Haruki Murakami despre ”1Q84”

Atunci când a apărut, romanul 1Q84 a fost un succes imens. Epuizat din librăriile din Japonia, chiar din ziua în care a fost lansat, în 2009, trilogia depășea, într-o singură lună, bariera a două milioane de exemplare, librarii calculând atunci că enigmaticul 1Q84 se golea de pe rafturi de șase ori mai repede chiar și decât volumele cu Harry Potter. Legătura cu 1984 a lui George Orwell este evidentă, mai ales că în limba japoneză litera Q se pronunță ca cifra 9, deci titlul lui Murakami ascunde, de fapt, anul 1984.

Iată ce declara Murakami despre cartea lui, într-un interviu:

George Orwell, la care dumneavoastră faceți referire, a scris o satiră sumbră a totalitarismului. Deși romanul dumneavoastră nu este așa sumbru, l-ați descrie ca fiind unul ”orwellian”?

George Orwell a scris 1984 în 1949 - anul în care, întâmplător, m-am născut și eu. La acea vreme, pentru el 1984 reprezenta un viitor încă necunoscut. Cartea aceasta a devenit pe urmă un roman de anticipație. Punând în scenă o lume a viitorului, Orwell a putut face din lumea contemporană, din timpul nostru, o fabulă. În ceea ce mă privește, am zugrăvit în 1Q84 un an 1984 pe care l-aș fi observat din secolul al XXI-lea. Ar fi deci un roman de retrospecție. Reconstruind epoca aceea, care chiar a existat, transform, la rândul meu, prezentul într-o fabulă - sau măcar încerc s-o fac.

De ce ați ales s-o faceți în felul acesta? 

În primul rând că romanul de anticipație, căpătând statut de gen literar cu normă întreagă, a devenit ceva banal. Apoi, este un gen care, inerent, nu mai face referire decât la imagini pesimiste. Încercați să descrieți un viitor apropiat: încă de la început nu veți putea să-l împiedicați să ia forma unei fabule pesimiste. Totuși, pentru că este vorba de zugrăvirea unui trecut apropiat, suntem liberi să lăsăm să se deruleze toate fabulele despre el. Este interesant însă să schimbi natura unor orori care au umbrit trecutul. În acest decalaj între mârșăviile reale și cele care s-ar putea întâmpla ia naștere realitatea romanescă. Ceea ce am vrut să descriu nu a fost viitorul care ar putea să fie ci, mai degrabă, trecutul care ar fi putut să aibă loc. Într-adevăr, atunci când ne aplecăm asupra experiențelor nostre din trecut, ni se întâmplă deseori să ne întrebăm dacă ele au existat cu adevărat. Astfel am moștenit posibilitatea de manevră - sau, mai bine spus, legitimitatea, de a reinventa trecutul.

Îmi spuneți că romanul meu ”nu este atât de sumbru”, dar eu nu sunt de acord. Oroarea trecutului, reală, eu am transformat-o înainte de a-i da o altă natură. Eroii acestei cărți nu au altă opțiune decât să se confrunte cu acest nou tip de oroare pe care eu am stabilit-o. Cum se vor comporta ei, vor reuși ei să o depășească? Acesta este întreg simbolismul cărții.

Pentru ce a trebuit să reinventez anul 1984, din punctul meu actual de vedere, în secolul XXI? Motivul este că noi, cei care ne aflăm în prezent, încă nu ne confruntasem în 1984 cu o multitudine de evenimente de coșmar; nici măcar nu ne-am închipuit că am putea trăi asemenea lucruri. Aceste eveniment sunt pentru mine, pe de o parte, atentatul cu gaz sarin din metroul din Tokyo în 1995 și pe de altă parte, atentatele de la 11 Septembrie. Am vrut să mă aplec asupra trecutului cu sensibilitatea nouă a unui suflet care a traversat aceste dezastre care n-au făcut să ne cutremurăm. Iar astăzi, încă mai putem să adăugăm pe listă și alte tragedii care au avut loc după ce am scris romanul, mă refer la cutremurul de pământ urmat de tsunami-ul din Tôhoku, apoi la catastrofa nucleară care i-a urmat.

În ”1Q84” se pune problema sexului în aspectele sale cele mai crude, la fel și a crimelor și a violurilor asupra copiilor; dar se mai referă și la pasiune, la dragostea pentru cărți, la faptul de a spune povești, la speranța că binele va învinge răul. Credeți că un asemenea triumf ar fi posibil? Nu sunteți mai degrabă pesimist de modul cum evoluează lumea?

