”O experiență personală”, de Kenzaburō Ōe 1964 (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2004

Titlu original: ”Kojinteki na taiken”

În 1963, în viața lui Kenzaburō Ōe, laureatul premiului Nobel pentru literatură din 1994, s-a întâmplat un eveniment care avea să îi marcheze destinul pentru totdeauna: i s-a născut unicul copil, Hiraki, acesta fiind handicapat. A fost pus atunci în situația de a alege dacă lasă copilul să trăiască sau să moară. Această experiență terifiantă de la începutul vieții sale își găsește ecoul în romanul ”O experiență personală”, publicat un an mai târziu, un roman despre dificultatea de a accepta uneori ceea ce îți rezervă viața, în care altruismul, mila par să se piardă în fața instinctului de conservare, a așa numitului egoism uman care te împinge către calea cea ușoară, în care doar fericirea ta contează, despre forul interior uman care nu este eminamente înclinat către bine sau către rău ci este mereu sfâșiat între cele două extreme, dar și un roman despre asumarea responsabilității în cele din urmă.

Lumea lui Bird, eroul principal al cărții, este complet dată peste cap, când i se naște un copil cu hernie cerebrală, variantele posibile pentru micuț fiind fie moartea, fie viața trăită într-o stare vegetativă. Suferința lui Bird este însă una egoistă, el își dorește ca micuțul să moară cât mai repede astfel încât el să-și revadă liniștit de viață și să își poată îndeplini marele vis, acela de a face o călătorie în Africa. Bird nu are în el nici un fel de instinct patern, acest copil însemnând pentru el un ”monstru” și nimic altceva. Distanțarea profesională a medicilor, văzută de Bird ca pe o indiferență jignitoare, îl doare mai mult decât suferința propriei soții care, lăuză și țintuită pe un pat de spital, se frământă zi și noapte căci nu i se spune adevărul.

În așteptarea atât de mult doritei morți a bebelușului, Bird nu se sfiește să caute compania altei femei și a sticlelor cu băutură. Cum moartea micuțului pare să nu mai vină, Bird hotărăște să forțeze lucrurile și-și dă copilul pe mâna unui doctor de o moralitate îndoielnică, care ”să îl ajute să moară”. Pe ultima sută de metri, o străfulgerare a propriei conștiințe îl face pe Bird să realizeze ce monstruozitate este pe cale să comită și să-și ducă copilul la spital pentru a fi operat și salvat. Salvarea copilului reprezintă și propria lui salvare de sub tortura sentimentului de vinovăție: ”- De fapt, tot încercam să fug și aproape că reușisem, dar se pare că realitatea te obligă să trăiești cum trebuie atunci când o accepți”.

Ideea care transpare din ”O experiență personală” este aceea că a fugi de responsabilități poate fi doar o soluție de moment, liniștea sufletească pe termen lung aducând-o doar asumarea, faptul de a fi alături de cei care au așteptări și privesc cu speranță către tine.

”Misterele Berlinului”, de Joseph Kanon (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2009

Titlu original: ”The Good German” 2001

Jake Geismar este unul din mulții jurnaliști veniți în Berlin, după înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a pune mâna pe un subiect pentru ziarul la care lucrează, dar și pentru a o căuta pe Lena, nemțoaica pe care o iubește, rămasă aici. Orașul, puternic bombardat de către aliați, este tot o ruină, peste tot nu se pot vedea decât dărâmături și nu se poate simți decât miros de fum și de cadavre. Între aliați pare să se ducă și un altfel de război, americanii și rușii străduindu-se să ajungă primii la savanții și la tehnologia Germaniei pentru a le putea exploata în interes propriu.

