Hisham Matar despre Libia lui Gaddafi și despre primele lui două romane

Editura Minerva 2008

Titlu original: ”In the Country of Men”

Hisham Matar a simțit din plin dezordinea lumii: născut în 1970, și-a petrecut copilăria la Tripoli, ca fiu al unui fervent oponent al dictaturii lui Muammar al-Gaddafi. În martie 1990, pe când Hisham și părinții lui se exilaseră la Cairo, tatăl a fost arestat de către serviciile secrete egiptene și închis în celebra închisoare din Abou Salim. Pe atunci, Hisham Matar avea 20 de ani iar această dispariție avea să devină obsesia vieții lui. Abia în 2010 el și mama sa au primit dovada că tatăl ar mai fi fost în viață cândva, prin anul 2002. Din această dată, nimic nu mai este clar.

Primul lui roman, În țara bărbaților (2007), ajuns în etapa finală pentru Booker Prize, a fost proslăvit de către critica literară. Este un roman despre drama unei familii din Libia anului 1979, o Libie aflată sub teroarea dictaturii lui Gaddafi și guvernată de propriile ei cutume, dramă  povestită prin ochii unui copil de nouă ani. Atmosfera nu poate fi decât una familiară cititorilor români: telefoane ascultate, supravegheri pe stradă, oameni care încearcă să schimbe ceva, turnători din obligație și trădători de bună voie, singura soluție fiind aceea de a fugi din țară. Dincolo de toate astea însă, dincolo de tema obsesivă a lipsei tatălui, eu l-am perceput ca pe un roman despre dragostea de mamă, o dragoste nețărmurită de mamă! Romanul a fost tradus în peste douăzeci de țări și a colecționat numeroase premii, între care Commonwealth First Book Award, Royal Society of Literature Ondaatje Prize,  Premio Vallombroza Gregor von Rezzori și Premio Internazionale Flaiano.

Cel de-al doilea roman al său, Anatomy of a disappearance (o să-l pomenesc cu titlul original, în engleză, întrucât nu a fost tradus încă și pentru piața din România), este construit nu în jurul uneia, ci a mai multor astfel de dispariții, pe care Nuri, personajul principal, le jelește: iubirea unei mame, moartă în condiții suspecte, calmul unei copilării pierdut într-o adolescență contrariată de o pasiune zbuciumată, dulceața propriei tale țări lăsată în urmă pentru a lua calea exilului și mai ales, dispariția neașteptată a unui tată adulat și necunoscut.

Iată ce spunea Hisham Matar într-un interviu, cu ocazia apariției celui de-al doilea roman, despre Libia lui Gaddafi și felui cum dictatura i-a influențat viața și opera:

Având în vedere ceea ce ați trăit, cum de v-ați apucat să scrieți povestea tânărului Nuri, al cărui tată, un dizident politic egiptean, dispare subit, răpit dintr-un hotel din Geneva?

Ceea ce m-a interesat cel mai mult a fost să mă las acaparat de un subiect pe care îl cunosc și de al explora, creând un univers nou, precum și noi personaje. Cred că asta se ascunde în spatele romanelor oricărui scriitor. În orice caz, este ceea ce spun cel mai des pentru a da o explicație acestei obsesii. Pentru Anatomy of a disappearance, totul a pornit de la câteva mici amănunte. Ideea de a-l crea pe Nuri mi-a venit pe când mă aflam, în afara sezonului, într-un hotel din Egipt. Tocmai terminasem În țara bărbaților. Eram singur și voiam să mă odihnesc. Doi bărbați reparau piscina: unul avea în jur de 80 de ani, celălalt nu mai mult de 20. Se foiau unul pe lângă celălalt, de colo-colo. Bătrânul era întreprinzător și dinamic, cel tânăr timid și retras. Am văzut asta ca pe un fel de răsturnare a valorilor. Tatăl  un revoluționar, iar fiul un conservator. Nu știam dacă sunt tată și fiu, dar mi-am zis că pot fi același personaj la vârste diferite. Aș spune că asta a fost prima inspirație, mi-am luat și câteva notițe. Apoi, mi-a luat un an de zile până să scriu prima frază: ”Sunt zile când lipsa tatii mă apasă ca un copil așezat pe pieptul meu”. Am știut imediat că asta era cheia întregii cărți.