Atunci când scriu un roman, cobor întotdeauna în cele mai negre colțuri ale ființei mele, după care observ ceea ce găsesc acolo și descriu. Nu e vorba de a construi o intrigă în capul meu ci mai degrabă de a găsi o poveste care se află deja în mine, de a o culege și de a o pune pe hârtie. Ar fi corect să spun că nu am nici o libertate de alegere cu privire la structura sau la parcursul acestei povești. În adâncul ființei mele se găsesc toate elementele poveștii. Câteodată, este vorba și de elementele specifice care formează omul care sunt în prezent: filmele pe care le-am văzut, muzica pe care am ascultat-o, cărțile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am întâlnit, peisajele pe care le-am admirat, aerul pe care l-am respirat, amintirile dureroase ale experiențelor mele din trecut, amintirea lucrurilor plăcute... Toate acestea alunecă în povestirile pe care le scriu. Pe de altă parte, din cauză că au stat atâta vreme în obscuritate, toate acestea, în pofida caracterului lor luminos, capătă o tentă tenebroasă, de coșmar. Se regăsesc aici violența ieșită din comun cum ar fi maltratările și sexul sub o formă deviantă.

Și totuși, lucru ciudat, nu sunt un pesimist. Aș spune mai bine că sunt genul care întreține speranța. Ceea ce vreau să arăt prin povestirile mele este că, pentru a îmbrățișa această speranță, este nevoie să traversezi un lung coșmar. În căutarea luminii trebuie să fii înconjurat de adânci tenebre. Pentru a cunoaște pacea trebuie să treci printr-o violență care îți scapă. Dacă există oameni care apreciază ceea ce scriu, este și poate pentru că își dau seama că în adâncul inimii mele sunt convins că putem găsi un licăr de lumină chiar și în cele mai profunde tenebre.

Cum ați reacționat când s-a întâmplat catastrofa nucleară de la Fukushima?

Părerea mea în această chestiune este extrem de clară: energia nucleară pezintă numeroase aspecte nocive pentru specia umană. Ne produce răni fizice, dar ne lovește și în demnitatea noastră. Să spui că energia nucleară este un lucru bun pentru societate, este ca și cum ai spune că bomba nucleară își îndeplinește de minune rolul de garant al păcii mondiale: asta arată o logică înșelătoare.

Ar trebui ca tot ceea ce ține de nuclear să fie îngropate adânc în pământ și să nu mai fie scoase niciodată scoase la suprafață. După mine, acest accident nuclear a clătinat bine temeliile statului japonez și ne-a pus în fața unei mari cotituri a istoriei. A fost o mare tragedie, dar cred că este de datoria noastră să tragem învățămintele necesare și să alegem cum e mai bine.

Credeți că literatura are puterea de a schimba lumea?

Literatura nu are puterea de a schimba lumea. Nu a avut-o nici până acum și este puțin probabil să o capete în viitor. Cu toate astea, literatura este în stare să descrie, în mod clar și cu simțul corectitudinii, cum trebuie să fie această forță capabilă să schimbe lumea. Și apoi, prin această muncă de descriere, are o influență incomensurabilă. În acest sens, da, cred că  literatura este o adevărată putere.

Ce v-a determinat să scrieți un roman în trei volume, aproape ca și un serial TV care are ”Sezonul 1”, ”Sezonul 2”, etc.?

La început, trebuie să știți că am scris volumul întâi și pe cel de-al doilea având în minte ciclurile unu și doi din ”Clavecinul bine temperat” de Bach. Am construit fiecare dintre cele douăsprezece capitole în cheie minoră și majoră. Pe atunci, nu prevăzusem să scriu și un al treilea volum, dar mai târziu am simțit nevoie teribilă să scriu o continuare și m-am conformat. Ideea unui serial televizat nu mi-a trecut în mod special prin minte. Am fost fan al serialului Lost ( și dacă tot a venit vorba de acest serial, casa mea din Honolulu a servit ca loc de filmare în Sezonul 1).

You may also like

Kenzaburô Oé despre tragediile nucleare ale Japoniei

Orhan Pamuk despre „Cevdet Bey și fiii săi” și despre Turcia de sub regimul lui Erdogan

Amenințat cu moartea și dat în judecată pentru insultă la adresa Turciei pentru că a recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor, Orhan Pamuk, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2006, își spune părerea asupra situației de azi a țării sale, un spațiu al contrastelor, divizat între îmbrățișarea modernului și păstrarea cu sfințenie a tradițiilor străvechi. 

