Millennium, de Stieg Larsson - trilogia fenomen în care nimic nu a fost inventat

        Din capul locului trebuie spus că Millennium este o bijuterie a genului. Un thriller care, cu cele trei volume ale sale, se întinde pe nu mai puțin de două mii de pagini și care, așa cum bine spune Pascal Bruckner, nu prea te lasă să dormi, dorindu-ți mereu să mai amâni somnul pentru a te mai bucura un pic de poveste. Nu vă speriați, cele trei volume groase se citesc foarte repede, stilul lui Larsson nelăsând nici o clipă plictiselii. Nu faceți greșeala să căutați mai întâi să vedeți vreo ecranizare după Millennium, căci veți fi dezamăgiți! Filmele făcute până acum nu reușesc să surprindă mai nimic din ițele complicate ale poveștii sau din caracterul personajelor. 

Despre succesul colosal al trilogiei nu trebuie să mai vorbesc aici, este un fapt destul de cunoscut. Succes de care Stieg Larsson nu a apucat să se bucure căci viața nu i-a mai dat timp, moartea lui survenind brusc, în urma unui atac de cord, la puțin timp după ce predase manuscrisul unei edituri. A apucat să știe doar că publicarea era o certitudine și că va primi niște bani ca drepturi de autor, bani de care avea nevoie cu disperare. Cu Stieg Larsson viața nu a fost deloc darnică. Inteligent, cultivat dar timid, s-a zbătut între slujbe neînsemnate ca vânzător de ziare, lăcătuș sau lucrător la poștă, visând să devină un jurnalist de investigație care să schimbe lumea, să fie în slujba celor mulți, incoruptibil și corect. A militat mereu pentru o cauză sau alta, a ținut discursuri politice, a participat la manifestații contra tuturor formelor de extremism, a muncit mult și a dormit puțin. Timp de mulți ani a lucrat pentru TT (Tidningarnas Telegrambrya), cea mai mare agenție de știri suedeză, unde a început preluând telefoane și a sfârșit ca un simplu reporter, refuzându-i-se mereu numirea ca jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, pe motiv că ”nu știe să scrie”, deși se foloseau de capacitatea lui de a descoperi legături nebănuite pentru diferitele cazuri de crimă sau infracțiuni pe care le publicau, legături pe care nici poliția nu le vedea decât după mult  timp de cercetare, după cum povestește marea iubire a vieții lui și cea care i-a stat alături 32 de ani și l-a cunoscut cel mai bine, Eva Gabrielsson. Bunul lui simț l-a împiedicat să dea din coate ca să acceadă cu orice preț. În 1992, după ce i-a devenit clar că nu are nici o șansă să evolueze din punct de vedere profesional, Larsson își ia inima în dinți și se hotărăște să părăsească agenția TT, să devină șomer și să încerce să ia totul de la capăt. 

Înființează ziarul și agenția Expo, prin care milita împotriva abuzurilor, rasismului ori a extremismului de orice fel.  Nu era ușor, trebuia să se ocupe atât de ceea ce apărea în paginile revistei cât și de treburile administrative ce țin în viață un ziar, astfel încât se zbătea mai mereu să caute surse de finanțare și să păstreze echilibrul financiar destul de precar. Era mereu epuizat, deziluzionat că abia reușească o scoată la capăt în fiecare lună, muncea mai tot timpul, mânca junk food și consuma multă cafea. De altfel, mai toate personajele din Millennium beau multă cafea. Articolele sale incriminatoare la adresa grupărilor extremiste, nu i-a lăsat deloc indiferenți pe membrii plini de ură a acestora. A început să fie ținta atacurilor de tot felul, primind telefoane de amenințare acasă și la birou sau gloanțe prin poștă, fiind chiar așteptat seara la plecarea din sediul Expo pentru a fi ”învățat minte”. Astfel că, pe lângă extenuarea continuă, Stieg Larsson a trebuit să învețe să trăiască și cu frică. Frica aceasta nu era deloc nejustificată, căci o serie de asasinate puse pe seama grupărilor extremiste avuseseră deja loc în Suedia acelor zile. Deși pare de necrezut pentru o țară atât de dezvoltată ca Suedia, trebuie precizat că sistemul de protecție a persoanelor amenințate era unul de-a dreptul jalnic: practic, oricine se putea prezenta la Evidența Populației și obține mai toate informațiile cheie despre un cetățean anume, de la fotografie până la adresa de acasă și numerele de telefon private. Așa că Larsson nu s-a mirat deloc când și-a văzut fotografia, împreună cu toate datele sale personale, inclusiv CNP-ul, publicate pe prima pagină a unei reviste extremiste, care îl declara astfel, oficial pus pe lista lor neagră. În lipsa unei protecții adevărate, Larsson nu a putut decât să încerce să se ferească, schimbând ușa apartamentului în care trăia cu Eva cu una blindată și să instaleze sisteme de alarmă cât mai sofisticate. Eva Gabrielsson spunea mai târziu că, dacă nu au reușit să se căsătorească și să aibă copii, a fost o consecință directă a faptului că își trăiau viața cu frică, încercând să construiască ziduri de protecție unul în jurul celuilalt. O căsătorie și un copil i-ar fi făcut și mai vulnerabili. Munca la Millennium a început să devină tot mai mult un refugiu, o terapie.

