Ca din întâmplare, femeie: Regina Cristina a Suediei, de Dario Fo (Jurnal de lectură)

Cu siguranță există biografii ale reginei Cristina a Suediei mult mai reușite decât aceasta. Dacă sunteți în căutarea unor pagini de literatură care să vă taie răsuflarea de frumusețea frazelor, create cu multă măiestrie, s-ar putea să fiți dezamăgiți. Și asta pentru că Dario Fo nu a fost un scriitor de romane. De fapt, decernarea premiului Nobel pentru literatură din 1997 a fost o recunoaștere a tuturor pieselor de teatru pe care Fo le-a scris și le-a interpretat, singur sau alături de alți actori, în care satiriza puterea și lua apărarea celor asupriți dar și ca urmare a implicării sale în plan politic. Timp de mai bine de 10 ani, alături de soția sa, actrița Franca Rame, a apărut în fața italienilor în fiecare sâmbătă seară, într-o emisiune de televiziune la Rai, ridiculizând abuzurile de tot felul, dar mai ales ale puterii sau ale bisericii, până când emisiunea a fost scoasă de pe post ca urmare a cenzurii impuse de Biserica Catolică. Romanul acesta istorico-biografic a fost scris spre sfârșitul vieții sale, când regina Cristina a Suediei a devenit un subiect fascinant pentru el. Și nu avea cum să nu aibă Dario Fo, omul de teatru, o atracție pentru această regină atipică, de demult, care ca și el, a iubit atât de această artă, mai ales punerile în scenă ale lui Molière, pe care l-a cunoscut personal și pe care l-a ajutat de câte ori a putut. 

Cristina a Suediei nu a vrut să facă nimic din ceea ce se aștepta de la o femeie a epocii sale. Singurul copil al regelui Gustav II Adolf al Suediei și al Mariei Eleonora de Brandenburg, a devenit regină la 6 ani, după ce tatăl ei, regele, a murit în urma unei răni căpătate în război. Fiindcă regina avea o vârstă atât de fragedă, conducerea țării au fost preluată de un consiliu de regență, în timp ce din partea Cristinei nu se aștepta decât să își desăvârșească educația, să se mărite cu un nobil vrednic și să împlinească vârsta de 18 ani pentru a putea prelua frâiele puterii. Numai că viitoarea regină se împăca și nu prea cu cerințele acestea. Da, îi plăcea nespus să învețe, căci era de felul ei foarte curioasă. Iubea mult știința și arta, la un moment dat fiind eleva lui Descartes însuși. În rest, însă, nimic nu mai era la fel de simplu: nu putea fi o domniță elegantă și cu bune maniere și pace! Cu un aspect de băiețoi, cu părul mereu vâlvoi și ciufulit, prefera să călărească îmbrăcată bărbătește sau să se învârtă prin preajma tunurilor armatei decât să brodeze sau mai știm noi ce era prevăzut ca obligatoriu în educația unei nobile de la curtea suedeză. Nici prea frumoasă nu era, mai ales că nu prea dădea importanță coafurilor și rochiilor elegante. 

Prea modernă pentru secolul său, acestă tânără inteligentă nu își punea nici un fel de opreliște inimii când era vorba de iubire: se avânta în vâltoarea pasiunii indiferent dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie sau dacă era un nobil sau un om de rând. La vârsta de 18 ani devine regină în adevăratul sens al cuvântului. Ca totul să fie perfect, nu mai trebuia decât să se mărite cu un reprezentant al vreunei case regale europene puternice, asigurând astfel o alianță de durată ce ar fi asigurat pacea și progresul Suediei. Doritori au fost mulți, numai că tânăra regină nu era ca oricare alta. O nemulțumea profund perspectiva de a fi o soție supusă și o îngrozea de-a dreptu ideea de a fi nevoită să toarne urmași la tron unul după altul. Nu, categoric viața aceasta nu era pentru ea! 