Aveați 30 de ani când ați publicat primul dumneavoastră roman, „Cevdet Bey și fiii săi”. Povestea se întinde pe trei generații, din 1905, anul în care elitele Turciei s-au ridicat împotriva sultanului Abdülhamid II, în 1938, anul morții lui Atatürk, apoi în 1970, în zorii loviturii militare de stat. Acestea sunt trei momente cheie ale emergenței Turciei moderne. A structurat istoria Turciei opera dumneavoastră, acest prim roman bazându-se pe o astfel de temelie?

Se bazează doar tematic, nu și stilistic sau ca formă. Într-adevăr, este un roman clasic, aproape anacronic, pe linia lui Balzac, Stendhal, Dostoievski sau Thomas Mann, care spune, într-o manieră liniară, o poveste normală. Conține și câteva elemente de dezvoltare psihologică a personajelor mele, venite toate din rândul burgheziei, dar are, înainte de toate, o înșiruire de episoade, de momente din viața lor, amestecate cu evenimente din istoria Turciei.

Există în roman și o latură autobiografică: provin efectiv din burghezia laică și occidentalizată care a ajuns la putere la începuturile Republicii turce. Această clasă socială i-a fost foarte apropiată lui Atatürk și parte integrantă din proiectul său de modernizare și laicizare a societății. Dar ea avea și momente de fragilitate etnică, în atitudinea sa vizavi de clasele defavorizate, comportându-se ca o aristocrație față de restul țării, în special față de țărani, preferând să dea mai multă atenție armatei. Și în ciuda tuturor acestor privilegii, se plângea tot timpul! Îi reproșa populației lipsa ei de sofisticare și rezistența față de occidentalizare.

Descriu acest mediu recunoscând în el și ceva din comportamentul meu din tinerețe: cumpărături făcute în cartierele occidentalizate, mersul la cinema, fără post în timpul ramadanului, consumul de alcool... Oamnenii aceștia frecventau barurile, își puneau în saloane mobilă în stil franțuzesc, păstrând și covoarele sau alte tradiții turcești. În acest mediu am creuscut eu.

Un alt mare subiect, tipic turcesc, al acestei cărți dar și a celor ulterioare ale dumneavostră, este dialogul, sau ruptura dintre Orient și Occident. Cum se împacă Turcia cu acestă dublă cultură?

Raportul acesta ambivalent față de modernitate și față de Occident se mai poate întâlni și în Rusia și în Japonia. Dar pentru Turcia, din motive geografice, a fost o miză evidentă, definind cumva identitatea ei. Istoria Turciei de azi se bazează pe această dorință de a fi modernă, laică, europeană, mondializată dar și pe frustrarea de a nu fi ajuns niciodată la așa ceva.

Nu vreau însă să se creadă că țara mea se împarte între oamenii buni, care vor să fie asemeni celor din occident și oamenii răi, care s-ar opune progresului, atașați fiind religiei și tradiției. E vorba mai întâi de o prăpastie între bogați și săraci, între burghezi și cei din zona rurală. Și mai profund, clivajul acesta se regăsește în forul interior al oamenilor. Nu e vorba de contradicții ale Turciei, ci ale fiecărui turc în parte. Treaba mea de scriitor este de a evita maniheismul și de a scoate la lumină complexitatea sentimentelor și problemelor individului.

În ciuda protestelor masive și brutal înăbușite din urmă cu câțiva ani, a scandalurilor, a dezvăluirilor de corupție, ale reglărilor de conturi cu frățiile musulmane, partidul lui Erdogan a câștigat ultimele alegeri. Cum vă explicați rămânerea lui la putere?

Evenimentele petrecute i-au știrbit din imaginea publică în rândul populației. S-a dovedit incapabil să guverneze corect dacă este supus unei presiuni. Cedează imediat în fața panicii, devenind autoritar și răzbunător, chiar dacă are sau nu dreptate. Și în loc să unească țara în jurul lui, el crează rupturi de genul ei contra noastră. 

Dar dacă facem o analiză mai atentă a situației, vedem aici un calcul politic: împărțind țara în două tabere, el face jocul unei drepte retrograde și populiste, care îi critică greșelile dar nu vrea să se alăture ideii de laicitate și modernism. Astfel, el manipulează această dreaptă pentru a o atrage de partea lui. Iar, în ciuda represiunilor sale împotriva presei, rămâne popular datorită dezvoltării economice fără tăgadă a țării.

Iată de ce o parte deloc de neglijat ale populației turce (să spunem 20%) se resemnează să-l voteze, chiar dacă cu strângere de inimă, pentru a evita instabilitatea politică și reîntoarcerea la problemele economice. La care se adugă și un 20% format din bigoți și conservatori.