Atunci când un soldat american este ucis, Jake simte că această moarte care, aparent, nu interesează pe nimeni, ascunde lucruri mult mai grave pe care dorește să le cerceteze și să le aducă la lumină. Căutările lui îl fac să vadă mai bine fața războiului care schimbă oamenii determinându-i să comită fapte pe care nu și-ar fi închipuit vreodată că le-ar fi putut face, orori comise cu un singur scop: supraviețuirea. El descoperă un Berlin în care nimeni nu mai este ceea ce pare, în care fiecare își ascunde cu orice preț trecutul de nazist, chiar dacă pentru aceasta trebuie să mai comită alte fapte reprobabile, în care învingătorii nu sunt cu nimic mai buni decât cei învinși atâta timp cât profită de cel căzut la pământ pentru a trage foloase materiale.

Un roman stufos, are peste 600 de pagini, un adevărat film thriller așternut pe hârtie, în care Joseph Kanon aduce în discuție și fața nevăzută a războiului, aceea poate care nu a apărut în reportajele vremii, în care au loc violuri și jafuri, astfel că nu se mai știe când anume a fost mai rău: în timpul războiului sau după. De altfel, romanul a și fost ecranizat în 2006 (afișul filmului dând și coperta ediției de la Rao) în regia lui Steven Soderbergh , avându-i în rolurile principale pe George Clooney și pe Cate Blanchett, care a reușit o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră și o nominalizare la Festivalul de Film de la Berlin pentru regie. 

Carte vs. film

Cine a citit cartea apoi a văzut filmul, probabil că a fost șocat de cât de mult a fost ea denaturată. Mai ales personajul Lenei care dintr-unul pozitiv devine unul total negativ. Romanul ne prezintă o Lena victimă a războiului, violată de ruși, salvată in extremis de la moarte de Jake. O femeie normală, cuminte suferind, iubirea vieții lui Jake. Pentru a o salva pe ea Jake își pune viața în pericol, întrucât soțul ei, matematicianul Emil Brandt, este cel care a comis crime pentru naziști. Așadar Lena nu este nici o spioană, nici evreică, nici un greifer – adică un evreu care prinde alți evrei pentru naziști pentru a-și asigura supraviețuirea, nu devine o femeie ușoară care se culcă cu soldații americani pentru bani, nu este amanta mortului Tully - pe care nu ea îl ucide, nu este nimic din ceea ce o prezintă filmul. Este doar o femeie învinsă de război care este salvată din infern de către Jake, din iubire.

În film nu se văd decât scene în care George Clooney ia mereu bătaie, nu apar personaje ca evreica Renate, care devine greifer pentru a-și proteja copilașul, copil scos din țară și adoptat de Jake , sau ca fotografa Liz din ale cărei instantanee Jake descoperă indicii care îl vor conduce la rezolvarea crimei. Totul este atât de denaturat, totul este atât de superficial tratat încât abia dacă înțelegi ceva. Romanul, mult mai profund, mai trist, cu personaje asupra cărora nu te poți hotărî dacă sunt complet pozitive sau complet negative așa cum este și în viață, de altfel, a fost redus la aproape două ore în alb-negru de împărțit pumni și curve. Grav și rușinos!

Imagini din filmul "The Good German" 2006

Blestemul de a fi femeie în lumea arabă (Jurnal de lectură)

”Arsă de vie”, de Suad 

Editura Rao 2008

Psihologia modernă afirmă că bărbații încearcă să minimalizeze importanța femeii și s-o supună, ca o răzbunare a faptului că, născuți din femeie, în primii ani de viață sunt complet neputincioși și depind total de aceasta. Unele păreri, considerate fanteziste și de-a dreptul eretice de către Biserica Catolică, susțin că, de fapt, întemeietorul creștinismului nu a fost Iisus, ci Maria Mgdalena, deci o femeie, și că acesta ar fi un secret păstrat cu strășnicie de către Biserică, dominată de bărbați. Dar ceea ce se întâmplă astăzi cu femeile în lumea arabă nu are legătură nici cu psihologia modernă, nici cu Maria Magdalena, nici măcar cu mileniul în care trăim. Cartea-document ”Arsă de vie” este mărturia unei femei dintr-un sat din Cisiordania, supraviețuitoare a unei ”crime de onoare”, cum își numesc și își justifică arabii ororile cu care își pedepsesc femeile.