După aproape 10 ani de domnie, hotărăște că o de-acum încolo își va trăi viața numai cum o vrea ea! Așa că întrunește Consiliul Coroanei și abdică în favoarea unui văr de-al său, cel care avea să devină regele Carol X. Mai mult, renunță la religia oficială a țării ei, cea luterană și se convertește la catolicism. Părăsește Suedia și se stabilește pentru o vreme la Anvers, orașul unde pictaseră Rubens și Van Dyke. Își tunsese părul scurt, se îmbrăca în haine bărbătești și purta pantofi fără toc, astfel încât trecea drept un tânăr, nimic din înfățișarea ea arătând că ar fi vorba de o femeie. În pragul vârstei de 30 de ani se stabilește în Italia, la Roma. Este primită cu mult fast de către papă la Vatican unde și locuiește o vreme. Apoi își stabilește reședința la Palazzo Farnese ale căror porți le deschide pentru toți cei care, ca și ea, iubesc literatura, pictura, teatrul sau muzica. Aici, la Roma, se dă în dragoste cu Decio Azzolino, un tânăr cardinal citit și glumeț, legătură pe care cei doi sun nevoiți să o ascundă pentru a evita scandalul. 

După ce a renunțat la o coroană cândva, i-a venit din nou pofta să fie regină, urmărind să pună mâna pe regatul Neapolului, mai ales că Suedia nu-i prea mai trimitea nici o lețcaie și avea mare nevoie de bani. În plus, având propriul ei regat, ar fi putut să-l iubească nestingherită pe Azzolino, al ei. Intrigile ei nu dau însă nici un fel de roade, Cristina rămânând cu buzele umflate. Din palatul ei de la Roma, a continuat să sprijine teatrul, mai ales pe cel al lui Molière și a luat deseori poziție în favoarea celor persecutați de un regim politic sau altul, stârnind de multe ori scandal sau dezaprobare. A murit la 62 de ani, vegheată de iubitul ei, cardinalul Azzolino. La o lună de la dispariția iubitei sale, cardinalul a murit și el, neputând să facă față golului imens lăsat de ea în sufletul său. A fost înmormântată în Grotele Vaticane, ea fiind, în ordine, a doua din doar cele trei femei cărora li s-a acordat acest privilegiu până în zilele noastre, celelalte două fiind: contesa italiană Matilda de Toscana (1046-1115) și prințesa poloneză Maria Clementina Sobieska (1702-1735).

 Cristina de Suedia, de Jacob Ferdinand Voet

Cristina de Suedia, de David Beck 

Cristina de Suedia în 1653, de Sébastien Bourdon

Cristina de Suedia - artist necunoscut 

Cristina de Suedia conversând cu René Descartes

Cristina de Suedia, atribuit lui David Beck 

 Cristina de Suedia, de David Beck

 Cristina de Suedia în ultimii ani de viață, artist necunoscut

 Cristina de Suedia în anii bătrâneții, artist necunoscut

Mormântul Cristinei de Suedia din Criptele Vaticane 

"Însemnările secrete ale lui Descartes", de Amir D. Aczel (Jurnal de lectură)

Editura Nemira 2008

Titlu original: ”Descartes' s Secret Notebook” 2005

Matematicianul Amir D. Aczel scrie o biografie a unui alt matematician strălucit, cunoscut mai degrabă ca filosof, René Descartes, acordând atenție legăturilor sale cu o societate ocultă, anume Frăția de Rozacruce, unui carnet plin cu note codificate, dar și morții sale misterioase de pe pământ suedez.

Născut în Franța, într-o familie bogată și într-o vreme în care totul era de descoperit, Descartes a avut posibilitatea și libertatea de a se preocupa și de a studia ceea ce îl interesa. Marea problemă era însă aceea că dacă o descoperire contravenea preceptelor bisericești atunci descoperitorul era în mare pericol. Este și cazul lui Descartes care, contemporan cu procesul lui Galilei, a înțeles că pentru a nu avea necazuri trebuia să-și tăinuiască anumite descoperiri. A negat cu vehememență zvonurile care circulau pe seama lui privitoare la apartenența sa la Frăția de Rozacruce, o societate de savanți și reformatori înființată în Germania în prima parte a secolului XVII-lea, în care matematicienii ocupau un loc important. A negat până într-acolo încât a renunțat o perioadă să mai facă matematică, întrucât era cunoscut că toți matematicienii străluciți fac parte din frăție.