Pe lângă asta, a reușit să încheie un soi de armistițiu cu kurzii, ceea ce a făcut să nu mai fie vreun atentat o vreme. Dar mulți dintre turci sunt consternați de corupția endemică, de lipsa de empatie de care guvernul dă dovadă față de cei defavorizați și de retorica aceasta care divide țara.

Lipsa lui de compasiune i-a ridicat pe mineri contra lui, după drama de la Soma?

Minerii au toate motivele să fie nervoși. Dar problema este mult mai profundă: în Turcia se acordă mai puțină importanță față de viața omului decât față de creșterea economică și de îmbogățirea unora. Ori, aceste mine aparțin unor companii private apropiate puterii. Mortalitatea este mult mai mică în minele de stat, dar se urmărește privatizarea lor. Obsesia pentru creștere economică duce la prăbușirea celor defavorizați.

Și totuși, Erdogan numără partizani și din rândul celor săraci.

De asta vorbesc de contradicții. Problema stângii din Turcia este că nu știe cum să se adreseze săracilor, că nu ține cont de cultura sau de religia lor. Pune prea mult accent pe laicitate, care e mai mult o valoare a claselor privilegiate.

Erdogan contează pe creșterea economică pentru a întreține speranțele săracilor și tot creșterea aceasta o dă ca motiv și pentru abuzurile lui de putere. Turcia de azi este străbătută de mari tensiuni, de o furie mocnită și de rupturi interne. Erdogan divide pentru a conduce, așa reușește să-și impună autoritatea și regimul corupt.

În 2005 ați fost inculpat pentru insultă împotriva națiunii pentru că ați recunoscut genocidul armean și masacrul asupra kurzilor. Urmărirea penală a fost abandonată, dar ați primit apoi amenințări cu moartea, iar presa de dreapta a continuat să ducă o campanie de denigrare a dumneavostră. Vă simțiți amenințat în continuare?

O să vă dau un răspuns mai curând statistic: nu mai am decât o gardă de corp în loc de trei... Deci, situația mea s-a mai ameliorat. Și sunt foarte bun prieten cu garda mea de corp. Zic însă că nici măcar să nu comparăm soarta mea cu ceea ce a îndurat Salman Rushdie.

Traducere și adaptare a unui interviu dat de Orhan Pamuk în presa franceză cu ocazia apariției romanului „Cevdet Bey și fiii săi”, carte apărută în Romania în 2013, la editura Polirom

Yasmina Khadra și trilogia Orient vs. Occident: ”Rândunenele din Kabul”, ”Atentatul” și ”Sirenele Bagdadului”

Pe numele său real Mohammad Moulessehoul, Yasmina Khadra a fost nevoit să își ia un pseudonim literar feminin pentru a putea să scrie și să își publice romanele. Născut în Sahara algeriană și plecat din țara natală în Franța (trăiește în Aix-en Provence), după ce a lucrat în armata algeriană mai bine de trei decenii, scriitorul va fi mereu asociat cu trilogia lui romanescă închinată prăpastiei dintre Occident și Orient. Primul roman al trilogiei, Rândunelele din Kabul - ales, la apariție, cel mai bun roman al anului în Statele Unite, îl trimite pe cititor în Afghanistanul obscurantist al talibanilor. Al doilea roman, Atentatul, spune povestea unei femei kamikaze, văzută prin ochii soțului ei, un reputat medic arabo-israelit. Trilogia se încheie cu Sirenele Bagdadului, o pledoarie pentru viață, chiar cu prețul sacrificiului suprem.

Iată ce spunea autorul, într-un interviu, după apariția ultimului roman din trilogie:

Cum de ați ajuns să scrieți? Care vă erau modelele?

Am venit pe lume scriitor. M-am născut într-un trib de poeți foarte cunoscut în Sahara. Când eram copil, îmi plăcea să ascult poezie, căutam muzicalitatea în orice: în trosnetul unei crengi, în zgomotul unei mașini și așa mai departe. De la vârsta de 14 ani, de când am intrat soldat la Școala militară de cadeți, am început să scriu poeme. În ceea ce privește modelele mele literare... să zicem că i-am avut aproape pe toți: Naguib Mahfouz, Amin Maalouf, Gogol, Steinbeck... Iar dintre filosofi, Nietzsche a fos cele care m-a marcat cel mai mult.

De ce ați ales să scrieți în franceză?