La începutul romanului, naratorul, Nuri, spune că nu încetează să își caute tatăl dispărut: ”Fiecare lucru, fiecare ființă, existența însăși înseamnă acum posibilitatea unor asemănări, a unor evocări. Poate că asta este de fapt, ceea ce înțelegem prin acest cuvânt scurt și devenit azi aproape arhaic: elegie”, spune el. Este romanul dumneavostră o elegie?

În literatura modernă nu se mai scriu aproape deloc elegii. Ori, trebuie să mărturisesc că pe mine mă interesează nespus această formă literară. Mă întreb adesea cum se scrie o elegie modernă. Ea nu trebuie să fie neapărat sentimentalistă. Am citit și mi-a plăcut mult In memoriam A.H.H., de Lord Alfred Tennyson, celebrul poet din epoca victoriană. I-au trebuit șaptesprezece ani să scrie acest poem magnific despre moartea unui prieten. Așa că da, Anatomy of a disappearance poate fi citit ca o încercare de elegie modernă.

Participați la dezbateri publice, scrieți cronici în ziare (mai exact pentru The Guardian și The New York Times). Cum se leagă această preocupare cu cea de romancier?

Relația dintre cetățeanul și scriitorul care sunt este una complicată. Ca scriitor, mă simt complet liber, n-am nici o oligație. Ca cetățean însă, mă simt câteodată constrâns să intervin pe anumite subiecte. Am început prin a aminti ceea ce credeam eu despre situația din Libia, în The Guardian, primul cotidian care mi-a cerut părerea. Tatăl meu era un dizident, așa că era normal să mi se pună întrebări despre asta. Trebuie să spun însă că, în cazul acela, am impresia că am acționat nechibzuit. Pentru că era ceva ce putea fi periculos. Era un timp în care a-l considera pe Gaddafi un dictator era ceva riscant!

Personal, cum ați resimțit căderea lui Gaddafi, mai precis anunțul capturării lui, a cărei înregistrare video a făcut înconjurul lumii, apoi moartea acestuia?

Sfărșitul regimului Gaddafi a însemnat o mare bucurie pentru mine. Pe care am resimțit-o din plin. E ceva ce nu mi-am închipuit niciodată că se va putea întâmpla. Dictatura Gaddafi mi-a afectat mult viața. Sub regimul lui, nu am încetat niciodată să mă îngrijorez pentru viața alor mei. Am fost de-a dreptul șocat de felul în care a fost tratat. A fost un moment de nebunie. Când s-a anunțat moartea lui, eram la New York, făceam duș, radioul era deschis. Am auzit știrea, am ieșit de sub duș și m-am uitat la știrile care se difuzau iar și iar. Apoi m-am întors sub dușul meu. De data asta, aveam un sentiment de încredere și speranță în lume. Dictatura lui Gaddafi era un sistem lipsit de logică. El omora la întâmplare, fără vreo explicație, era o lume nebună. Toți ne doream ca să se sfârșească și s-a sfârșit, într-un moment de nebunie.

Sfârșitul regimului lui Kadhafi a avut vreo însemnătate în ceea ce-l privește pe tatăl dumneavoastră?

Da. Acum putem pune întrebări pe care înainte nu le-am fi putut pune și avem mult mai multe informații despre ceea ce s-a întâmplat.

Vă deranjează întrebările despre tatăl dumneavoastră?

Da, pentru că e ceva foarte personal. Mult timp, am vorbit public despre tata și despre lucruri foarte intime pentru că știam că asta ne-ar putea ajuta să-l găsim. Dar nu-mi place să vorbesc despre asta. 

Anatomy of a disappearance a apărut în august 2011, în timpul când Libia traversa o perioadă de mare frământare internă. Eliberarea țării, după opt luni de război civil, la 23 octombrie 2011. Retrospectiv, v-a schimbat asta percepția asupra cărții?

Întâlnirea dintre roman și cititori a devenit mai complicată. Tot timpul am trăit cu impresia că publicul îmi citește cărțile fără să cunoască ceva despre mine. Ori, asta e imposibil. Toți scriitorii se confruntă cu așa ceva. Și e normal pentru un scriitor să fie provocat de ceea ce se întâmplă în lume.

Primăvara arabă a țintit lumina reflectoarelor asupra cărților dumneavoastră. În New York Review of Books, un jurnalist vă atribuia un rol de ”ambasador literar între două lumi care, mult timp, au fost captive într-o relație reciprocă de suspicieune și ignoranță”. Ce credeți despre asta?