Sébastien Bourdon - Portretul presupus al lui René Descartes

De frica Inchiziției, Descartes a renunțat să-și publice lucrarea intitulată ”Le Monde”, o lucrare de știință la care muncise din greu și s-a mutat în Olanda, o țară majoritar protestantă, unde spera că va avea parte de mai multă toleranță. Ca măsură de precauție, își schimba domiciliul brusc și des, adresa lui neavând-o mai nimeni. Când a publicat pentru prima oară ”Discurs asupra metodei” (în Olanda 1637), primul tiraj al cărții a fost anonim. Era prima sa lucrare care vedea lumina tiparului (la acea dată Descartea avea 41 de ani), ea devenind repede cea mai citită dar și cea mai controversată operă a vremii. Secretul autorului ei nu a ținut mult, identitatea acestuia fiind repede deconspirată. Interesant este că Descartes a scos de la publicare acele părți din Discurs în care se arăta de acord cu ideile lui Copernic și Galilei conform cărora Soarele era centrul Universului și nu Pământul, idee revoluționară care a dus la moartea lui Galilei. Și-a ținut adevăratele păreri doar pentru sine. Controversele iscate de lucrarea sa l-au făcut pe Descartes să trăiască și mai ascuns, și mai retras. Protestantismul majoritar din Olanda nu l-a ajutat cine știe ce, filosoful ajungând să fie acuzat ca este ateu, ceea ce era la fel de periculos căci puteai să fii ars pe rug pentru asta.

Influența lui Descartes asupra reginei Christina a Suediei

Descartes a stat în Olanda timp de douăzeci de ani după care, invitat la curtea suedeză de către tânăra regină Christina, vrăjită de ideile sale, a părăsit Olanda pentru a merge în Suedia și a deveni profesorul de filosofie al reginei. Deși nu era o femeie frumoasă, tânăra regină era una foarte inteligentă și învățată: vorbea fluent în zece limbi, îi citise pe Platon și pe stoici, era interesată de artă, muzică, științe și literatură. După ce l-a citit și pe Descartes și l-a dorit cu orice preț pentru sine ca profesor de filosofie. Deși nu si-a dorit să meargă în Suedia, Descartes, măgulit de atenția unei suverane, a acceptat în cele din urmă invitația, ajungând la Stockholm în 1649, fiind primit aici cu toate onorurile. Primirea fastuoasă, copleșirea cu daruri și atenția acordată de regină au stârnit furia și ura crâncenă a nobililor de la curte, nici unul nevăzând cu ochi buni posibila influență a unui catolic francez asupra suveranei lor de religie luterană.

 Regina Christina a Suediei în 1670, portret de Jacob Ferdinand Voet

Cu timpul, regina Christina a devenit din ce în ce mai subjugată de îndrăgitul ei filosof, vorbindu-se din ce în ce mai mult de o relație de dragoste între cei doi, chiar dacă era doar una pur platonică.