N-a fost o alegere, ci o evidență. Franceza mi s-a insuflat la 14 ani când am citit Străinul lui Albert Camus. Cartea aceasta mi-a răsturnat destinul. Înainte, credeam că aveam să devin un poet arab. Apoi, după ce Străinul m-a răscolit prin forța scriitoricească, am hotărât să devin un romancier în franceză. Trebuie să spun că și la școala militară eram mai bun în franceză decât în arabă. Și asta pentru că profesorul de franceză era cel care se interesa mai mult de mine, ca ființă umană. Eram literalmente îndrăgostit de limba, de universul francez. Astăzi, a scrie în franceză este pentru mine și un soi de protest contra campaniilor scandaloase duse de filologii de limbă arabă împotriva celor francofoni. E aproape un act de rezistență.

Franceza e ca la ea acasă în Algeria. Este asta o alegere sau mai degrabă o moștenire a colonialismului?

E o moștenire a colonialismului francez, dar asta poate și trebuie să fie ceva în folosul nostru. Pentru filoarabi, franceza este văzută ca o bombă cu efect întârziat. Oamenii care gândesc așa nu pot fi decât niște intelectuali ratați, niște mercenari, integriști care nici măcar n-au curajul propriei lor lașități căci se ascund în anonimat.

Din cele optsprezece cărți pe care le-ați scris, pe primele opt le-ați semnat cu numele dumneavoastră adevărat, Mohammad Moulessehoul, iar pe restul cu pseudonimul Yasmina Khadra. De ce ați simțit nevoia să vă ascundeți identitatea? Și de ce ați ales un nume de femeie?

Am început să fiu publicat cu numele adevărat când eram soldat în armata algeriană. Dar, foarte repede, m-am confruntat cu probleme din partea superiorilor care nu acceptau deloc ideea unui scriitor în rândurile lor. Era mai curând o chestiune de principiu decât de conținut. Mă îndoiesc că a citit vreunul dintre ei o carte de-a mea. În fine, țineau morțiș ca un ofițer să nu facă uz de inteligența lui decât pentru misiunile armatei. Așa că, într-o zi, au vrut să mă supună unui comitet de cenzură. Atunci am hotărât să intru în clandestinitate, care a durat unsprezece ani. Și dacă am ales să ca psudonim Yasmina Khadra (n.a. sunt cele două prenume ale soției sale), a fost pentru că am vrut să aduc un omagiu sprijinului de neclintit al soției mele. Prin extensie, a lua un nume feminin, era și o manieră de a-mi arăta admirația pentru toate femeile algeriene care, în timpul războiului integrist din Algeria, au dus o luptă magistrală pentru drepturile omului. Le port o afecțiune profundă acelor femei.

De ce ați părăsit definitiv armata algeriană, unde erați comandant?

Așa cum v-am mai spus, superiorii mei nu acceptau defel ideea ca eu să scriu. Ani de zile, mi-au fost refuzat dreptul la avansare, deși eram un militar ireproșabil cu note excelente. În 2000, la sfârșitul contractului, după 36 de ani de loialitate, am decis să pun capăt. Am ieșit la pensie pentru a mă putea dedica scrisului în totalitate.

Atentatul și Sirenele Bagdadului pun în evidență personaje care oscilează între terorism...

Eu nu vorbesc despre terorism! Eu scriu despre rezistență, cea palestiniană și cea irakiană. Scriu despre oameni care se bat pentru a-și regâștiga demnitatea, pentru a-și întregi țara. Occidentalii nu înțeleg asta. Pentru ei, Orientul Mijlociu este automat asociat cu terorismul. Dar să ridici un ghetou în Palestina, la fel ca în Varșovia odinioară, asta nu e altceva decât să arunci populația în rușine. Pentru mine, adevărații teroriști sunt ONU, Washington, George Bush și Tony Blair. În cărțile mele încerc să fac înțeles cum o ființă umană poate să se despartă de ea însăși și de lume și să ajungă să accepte să se sinucidă, să  sacrifice și alte vieți inocente. În Sirenele Bgdadului există un pasaj care ilustrează perfect această transformare: când un american dă buzna în casa personajului principal și îi umilește tatăl în fața întregii familii. Dacă până atunci, personajul meu era blând și naiv, din acel moment devine obsedat de ideea de a spăla acest afront. Asistăm astfel la un soi de metamorfoză, ca cea a unui vârcolac. Fragmentul acesta este unul dintre cele mai frumoase texte ale mele. Toți cei din Occident care vor să înțeleagă Orientul ar trebui să-l citească.