În lumea arabă, mai ales în zonele rurale, fetele sunt analfabete căci nu merg la școală; nu-și cunosc prea bine nici propriul sat pentru că nu au voie să părăsească locuința decât rareori și cu un scop bine precizat, deplasându-se doar însoțite; nu merg decât cu pași repezi și cu privirea plecată în pământ; sunt mereu desculțe dar obligate să poarte rochii și cămăși cu mâneci lungi cu gulere bine închise pentru ca nici un pic din pielea brațelor să nu fie expusă vederii; o fată nu se poate mărita decât dacă toate surorile ei mai mari s-au măritat, în ordinea vârstei. Orice abatere de la aceste reguli face ca fata să fie considerată o sharmuta (târfă) și devine victima unei ”crime de onoare”.

Femeia se naște doar pentru a fi sclava bărbaților din viața ei: până se căsătorește este sclava tatălui și fraților ei, iar după măritiș devine sclava soțului și a băieților pe care îi naște. Nu-și cunoaște niciodată soțul decât la nuntă, totul fiind hotărât de către părinții săi. O dată măritată, este datoare să fie supusă orbește soțului și, mai ales, să-i nască băieți. Dacă primul copil născut este o fată, devine ținta batjocurii întregului sat. Un bărbat se căsătorește doar pentru a avea băieți. Soția și fetele care au neșansa să vină pe lume nu valorează nici cât un animal din gospodărie și acest lucru li se reamintește mereu, cu reproș. Totul se reduce la supunere: ”Dacă tatăl tău îți spune <Rămâi în acest colț toată viața>, vei rămâne în acest colț toată viața. Dacă tatăl tău îți pune o măslină pe o farfurie și îți spune <Astăzi mănânci doar atât>, doar atât mănânci. Este foarte dificil să ieși din pielea asta de sclavă supusă, pentru că te naști cu ea, fiind fată, și, pe tot parcursul copilăriei noastre modul acesta de a exista, de a asculta de bărbat și de legea lui, este întreținut în permanență de tată, de mamă, de frate și singura ieșire constă în a te mărita. ”, spune Suad. De regulă, măritișul nu înseamnă decât a schimba un calvar cu un altul. Sunt muncite și torturate pentru orice greșeală, aceasta în timp ce bărbații și băieții nu mișcă un pai. Pot fi trase de păr cu sălbăticie și tunse, bătute cu cureaua sau cu picioarele până la a fi omorâte. Uneori, o fată poate fi ucisă de propria familie doar pentru că nu este suficient de harnică. Diferența dintre prețioșii bărbați și neînsemnatele femei se face și în ceea ce privește condițiile de trai și de igienă: femeia și fetele din casă folosesc o singură apă pentru a se spăla, aceeași pentru toate, soțul și băieții au dreptul fiecare la apă curată; bărbații au dreptul să meargă la oraș, la cinema, să facă tot ceea ce le trece prin cap, pe când femeile nici nu prea cunosc ceea ce se află dincolo de poarta propriei case.

Nimeni nu își dorește nașterea unei fiice, așa că femeile își ucid fetele nou-născute atunci când se consideră că sunt suficiente fete în casă pentru a sluji. Nimănui nu-i trece prin cap să investigheze sau să pedepsească aceste pruncucideri. Oricum, tot femeile sunt cele care le comit, așa că n-ar fi decât o nouă pedeapsă pe capul lor și numai al lor.