Stieg Larsson nu și-a propus niciodată să scrie o carte. Îi plăcea să scrie mici texte, neavând nici o legătură unele cu celelalte pe care, apoi, le lăsa uitării. În vara lui 2002, pe când se plictisea în vacanță, și-a adus aminte de un text mai vechi în care un bătrân primea de Crăciun, în chip misterios, câte o floare presată. Și-a propus să mai continue cu personajul acesta și de aici, rezultatul este istorie: o poveste polițistă violentă, în care femeile cad victime ale bărbaților, cu un Mikael Blomkvist, jurnalist de investigație isteț și incoruptibil care reușește să desfacă ițele unor afaceri necurate și complicate, fiind mereu cu un pas înaintea poliției, și cu o Lisbeth Salander fragilă, asocială și ieșită cu totul din tipare, victimă și călău, având propriul ei sistem moral. De fapt, în trilogia aceasta nimic nu a fost inventat: revista Millennium nu este alta decât revista Expo, crimele sunt inspirate de câteva cazuri reale care au zguduit Suedia la un moment dat și la dosarele cărora oricine putea avea acces după pronunțarea definitivă a judecătorilor, locurile din carte sunt locuri pe care le-a vizitat el cu Eva, obiectele descrise sunt obiecte aflate în posesia lor sau a prietenilor. Realismul din Millennium merge până acolo încât unele personaje nu numai că sunt persoane din viața lui Larsson, dar au intrat în carte cu tot cu numele lor adevărate: este cazul boxerului Paulo Roberto, al psihiatrului Svante Brandem sau al doctorului Anders Jakobsson, cel care, în al treilea volum, extrage gloanțe din creierul lui Lisbeth Salander. După moartea lui Larsson, familia acestuia, aflată în război de succesiune cu Eva Gabrielsson, deranjată că Anders Jakobsson îi ținea partea Evei, a ordonat pur și simplu editurii să-i schimbe numele în Anders Jonasson. Așadar, Larsson n-a făcut decât să ia frânturi de viață și întâmplări pe care, cu măiestrie, le-a legat într-o poveste polițistă complexă, lungă și fascinantă.

Citind Millennium, am zice că Stieg Larsson s-a zugrăvit pe el însuși în Mikael Blomkvist, dar Eva Gabrielsson neagă cu vehemență. De fapt, Mikael Blomkvist este ceea ce Larsson a visat toată viața să devină: jurnalistul de investigație excepțional, corect și mereu pus pe divulgarea a tot ceea ce este putred într-o societate. Caracterul lui se regăsește mai degrabă în Lisbeth Salander: deși cu ceva cunoștințe de jazz, iubea nespus rockul feminin (asculta Annie Lennox, Tina Turner sau Shakespeare's Sisters), așa că aspectul de rockeriță al lui Salander nu este o întâmplare, precum nici proastele ei obiceiuri alimentare, memoria ei extraordinară, sau interesul ei pentru tot felul de subiecte bizare ca teorema lui Fermat. Da, Stieg Larsson nu se pricepea deloc la computere sau la matematică, materia aceasta l-a făcut chiar să nu ia bacalaureatul din prima, dar tare i-ar fi plăcut să se priceapă! 