De ce personajul din Sirenele Bagdadului nu are nici un nume?

Petru că nu am vrut să dau violenței vreun nume arab. Pentru mine, violența este peste tot, împărtășită de toți.

La începutul romanului, personajul dumneavoastră spune cuvinte extrem de dure, chiar șocante, despre Beirut. De ce? Este ceea ce credeți și dumneavoastră?

Bineînțeles că nu. De ce vorbesc despre Beirut în carte? Pentru că este orașul cel mai cântat în lumea arabă. Capitala Libanului este un oraș mitic, bântuit de hurii, care-i fac să viseze pe toți arabii. De altfel, în carțile mele, pomenesc adesea de una dintre cele mai celebre ambasadoare ale Libanului: Feyrouz, a cărei voce, de-a dreptul celestă, o face să fie una dintre cele mai mari cântărețe. Altfel spus, Beirutul este cea mai frumoasă vitrină a lumii arabe. Ei bine, personajul meu urăște acest oraș care, după el, a făcut un pact cu diavolul occidental. Și, într-adevăr, el desfigurează ceea ce lumea i-a dat mai frumos. În acel moment, el e atins de un soi de narcisism de martir: a ales să se sacrifice și frumusețile lumii nu-l mai impresionează, căci nimic nu poate să depășească frumusețea sacrificiului său viitor. Pe măsură ce ura și furia cresc în el, se convinge că viața nu merită trăită. Așa că se află într-o stare de sprit care îl obligă să insulte Beirutul.

Cărțile dumneavostră evocă teme de actualitate: masacrele din Algeria, Afghanistanul talibanilor, conflictul israelo-palestinian, Irakul. Vă considerați un scriitor militant?

Sunt pur și simplu un scriitor care are curajul să-și exprime convingerile. Și nu pentru că am acum o oarecare notorietate simt că trebuie să potolesc suferința semenilor mei. Am fost crescut la școala lui Émile Zola! Ca romancier, cred că pot să scriu ceea ce vreau. Am ales literatura pentru a putea să fiu un om liber și pentru a mă bate pentru idealurile mele. Nu fac parte din nici o grupare, sunt doar un arab musulman, un beduin incoruptibil care scrie cărți care deranjează Occidentul. 

You may also like

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

Elif Shafak despre genocidul armean și despre ”Bastarda Istanbulului”, cartea pentru care i s-a intentat proces în Turcia

Elif Shafak

Atunci când a apărut romanul ”Bastarda Istanbulului”, în 2006,  acesta a fost foarte bune primit de către publicul din Turcia, numai că lucrurile nu s-au terminat aici, scriitoarea fiind dată în judecată pentru faptul de a fi făcut în carte referire la genocidul împotriva armenilor din 1915. Ori Turcia, la nivel oficial, nu recunoaște nici astăzi că pe teritoriul ei ar fi avut loc un astfel de genocid, așa că scriitoarea a devenit ținta unui proces, fiind acuzată de insultă la adresa propriei țării sale de origine. Pentru a se evita un conflict cu Uniunea Europeană, scriitoarea a fost achitată de Curtea din Istanbul încă de la deschiderea procesului. Prim-ministrul turc de la acea dată, Recep Tayyip Erdogan, a salutat decizia lăsând să se înțeleagă că articolul din codul penal care ar fi permis ca autoarea să fie incriminată, ar putea fi amendat.

Iată ce spunea Elif Shafak într-un interviu acordat cu ocazia lansării romanului:

Cum v-a venit ideea să scrieți ”Bastarda Istanbulului”?

O feministă americană a fost cea care m-a împins să o scriu. A doua zi după ce ne-am cunoscut, ea mi-a trimis un mail prin care mă informa că este nepoata unei familii de armeni, victime ale genocidului. ”Pentru ca tu să devii prietenă cu mine, scria ea, trebuie neapărat să știu care este poziția ta, care ești turcoaică, vizavi de acest genocid”. I-am povestit atunci o scenă dintr-o carte a americanului Kurt Vonnegut. Acesta povestește acolo cum un fiu, al cărui tată a trebuit să fugă din Turcia în 1915, îl întreabă ce i-ar spune unui turc dacă ar întâlni vreunul. Tatăl îi răspunde că, dacă ar fi să întâlnească un turc, l-ar întreba dacă astăzi turcii resimt sau nu lipsa armenilor. Ei bine, exact în spiritul acesta i-am răspuns și eu respectivei doamne: ”De când voi, armenii, ați plecat, țara a devenit mai seacă”. Și, într-adevăr, de atunci suntem secătuiți, atât pe planul cultural, artistic și filosofic, cât și pe cel al conștiinței noastre. De atunci, suntem prietene.

