor acestor nenorociri.

O interpretare personală a lui Saramago, uneori cu umor, a unor episoade biblice, în care timpul este relativ și în care cititorul rămâne cu impresia că lumea este aceeași încă de la facerea ei, că nimic nu s-a schimbat. Poate cea mai amuzantă secvență este aceea în care Cain, îi dă lecții de fizică lui Dumnezeu prin care îi explică cum că arca lui Noe, construită după indicațiile Lui, într-o vale și departe de orice apă, nu va pluti în veci ci va sfârși înecată, cu toate viețuitoarele pe care le găzduiește căci, conform principiului lui Arhimede, bărcile plutesc doar datorită faptului că ”toate corpurile scufundate într-un lichid primesc un impuls de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului dislocat de un corp”. Așa că Dumnezeu este nevoit să mute imensa arcă lângă o apă.

Ei bine, așa ceva n-avea cum să fie pe placul Bisericii, e de înțeles asta, mai ales că romanul a apărut în 2009, cu doar un an înainte de moartea scriitorului. Nu e de înțeles de ce nu i-a considerat lucrările așa cum sunt de fapt: literatură. Lumea literară a fost mult mai rezonabilă, prețuindu-i stilul inconfundabil, curajul de a se lega de subiecte sensibile și originalitatea, acordându-i Nobelul pentru literatură în 1998. Mai mult ca sigur că spiritului liber al lui José Saramago oricum nu i-a păsat de ”pedeapsa” aplicată.

Ca o ultimă observație, toate numele proprii din roman, inclusiv cel al lui Dumnezeu, sunt scrise cu miniscule, ceea ce poate fi interpretat cel puțin în două feluri: ori din dorința de a reduce monumentalele personaje la unele lipsite de orice importanță, ori poate dintr-un soi de eschivare, că poate nici nu e vorba de acel Dumnezeu și de acel Cain, deși totul indică exact contrariul.

Fotografia de artă - Robert Doisneau (Part II)

 Robert Doisneau - The girl and the Policeman, Rue de Rivoli, Paris, France, ca. 1945.

 Robert Doisneau - The Ring, 1934

 Robert Doisneau - Shy kids with glasses, 1956

 France. The little children fom Choisy-le-Roy, c. 1950s, by Robert Doisneau

 Le jus de pomme de Saint Sauvant, 1947 - Robert Doisneau

Le petit train de chaises,  PARIS 1944 - Robert Doisneau 

 Le rêve du père Noël - Paris 1954 par Robert Doisneau

Les Amoureux - Robert Doisneau

 Les écoliers curieux, Paris, 1953 photo by Robert Doisneau

 Robert Doisneau - Pluie d´été 1981

 Robert Doisneau - A roosting pigeon on a little boy’s head, 1964

 Robert Doisneau - Boy with a baguette, 1953

Robert Doisneau - Elephants on the road 

Robert Doisneau - Jacques Prévert and his daughter, Michèle 

Robert Doisneau - La douche à raizeux, 1949 

 Robert Doisneau - La voiture fondue, 1944

 Robert Doisneau - Les jardins du Champs de Mars, Paris 1944

 Robert Doisneau - Paris, 1957

 Robert Doisneau - The tooth, 1956

Robert Doisnequ - Two friends. 1952

Im Labyrinth Des Schweigens (Labirintul minciunilor) 2014

Un film despre procesul Auschwitz, început în Germania în 1963, în urma căruia 17 naziști au fost condamnați pentru faptele criminale pe care le-au comis în lagăre, împotriva evreilor. Un film al cinematografiei germane, unul destul de onest mai ales că imaginea Germaniei de pe atunci are cumva de suferit. Pe principul că cineva poate fi criminal pentru unii dar erou pentru alții, autoritățile germane, deși ofereau compensații bănești supraviețuitorilor lagărelor, recunoscîndu-le astfel statutul de victimă, nu a întreprins mai nimic împotriva celor care au comis acele atrocități. Poate cel mai celebru caz este cel al doctorului Joseph Mengele, care nu numai că nu a fost obligat să apară în fața unei instanțe de judecată, dar mai era și protejat, fiind lăsat să plece din țară în Argentina. La destul de mulți ani după război, nimeni nu vorbea despre crimele comise, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ceea ce m-a frapat a fost că tineretul habar nu avea nici măcar că a existat un lagăr pe numele lui, Auschwitz. Atmosfera era una de acceptare tacită a faptului că nimeni nu va fi pedepsit, căci ”ce fel de țară își condamnă proprii soldați?”.

Un film despre a discerne în mod just între ce e bine și ce e rău, despre încercarea de a se face dreptate, indiferent de care parte te afli.

Luni, 20 iulie 2015