Femeile domină în trilogie și au toate caractere puternice. Sunt femei de carieră, independente care reușesc foarte bine să nu se încadreze în clișeul sexului frumos dar slab, sunt perfect capabile să-și ia soarta în mâini, să lupte sau să se răzbune, nici una dintre ele nu se învârte supusă în jurul cratiței sau se ocupă de vreo liotă de copii. Cartea conține, în același timp, toată gama de abuzuri la care pot fi supuse femeile, chiar și într-o societate aproape ideală cum este percepută Suedia. Feminismul acesta exprimat fățiș este de fapt cel al lui Larsson, căruia îi plăcea să lucreze între femei, neavând nici o problemă să aibă șef o femeie, din contră, le considera ”mult mai creative și mai puțin ariviste decât bărbații”. S-ar părea că feminismului lui Larsson își are originile într-o întâmplare din tinerețe când a fost martor la un viol la care nu a îndrăznit să intervină. S-a simțit apoi deosebit de vinovat și deși a încercat să-și repare greșeala cerându-i iertare victimei (aceasta nevoind să-l asculte), sentimentul de vină l-a urmărit mult timp după aceea. Frapant este însă că Suedia din Millennium este una diferită de ceea ce știm noi, nu e deloc un model spre care celălalte țări tind, ci o țară cu violență, corupție la nivel înalt, jurnaliști vânduți cui dă mai mult, mușamalizări de tot felul, toate în dauna cetățeanului.

Destinul a vrut ca Millennium să rămână o trilogie, deși autorul plănuia să scrie și al patrulea și al cincilea volum, după cum mărturisește Eva Gabrielsson. cel de-a patrulea volum avea chiar și un nume, ”Răzbunarea zeilor”, în care Lisbeth Salander continuă să se răzbune pe toți cei care i-au făcut rău și pentru fiecare răzbunare dusă la capăt, își mai îndepărtează câte un tatuaj de pe piele. După moartea subită a lui Stieg Larsson, totul a luat o turnură pe care el sigur nu și-ar fi dorit-o. Familia lui, cu care s-a văzut doar sporadic de-a lungul vieții, a pus mâna pe tot ce a lăsat în urmă acesta, bucurându-se de sumele uriașe pe care succesul trilogiei l-a avut după publicare.  De înmormântare s-a ocupat Eva Gabrielsson, data aleasă de ea fiind 10 decembrie, ziua decernării anuale a premiilor Nobel, tocmai în speranța că grupările extremiste care i-au făcut viața un iad să-și aibă atenția îndreptată în altă parte. 

Nimeni nu a reușit însă să dea peste vreo frântură din manuscrisul ”Răzbunării zeilor”, acesta fiind chipurile ascuns în computerul lui Larsson. Editura ce deține drepturile de publicare a trilogiei a încredințat unui alt scriitor și jurnalist suedez, David Lagercrantz, misiunea de a continua saga Millennium: în 2015 era publicat volumul al patrulea, intitulat The Girl in the Spider's Web, iar în 2017, a apărut, scris de același autor, volumul al cincilea, The Girl Who Takes an Eye for an Eye. În august 2019 este programată apariția și celui de-al șaselea volum, al cărui titlu nu este cunoscut încă.

Dar dincolo de tristețea destinului lui Stieg Larsson, trilogia Millennium nu este deloc una tristă, este o poveste în care binele învinge răul, în care fiecare primește la final ceea ce merită, în care se vorbește mult despre valori, justiție și jurnalismul acela adevărat. Așa că nu vă sfiiți să o citiți, veți rămâne cu impresia că savurați multe pagini de aventură și că superlativul în materie thriller contemporan a fost deja scris!

surse: Bărbați care urăsc femeile, Millennium 1, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2008

Fata care s-a jucat cu focul, Millennium 2, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2009

Castelul din nori s-a sfărâmat, Millennium 3, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2009

Millennium, Stieg șă eu, de Eva Gabrielsson & Marie-Françoise Colombani, Editura Pandora M, 2011

Stieg Larsson și Eva Gabrielsson într-un tren 1980

Stieg Larsson

Yasmina Khadra și trilogia Orient vs. Occident: ”Rândunenele din Kabul”, ”Atentatul” și ”Sirenele Bagdadului”