Deseori, este suficient un simplu zvon pentru ca o fată să fie consemnată ca fiind o sharmuta și, astfel, totul să se sfârșească pentru ea. O sharmuta în familie înseamnă rușinea supremă pentru capul acesteia, acesta făcându-se de râs în întregul sat. Pentru a-și recupera onoarea pierdută, părinții hotărăsc uciderea fetei. Cel care este desemnat să o ucidă, de regulă un frate sau un cumnat, consideră că este o mare onoare pentru el. ”Crime de onoare” se comit în țări ca Iordania, Cisiordania, Turcia, Iran, Irak, Yemen, India, Pakistan, Israel, chiar în unele zone din Europa. Legislația din aceste țări, în rarele cazuri când o ”crimă de onoare” ajunge în instanță, este una foarte permisivă, asasinul fiind practic nepedepsit. Cu toate acestea bărbații nu se abțin din încerca să păcălească femeile și de a le compromite, știind foarte bine ce soartă le așteaptă. Cu toate acestea, femeile cad în continuare în plasa vorbelor lor dulci și mieroase, cred în falsele lor promisiuni de căsătorie, comițând ireparabilul.

Este și cazul autoarei Suad (un pseudonim, de altfel), care râmânând însărcinată cu un băiat din vecini, după ce acesta a convins-o că o ia de soție și devenită o sharmuta, este condamnată de familia ei. Un cumnat îi dă foc în curtea casei. Cuprinsă de flăcări, ea reușește să sară gardul în stradă, unde este găsită de câteva femei și dusă la spital. S-ar crede că aici se sfârșeste coșmarul ei, dar nu este deloc așa. În spital nu primește îngrijirile medicale necesare tocmai pentru că s-a aflat că e vorba de o ”crimă de onoare”. Propria ei mamă vine la căpătâiul ei pentru a-i da să bea otravă și pentru a desăvârși practic ceea ce cumnatului nu i-a reușit. Familia o vrea moartă cu orice preț pentru a se reabililta în ochii consătenilor. Nu reușește nici ea datorită apariției, pe neașteptate, a unui doctor. Treburile acestea nu se fac cu prea mulți martori. Mai mult moartă decât vie, Suad naște. O membră a organizației Terre des Hommes o descoperă și o scoate din țară împreună cu copilul, ducând-o în Elveția unde este îngrijită și salvată. Astfel, Suad devine una dintre rarele cazuri în care o victimă a unei ”crime de onoare” supraviețuiește și vorbește despre asta, mai ales că aceste crime nu ies aproape niciodată la suprafață.

Atât pe coperta unu cât și pe coperta patru chipul lui Suad este acoperit de o mască. Lucrul acesta a fost necesar nu pentru a ascunde ravagiile focului, căci acesta n-a apucat să-i cuprindă chipul, ci pentru ca familia ei să nu o recunoască. Ar călători peste mări și țări pentru a o ucide.

De neînțeles este cum femeile, după ce, fete fiind, au trăit cu spaima de a nu greși și de a muri în urma capriciilor taților și fraților lor, după ce se mărită și nasc copii, ajung să-și trateze la rândul lor fiicele exact în modul în care au fost tratate și ele, fără excepție și fără milă.

Interesant este faptul că, înafara unor cărți scrise de supraviețuitoarele unor astfel de orori, atunci când își fac curaj să scrie, mai nimeni nu vorbește și nu militează pentru îndreptarea lucrurilor. Persoanele publice nu par a se lega de subiectul acesta, așa cum au făcut-o pentru Tibet, Darfur etc. Oare de ce?

”Dragostea Florii-de-Bujor”, de Lisa See (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011

Romanul Lisei See își introduce cititorii în lumea Chinei din vechime, bogată în tradiții, semnificații și simboluri, având o idee destul de originală pentru occident, dar destul de des întâlnită în literatura chineză, aceea a unei fantome care cunoaște lumea și viața abia după moarte, ea fiind și naratorul firului poveștii.