Deci nu ați dat un răspuns legat de recunoașterea sau nerecunoașterea genocidului?

Nu sunt nici istoric, nici diplomat, nici om politic. Sunt scriitoare. Și mă interesează ființa omenească. Grija mea este de a răscoli sufletele și de a sparge carapacele. Pentru asta, e mai bine să las deoparte discuțiile despre concepte, cifre sau statistici și să mă concentrez mai mult pe poveste. De altfel, am adunat numeroase mărturii despre ce a fost în 1915 de la armeni care mai vorbesc încă limba turcă. Nu cred în adevăruri istorice absolute. Este unul din motivele pentru care nu folosesc cuvântul genocid. Conceptul de genocid presupune un masacru organizat. Iar eu nu sunt sigură că asta s-a întâmplat în epoca otomană. Sigur este, în schimb, că ceea ce rămâne este suferința imensă și nedreptatea.

În roman, abordați problema armeană într-o manieră indirectă, prin femei. De ce prin femei?

În Turcia, cultura nu s-a transmis din generație în generație. Astfel, o generație a început de la zero (o dată cu fondarea Rebublicii Turcia din 1923), ceea ce a produs un mare vid din punct de vedere cultural. În felul aceste, continuitatea culturală a fost asigurată de femei.

În ce-o privește pe Armanoush, tânăra armeană din roman, citim în cartea dumneavoastră: ”Nu doar fiindcă era femeie, ci și fiindcă era armeancă se așteptau ca ea să se abțină de două ori mai mult să devină bibliofilă”. Este acesta modul tipic de gândire al diasporei armene?

Prima dată când am auzit asta, am fost și eu uimită. Dar apoi am constatat că unele familii de armeni din diaspora nu-și doresc ca ai lor copii să se atașeze prea mult de cărți. Mai ales în a patra și a cincea generație a famillilor de armeni intelectuali arestați în 1915, înainte de începerea deportării tuturor armenilor. Treaba asta am auzit-o de mai multe ori la cei ai căror bunici figurau pe lista intelectualilor din acea vreme.

Sunt armeni care spun: ”Dacă turcii ar recunoaște 1915, rupturile noastre interne ar deveni din ce în ce mai vizibile”. Nu este asta o manieră de a se complace în statutul de oprimat?

Ba da, dar atâta timp cât noi, turcii, nu vom admite partea noastră de tiranie și de opresiune, să nu ne așteptăm ca alții să abandoneze această psihologie de persecutat. Într-adevăr, cred că nu avem dreptul ca să ne așteptăm ca alții să uite de vreme ce noi refuzăm să ne aducem aminte.

Cum vedeți problema iertării, recurentă în romanul dumneavoastră?

Cred că a-ți cere iertare ține de un proces pozitiv de maturizare, împotriva căruia nu trebuie să ne răzvrătim. De altfel, nu cred că statul turc trebuie să facă ceva anume. Nu dinspre el va veni schimbarea. Dar noi, ca indivizi, putem spune: „Vă recunoaștem și vă împărtășim durerea. Dacă asta duce la ceva bun, atunci vă cerem iertare pentru tot ce s-a întâmplat”.

Shan Sa despre „Jucătoarea de go”, romanul premiat cu Goncourt des lycéens în 2001

Shan Sa

Pentru început, ați putea să explicați originea și regulile jocului de go pentru cei care nu știu deloc să-l joace?

După cum spun legendele, jocul afost inventat de matematicienii și de astrologii chinezi cu aproximativ 4000 de ani urmă. Jocul constă în a-ți încercui adversarul. Se joacă pe o tablă cu 19 linii orizontale și 19 linii verticale. Pionii se așează unul după altul, pe cele 361 de intersectări care corespund celor 360 de zile ale vechiului calendar chinezesc. Încep piesele negre. 

Jocul a fost imediat adoptat de către seniorii războiului chinezesc. Apoi, a mai fost introdus și în Japonia undeva prin secolele XIII și XIV. Jocul servea la gândirea strategiilor și tacticilor de război. Se poate spune că este un joc pacifist și totodată extrem de agresiv.

În romanul dumneavoastră, o tânără chinezoaică și un ofițer japonez se întâlnesc pentru a juca o partidă de go, în timp ce Japonia este pe punctul de a declara război Chinei. Care confruntare o oglindește pe care?