Eu nu mă văd astfel. Era un compliment din partea jurnalistului. Nu sunt un ambasador. Cea mai mare problemă a poziției postcoloniale este că trebuie să te justifici mereu. Se așteaptă să și faci ceea ce scrii. Nu vreau să fiu sclavul unei astfel de situații. Sunt arab, libian, dar și mai mult decât atât. Scriitorii occidentali scriu despre ce vor ei. Și eu vreau să fac asta. De altfel, unii cred că nu mi-am propus să scriu astfel de romane. Deseori mi se spune: trebuie să scrii o saga de 600 de pagini despre istoria Libiei, despre societatea și cultura libiană. Iată de ce, pentru mine, e aproape un gest extrem să scriu povești cu unul sau maximum două personaje.

Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Poezia a fost cea care m-a adus către ficțiune. Consider că toate romanele pun aceeași întrebare: cum să trăiești? Iar preocupare cea mai mare de a pune și de a răspunde la întrebarea aceasta o are poezia. Când eram tânăr, nu citeam decât poezie. Biblioteca părinților mei era plină de operele poeților arabi, francezi, italieni și greci. Îmi plac mult și poeții arabi clasici cum ar fi al-Mutanabbi și Ibn Arabî, dar și poeți mai recenți ca Badr Shakir al-Sayyab sau Adonis. Când eram mic, ai mei citeau poeme în fiecare seară împreună cu prietenii lor. Eram prea mic ca să le înțeleg dar găseam totul foarte incitant. În poezie, ca și în romane, îmi plac tăcerile. Sunt cărți care îți stimulează imaginația, sunt cărți care ți-o inhibă. Se vorbește mult despre vocile cărților. Eu sunt mult mai sensibil la tăcerile lor. Din Frații Karamazov, îmi amintesc mai degrabă de tăcerile romanului.

În romanele dumneavostră, personajele povestitoare sunt copii singuri la părinți: Suleiman în În țara bărbaților și Nuri în  Anatomy of a disappearance.

În ambele cazuri este vorba de personaje izolate de evenimente și de copii care evoluează într-o lume a adulților. Eu am șansa de a avea un frate mai mare care mereu m-a protejat. Am însă sentimentul că cei care sunt singuri la părinți sunt mult mai confruntați cu propria lor lume. Nuri este singur cu problemele lui. Nu le spune nimănui, doar cititorului. Într-un anume fel, e ca și cum cititorul este singurul lui confident.

În Anatomy of a disappearance se observă un joc al numelor proprii: Nuri, Mona, Munir, strada Monnier.

Nuri înseamnă ”lumina mea”, Mona este speranța, dorința, Munir face trimitere tot la lumină. De ce? Eu știu de ce, dar ar fi prostesc s-o spun. În schimb, pot să vă spun că de la început am avut în minte numele de Nuri el-Alfi. Alfi vine de la Alif, prima literă din alfabet, ceea ce ține de ceva unic. E și o trimitere la Aleph al lui Borges.

Vă scrieți romanele în engleză. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră? V-ar plăcea cândva să scrieți în arabă?

Doar îmi place să scriu și atât. Găsesc că a scrie cu cât mai multă claritate este un exercițiu interesant pentru un scriitor. Când te exprimi într-o altă limbă decât limba ta maternă, asta este și mai greu de atins. Samuel Beckett a început prin a scrie în franceză pentru că vedea asta ca fiind ceva urgent. Avea nevoie de acest soi de abstracțiune, de a scrie într-o altă limbă decât a lui. Stăpânesc perfect engleza: mi-am făcut studiile, am muncit și am trăit la Londra. Doar că engleza mă pune oarecum într-un soi de decalaj, ceea ce-mi permite să abordez lucrurile mai simplu. Cuvintele și expresille limbii mele materne conțin prescurtări. Cumva, engleza nu mă lasă să folosesc clișee. În ceea ce privește scrisul în arabă, nu știu ce să spun. Nu îmi spun ”Într-o zi, voi scrie o carte în arabă”. Fac totul instinctiv. Îmi place să las inspirația să mă cuprindă și să mă pârguiască, puțin câte puțin. Și de altfel, urăsc ideea să fiu un scriitor profesionist.