Pe numele său real Mohammad Moulessehoul, Yasmina Khadra a fost nevoit să își ia un pseudonim literar feminin pentru a putea să scrie și să își publice romanele. Născut în Sahara algeriană și plecat din țara natală în Franța (trăiește în Aix-en Provence), după ce a lucrat în armata algeriană mai bine de trei decenii, scriitorul va fi mereu asociat cu trilogia lui romanescă închinată prăpastiei dintre Occident și Orient. Primul roman al trilogiei, Rândunelele din Kabul - ales, la apariție, cel mai bun roman al anului în Statele Unite, îl trimite pe cititor în Afghanistanul obscurantist al talibanilor. Al doilea roman, Atentatul, spune povestea unei femei kamikaze, văzută prin ochii soțului ei, un reputat medic arabo-israelit. Trilogia se încheie cu Sirenele Bagdadului, o pledoarie pentru viață, chiar cu prețul sacrificiului suprem.

Iată ce spunea autorul, într-un interviu, după apariția ultimului roman din trilogie:

Cum de ați ajuns să scrieți? Care vă erau modelele?

Am venit pe lume scriitor. M-am născut într-un trib de poeți foarte cunoscut în Sahara. Când eram copil, îmi plăcea să ascult poezie, căutam muzicalitatea în orice: în trosnetul unei crengi, în zgomotul unei mașini și așa mai departe. De la vârsta de 14 ani, de când am intrat soldat la Școala militară de cadeți, am început să scriu poeme. În ceea ce privește modelele mele literare... să zicem că i-am avut aproape pe toți: Naguib Mahfouz, Amin Maalouf, Gogol, Steinbeck... Iar dintre filosofi, Nietzsche a fos cele care m-a marcat cel mai mult.

De ce ați ales să scrieți în franceză?

N-a fost o alegere, ci o evidență. Franceza mi s-a insuflat la 14 ani când am citit Străinul lui Albert Camus. Cartea aceasta mi-a răsturnat destinul. Înainte, credeam că aveam să devin un poet arab. Apoi, după ce Străinul m-a răscolit prin forța scriitoricească, am hotărât să devin un romancier în franceză. Trebuie să spun că și la școala militară eram mai bun în franceză decât în arabă. Și asta pentru că profesorul de franceză era cel care se interesa mai mult de mine, ca ființă umană. Eram literalmente îndrăgostit de limba, de universul francez. Astăzi, a scrie în franceză este pentru mine și un soi de protest contra campaniilor scandaloase duse de filologii de limbă arabă împotriva celor francofoni. E aproape un act de rezistență.

Franceza e ca la ea acasă în Algeria. Este asta o alegere sau mai degrabă o moștenire a colonialismului?

E o moștenire a colonialismului francez, dar asta poate și trebuie să fie ceva în folosul nostru. Pentru filoarabi, franceza este văzută ca o bombă cu efect întârziat. Oamenii care gândesc așa nu pot fi decât niște intelectuali ratați, niște mercenari, integriști care nici măcar n-au curajul propriei lor lașități căci se ascund în anonimat.

Din cele optsprezece cărți pe care le-ați scris, pe primele opt le-ați semnat cu numele dumneavoastră adevărat, Mohammad Moulessehoul, iar pe restul cu pseudonimul Yasmina Khadra. De ce ați simțit nevoia să vă ascundeți identitatea? Și de ce ați ales un nume de femeie?

Am început să fiu publicat cu numele adevărat când eram soldat în armata algeriană. Dar, foarte repede, m-am confruntat cu probleme din partea superiorilor care nu acceptau deloc ideea unui scriitor în rândurile lor. Era mai curând o chestiune de principiu decât de conținut. Mă îndoiesc că a citit vreunul dintre ei o carte de-a mea. În fine, țineau morțiș ca un ofițer să nu facă uz de inteligența lui decât pentru misiunile armatei. Așa că, într-o zi, au vrut să mă supună unui comitet de cenzură. Atunci am hotărât să intru în clandestinitate, care a durat unsprezece ani. Și dacă am ales să ca psudonim Yasmina Khadra (n.a. sunt cele două prenume ale soției sale), a fost pentru că am vrut să aduc un omagiu sprijinului de neclintit al soției mele. Prin extensie, a lua un nume feminin, era și o manieră de a-mi arăta admirația pentru toate femeile algeriene care, în timpul războiului integrist din Algeria, au dus o luptă magistrală pentru drepturile omului. Le port o afecțiune profundă acelor femei.