Floare-de-Bujor este o tânără frumoasă și răsfățată, singurul copil al unei familii înstărite din China. Conform tradiției, ea a fost crescută și educată pentru a deveni o bună soție, în interiorul casei, ea neavând voie niciodată să iasă pe poarta reședinței familiei. La împlinirea vârstei de 15 ani ea este promisă de soție tânărului Wuren, chiar dacă cei doi nu s-au văzut niciodată. În timpul unei sărbători, în care actorii recită poemul ”Pavilionul Bujorilor”, o operă interzisă tinerelor fete deoarece ar avea o influență nefastă asupra lor, Floare-de-Bujor primește învoirea de a vedea și ea ceva din jocul artiștilor, ascunsă însă după un paravan, căci tinerele nemăritate nu au voie să fie văzute de vreun străin. Din spatele paravanului, Floare-de-Bujor îndrăznește să privească, pe furiș, către bărbații din sală. Ochii îi cad pe un tânăr poet de care se îndrăgostește imediat. Soarta face ca cei doi tineri să se întâlnească trei nopți la rând în Pavilionul de Privit Luna, astfel că cei doi au ocazia să se privească, să se cunoască și să-și împărtășească sentimentele pe care fiecare le simte pentru celălalt.

Noroiul de pe pantofii și de pe poalele rochiei fetei o fac pe mama acesteia suspicioasă și decide ca Floare-de-Bujor să fie încuiată în camera ei până în ziua nunții sale. Nimic nu trebuie să împiedice ca fata să ajungă soția celui căruia îi fusese hărăzită. Aici stă închisă mai mute luni la rând, timp în care, înflăcărată din ce în ce mai mult în iubirea ei imposibilă, tânăra refuză să mai mănânce. Timpul trece, ea este din ce în ce mai slăbită. Cu câteva zile înainte de nunta sa, Floare-de-Bujor află un adevăr teribil: tânărul Wuren și iubitul ei din Pavilionul de Privit Luna sunt una și aceeași persoană. Este beată de fericire dar deja este prea târziu: Floare-de-Bujor moare înainte de a se căsători. Astfel, ea devine încă una din victimele poemului de dragoste interzis și blestemat. Pentru că a murit fără să devină soție și mamă, fetei nu i se fac toate ritualurile de înmormântare astfel că sufletul ei nu își găsește pacea veșnică, devenind un spirit rătăcitor și flămând.

Tradiția chineză spune că atunci când moare un om, sufletul acestuia are nevoie de 49 de zile pentru a trece din lumea pământească în lumea cu odihnă veșnică. Sufletul se împarte în trei: o parte rămâne îngropat cu trupul, altă parte călătorește în lumea cealaltă, iar ultima rămâne pe pământ așteptând să intre în tableta strămoșilor. Sufletul Florii-de-Bujor, moartă la șaisprezece ani din boală de dragoste și care nu a ieșit niciodată pe poarta casei sale, este cel care începe să cunoască lumea de afară. Fantoma ei, în rătăcirea sa prin lume, ajunge și la casa iubitului Wuren, căsătorit acum cu frumoasa dar cruda Tan Ze, pe care, în încercarea disperată de a se apropia de iubitul său, Floare-de-Bujor o bântuie.

Imaginea Lumii de Dincolo descoperită de Floare-de-Bujor este una destul de interesantă: ”În viață mi se spuseseră destul de multe despre Lumea de Dincolo; unele corecte, altele greșite. Cei mai mulți oameni o numesc lumea de dedesubt, însă eu prefer să o numesc lumea de deasupra pentru că, înafară de câteva porțiuni, nu e chiar dedesubt. Dincolo de geografia reală a locului în care mă simțeam deasupra, totul era pur și simplu o continuare. Moartea nu întrerupe legătura cu familia noastră, iar statutul pe care îl avem în viață rămâne și el același. Dacă pe pământ erai țăran, atunci continuai să ari câmpiile de aici; dacă erai propietar de pământ, învățat sa scriitor, îți petreceai zilele citind, compunând, bând ceai și arzând tămâie.” Reconfortantă ideea, nimic de zis.

O lectură captivantă, surprinzătoare pe alocuri, despre o lume îndepărtată și poate pierdută pe care Lisa See știe să o aducă la îndemâna cititorilor săi.