”Cel care mă așteaptă”, de Parinoush Saniee (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2012

Un roman, interzis de două ori de cenzură, despre condiția femeii în societatea iraniană, o societate foarte restrictivă în ceea ce privește drepturile femeilor, dominată de cutume străvechi și de o religiozitate împinsă până la fanatism, ale căror reguli sunt de cele mai multe ori bizare sau greu de înțeles pentru cei din lumea democrată. De exemplu, în Iran, mai ales în zona rurală, a asculta muzica difuzată la radio este un păcat sau, atunci când râd, fetelor nu trebuie să li se audă râsul sau să li se vadă dinții.

Tânăra Masum trăiește în Teheran după ce a venit, împreună cu familia ei, dintr-o zonă rurală. Suspectată că s-ar fi îndrăgostit de un farmacist, pe care îl zărise în drumul spre școală, este măritată cu forța cu tânărul Hamid, un băiat pe care nu-l mai văzuse niciodată în viața ei. După măritiș află că soțul ei face parte dintr-o grupare ilegală de activiști care luptă impotriva puterii politice, ceea ce îl pune sub supravegherea permanentă și vigilentă a SAVAK-ului (serviciile secrete iraniene), care nu se dă în lături de la nimic pentru a întări puterea șahinșahului. Viața lui Masum se împarte între copiii ei, dorința de a-și continua studiile întrerupte și teama cumplită ca soțul să nu-i fie prins și torturat. În cele din urmă, inevitabilul se produce: Hamid este arestat iar casa îi este percheziționată de SAVAK.

Încet-încet, mediul politic începe să se schimbe, populația Iranului este din ce în ce mai pornită și mai revoltată, au loc manifestații de amploare. În încercarea de a calma spiritele, șahinșahul promite eliberarea unor deținuți politici, printre aceștia numărându-se și Hamid. El participă activ la revoluția din 1979 care are ca rezultat abdicarea șahinșahului care pleacă în exil și venirea la putere a ayatollahului Khomeini. Numai că schimbarea de regim nu se dovedește a fi una în bine, Iranul schimbând un tiran cu un altul mult mai crud. Țara este în haos, se pornește o adevărată vânătoare de vrăjitoare, guvernul islamic proaspăt instaurat înlăturând orice urmă de libertate și de normalitate. Revoluționarii luptaseră degeaba. Peste toate acestea începe și războiul cu Irakul.

Cum era de așteptat, Hamid nu se regăsește în ideologia noului regim și se implică din nou în acțiuni împotriva puterii. Este hăituit, arestat și, de această dată, executat. În calitate de soție a unui ”dușman al poporului”, Masum este dată afară din serviciu. Copiii ei suportă, de asemenea, consecințele: nu se pot angaja nicăieri și nu sunt admiși la nici o universitate. De aici încolo, pentru Masum începe lupta pentru supraviețuirea ei și a copiilor. Căci aceasta este trăsătura principală care o caracterizează pe Masum: este o luptătoare. Toată viața ea s-a luptat cu familia și cu societatea pentru a-și ajuta soțul și copiii. Sacrificându-se pentru ceilalți, a luptat și a ieșit mereu învingătoare. Și totuși, când viața o aduce din nou în calea iubirii sale din tinerețe, farmacistul, când este pe cale să își găsească propria fericire, luptătoarea Masum nu mai are putere. Nu se mai poate opune nici copiilor, nici prejudecăților, așa că marea ei iubire se limitează la câteva priviri furișe în tinerețe și la câteva întâlniri nostalgice la bătrânețe.

Un roman bunicel dar care nu se ridică la nivelul literar al altor romane despre viața în Orientul Mijlociu cum ar fi ”În țara bărbaților” de Hisham Matar sau ”Sirenele Bagdadului” de Yasmina Khadra , succesul la public datorându-se probabil aurei de mister ce învăluie aceste societăți închise și dominate de tradiții.

Parinoush Saniee

”Femei fără bărbați”, de Shahrnush Parsipur (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2014

Unii ar putea considera că cel mai mare ghinion în viață ar fi să te naști cu vreun handicap care să te transforme într-o ființă neputincioasă, să-ți îngrădească dezvoltarea ta viitoare, să te împiedice să-ți realizezi visele. Într-o societate închisă cum este cea iraniană, cel mai mare ghinion posibil care i se poate întâmpla cuiva este să se nască fată. Din momentul nașterii și până la moarte femeia iraniană trebuie să se supună unor reguli stricte, libertatea individuală a acesteia fiind o noțiune lipsită de sens.

Despre condiția femeii din Iran vorbește și Shahrnush Parsipur în ”Femei fără bărbați”, o carte mult lăudată și apreciată, scrisă în 1989, considerată o carte protest, motiv pentru care a fost interzisă. Autoarea povestește viața a cinci femei, ale căror destine se intersectează la un moment dat, femei cu mințile fragile, pentru care nimic nu este mai important decât să-și apere cu orice preț moralitatea căci orice zvon răutăcios le poate duce la pieire. Grija principală a unei fete este să-și păstreze virginitatea pentru bărbatul cu care se vor căsători, căci nici Dumnezeu nu iartă pe cea care a pierdut-o. Interesant și cutremurător în același timp este că atunci când o femeie este ucisă pentru suspiciuni de imoralitate, crima nu este blamată nici de societate, nici chiar de celelalte femei, chiar dacă oricând pot deveni ele însele victime ale unei pedepse asemănătoare. Nimeni nu plânge după fata moartă, se consideră că a primit ceea ce a meritat.

Este o carte în care realul se amestecă cu irealul, cu elemente fantastice, în care moartea nu înseamnă neapărat un sfârșit ireversibil, existând posibilitatea unei reîntoarceri; în care o prostituată se poate transforma în lumina cea mai pură și cea mai strălucitoare, ceea ce nu-i reușește unei virtuoase, subliniind parcă astfel că totul este relativ pe lumea aceasta, inclusiv regulile și cutumele; în care o femeie se transformă într-un copac, iar din copac într-un munte de semințe care, luate de vânt și apă, cutreieră lumea oferindu-i astfel liberatea pe care nu a avut-o niciodată, subliniind totodată că libertatea pentru femeie este ceva imbosibil de dobândit în condiții normale.

Romanul ”Femei fără bărbați” a fost ecranizat în 2009, filmul fiind premiat cu Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția.

Shahrnush Parsipur