De ce ați părăsit definitiv armata algeriană, unde erați comandant?

Așa cum v-am mai spus, superiorii mei nu acceptau defel ideea ca eu să scriu. Ani de zile, mi-au fost refuzat dreptul la avansare, deși eram un militar ireproșabil cu note excelente. În 2000, la sfârșitul contractului, după 36 de ani de loialitate, am decis să pun capăt. Am ieșit la pensie pentru a mă putea dedica scrisului în totalitate.

Atentatul și Sirenele Bagdadului pun în evidență personaje care oscilează între terorism...

Eu nu vorbesc despre terorism! Eu scriu despre rezistență, cea palestiniană și cea irakiană. Scriu despre oameni care se bat pentru a-și regâștiga demnitatea, pentru a-și întregi țara. Occidentalii nu înțeleg asta. Pentru ei, Orientul Mijlociu este automat asociat cu terorismul. Dar să ridici un ghetou în Palestina, la fel ca în Varșovia odinioară, asta nu e altceva decât să arunci populația în rușine. Pentru mine, adevărații teroriști sunt ONU, Washington, George Bush și Tony Blair. În cărțile mele încerc să fac înțeles cum o ființă umană poate să se despartă de ea însăși și de lume și să ajungă să accepte să se sinucidă, să  sacrifice și alte vieți inocente. În Sirenele Bgdadului există un pasaj care ilustrează perfect această transformare: când un american dă buzna în casa personajului principal și îi umilește tatăl în fața întregii familii. Dacă până atunci, personajul meu era blând și naiv, din acel moment devine obsedat de ideea de a spăla acest afront. Asistăm astfel la un soi de metamorfoză, ca cea a unui vârcolac. Fragmentul acesta este unul dintre cele mai frumoase texte ale mele. Toți cei din Occident care vor să înțeleagă Orientul ar trebui să-l citească.

De ce personajul din Sirenele Bagdadului nu are nici un nume?

Petru că nu am vrut să dau violenței vreun nume arab. Pentru mine, violența este peste tot, împărtășită de toți.

La începutul romanului, personajul dumneavoastră spune cuvinte extrem de dure, chiar șocante, despre Beirut. De ce? Este ceea ce credeți și dumneavoastră?

Bineînțeles că nu. De ce vorbesc despre Beirut în carte? Pentru că este orașul cel mai cântat în lumea arabă. Capitala Libanului este un oraș mitic, bântuit de hurii, care-i fac să viseze pe toți arabii. De altfel, în carțile mele, pomenesc adesea de una dintre cele mai celebre ambasadoare ale Libanului: Feyrouz, a cărei voce, de-a dreptul celestă, o face să fie una dintre cele mai mari cântărețe. Altfel spus, Beirutul este cea mai frumoasă vitrină a lumii arabe. Ei bine, personajul meu urăște acest oraș care, după el, a făcut un pact cu diavolul occidental. Și, într-adevăr, el desfigurează ceea ce lumea i-a dat mai frumos. În acel moment, el e atins de un soi de narcisism de martir: a ales să se sacrifice și frumusețile lumii nu-l mai impresionează, căci nimic nu poate să depășească frumusețea sacrificiului său viitor. Pe măsură ce ura și furia cresc în el, se convinge că viața nu merită trăită. Așa că se află într-o stare de sprit care îl obligă să insulte Beirutul.

Cărțile dumneavostră evocă teme de actualitate: masacrele din Algeria, Afghanistanul talibanilor, conflictul israelo-palestinian, Irakul. Vă considerați un scriitor militant?

Sunt pur și simplu un scriitor care are curajul să-și exprime convingerile. Și nu pentru că am acum o oarecare notorietate simt că trebuie să potolesc suferința semenilor mei. Am fost crescut la școala lui Émile Zola! Ca romancier, cred că pot să scriu ceea ce vreau. Am ales literatura pentru a putea să fiu un om liber și pentru a mă bate pentru idealurile mele. Nu fac parte din nici o grupare, sunt doar un arab musulman, un beduin incoruptibil care scrie cărți care deranjează Occidentul. 

You may also like

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)