O moarte misterioasă

La cinci luni după sosirea la Stockholm, pe 3 februarie 1650, Descartes, care fusese sănătos toată viața lui și care avusese tot timpul grijă de sănătatea lui mâncând preponderent fructe și legume proaspete, s-a îmbolnăvit brusc. Medicul trimis de la curte l-a diagnosticat cu pneumonie și i-a recomandat ca tratament luarea de sânge. Trebuie menționat că medicina acelor vremuri era una destul de limitată, aplicând la aproape toate bolile unul și același tratament inutil: luarea de sânge. Descartes, care studiase anatomia, știa că n-are cu ce să-l ajute ba, mai mult, risca să se infecteze grav, a refuzat tratamentul. Medicul care, îl ura la fel de mult pe filosof ca și curtenii, declarând chiar că îl dorea mort, s-a simțit profund jignit de refuzul pacientului, proorocind în dreapta și stânga că Descartes va muri. În câteva zile și spre nemulțumirea doctorului, Descartes a început să se înzdrăvenească. A mâncat, a băut și ca remediu a cerut un pahar cu alcool aromatizat cu tutun. Paharul cu alcool era menit pentru a-i provoca voma și pentru a-i curăța astfel trupul de rău. Doctorul i-a preparat băutura dorită. Descartes a băut licoarea închisă la culoare oferită și până a doua zi dimineața era în agonie, vomitând sânge și un lichid negru. Disperat, l-a lăsat pe doctor să-i ia sânge dar asta nu l-a salvat, murind la o zi după ce a băut alcoolul aromat, la 11 februarie 1650. Avea aproape 54 de ani. Imediat zvonurile despre o posibilă otrăvire au început să circule. Ciudat este că, deși profund îndurerată de moartea filosofului și dorind să-i confere postum un titlu nobiliar precum și o înmormântare într-un mausoleu de marmură alături de regii Suediei, regina Christina, la sugestia ambasadorului Franței la curtea sa, Pierre Chanut, dispune îngroparea lui Descartes în cimitirul azilului pentru orfani, un cimitir sărăcăcios și mizerabil.

Abia în 2 octombrie 1666 trupul lui Descartes, fără craniu, a fost deshumat și repatriat în Franța, osemintele lui fiind depuse într-o criptă a bisericii Sainte-Geneviève-du-Mont din Paris, biserică distrusă ulterior în timpul Revoluției Franceze. După un timp în care trupul a stat în Muzeul Monumentelor Franceze, Descartes și-a găsit în cele din urmă odihna, începând cu 1819, în vechea biserică Saint-Germain-des-Prés. Chimistul suedez Jöns Jacob Berzelius, prezent la deshumarea lui Descartes, a văzut că îi lipsește craniul. A aflat că la o licitație din Suedia s-a pus în vânzare craniul lipsă, l-a cumpărat și l-a donat statului francez pentru a fi înmormântat la un loc cu trupul. Dorința nu i-a fost îndeplinită, craniul lui Descartes, fără mandibulă și fără dinți, ajungând exponat la Museé de l'Homme din Paris. Bunurile lui Descartes, mai ales manuscrisele lucrărilor sale nepublicate, împreună cu carnetul cifrat, au încăput pe mâna ambasadorului Chanut care le-a trimis cumnatului său Claude Clerselier, apoi au dispărut în negura timpului.

După moartea lui Descartes, regina Christina a intrat într-o depresie profundă. Simțea că nu este în stare să conducă țara, acum că filosoful ei drag nu mai era. A abdicat în 1654, s-a convertit la catolicism și s-a mutat la Roma, centrul religiei catolice. Interesant este că, după ce a dat cu piciorul propriei sale țări, a încercat să cucerească Napoli și să se proclame acolo regină, iar după un timp a încercat să obțină coroana Poloniei. Nu a avut izbândă în nici unul din cele două cazuri așa că s-a întors la Roma unde a trăit până la moartea ei din 1689. A fost înmormântată în bazilica San Piedro.

Secretul lui Descartes

Carnetul cu notițe cifrate ale lui Descartes a fost deslușit prima dată de Leibniz care, confruntat cu criticile contemporanilor săi că ideile sale inovative în ale matematicii (el fiind inventatorul calculului diferențial) erau inspirate de la alții, a ales să nu publice descoperirea lui Descartes tocmai pentru a nu da din nou motive de bănuială. De atunci, numeni nu a reușit să mai descifreze misterul până în 1987, când Pierre Costabel a reuțit să afle că secretul lui Descartes era descoperirea Formulii lui Euler privind corpurile tridimensionale: F+U-M=2, unde F = fețele, U = unghiurile și M = muchiile acestor corpuri tridimensionale. Practic, formula lui Euler, cea care a stat la baza științei topologiei, fusese descoperită cu mult timp înainte de către Descartes. Frica lui Descartes de Inchiziție, căci formula confirmă adevărul teoriei lui Copernic, l-a făcut pe acesta să își ascundă descoperirea, de lauri bucurându-se Euler.