De fapt, au fost trei idei de la care am plecat: să fac o carte despre jocul de go, să vorbesc despre război, și să scriu despre Manciuria, țara bunicilor mei. Bunicul meu, din revoltă față de familia sa, a intrat în rezistență în anii '30.

Mai era vorba de a aduce un omagiu și bunicilor dumneavoastră adoptivi, pictorul Balthus și soției sale, Setsuko.

Balthus m-a împăcat cu frumusețea. Soția lui mi-a deschis ușa, foarte secretă, a marii civilizații japoneze. Înainte de a-i întâlni nu eram decât o chinezoaică. Setsuko m-a învățat ritualul kimonourilor și mi-a explicat setea lor de iubire absolută. De asemenea, mi-a făcut cunoștință cu marii cineaști și scriitori japonezi. Romanul meu îi datorează nespus de mult.

Caligrafia de pe coperta cărții Jucătoarea de go este tot opera dumneavoastră. Ce semnifică ideogramele pictate?

Reprezintă cele patru arte remarcabile ale civilizației chinezești. Orice învățat chinez trebuie să știe să cânte din țiteră, să joace go și să știe caligrafie, deci pictură. Eu i-am dat și o notă personală adăugând și arta de a mânui sabia.

Este foarte agresiv.

Jucătoarea de go a prins formă - aveam deja o idee despre cum ar trebui să fie - după ce am văzut o sabie japoneză. Mă plimbam printr-o piață cu antichități din Lyon. O sabie japoneză era expusă. Mi s-a spus că data din sec. XVII. Nu se așteptase nimeni ca eu să o scot din teacă. Am scos acea lamă incandescentă și dintr-odată, am avut impresia că țin moartea în mâinile mele. Oamenii din jurul meu au scos țipete de oroare căci s-au simțit agresați. În acel moment am înțeles Japonia, pe samurai și pe kamikaze, setea lor de glorie și spiritul lor de sacrificiu.

Am vrut să cumpăr sabia, dar apoi m-am răzgândit. Mi-am spus că sabia aceea, în alte timpuri, probabil că a tăiat capete de chinezi. Cum a ajuns ea să sfârșească prin Franța? Scriind romanul, nu am încetat nici o clipă să mă gândesc la asta. Este fără indoială cheia legăturii mele cu Japonia: fascinația și dezgustul.

Dualitatea este, de altfel, una dintre temele cheie ale cărții.

Toate personajele mele au un cararcter dublu : generos și crud. Când o vedem pe jucătoarea de go, credem mai întâi că este o simplă liceeană, o elevă bună, un geniu mic și simpatic. Treptat, descoperim răceala și calculul ei, plăcerea oarecum sadică de a-și manipula admiratorii ca pionii pe o tablă de joc.

Pe de altă parte, ofițerul japonez, este prezentat din prima ca pe un zeu al morții. Amândoi poartă o armură și amândoi ajung să se confrunte, la un moment dat, pe tabla de joc a inimii. Romanul se termină pentru că, dacă micuța chinezoaică nu are inimă, el, japonezul, are una.

În primul dumneavoastră roman, Porte de la paix céleste, unul dintre personajele principale se numea deja Min. De ce ați folosit din nou acest nume pentru amantul jucătoarei de go?

Min a fost prima mea iubire. După cel de-al doilea roman, am vrut să revin asupra a ceea ce s-a petrecut în piața Tian An Men și să povestesc, într-o manieră extrem de crudă, ceea ce am trăit. Am mai vrut să scriu și despre povestea noastră de iubire, despre care nu am prea scris în Porte de la paix céleste. Lucrând, mi-am dat seama că nu pot să reînvii trecutul. Iată de ce am transportat tragedia într-o altă epocă. Jucătoarea de go nu este un roman istoric. În spatele lui 1937 se află Tian An Men.

Deci, adevăratul Min v-a trădat?

În realitate, eu am fost cea care l-a trădat. Întâlnirea noastră trebuia să devină un mariaj, care nu a mai avut loc. L-am părăsit pentru că am plecat din Chiana. După Tian An Men, am ales s-o iau de la capăt în Franța. De ce am scris faptele invers? E un soi de răutate scriitoricească. A scrie înseamnă să întorci lumea pe dos.

În Jucătoarea de go totul este menit să-i cucerescă pe elevii de liceu. Nu poate să nu le placă erotismul, referințele istorice sunt serioase iar capitolele scurte încredințate alternativ povestitorului japonez și povestitoarei chineze trezesc interesul cititorilor dificili. V-ați însușit deviza latinească placere et docere (să placi și să instruiești)?

Am oroare de cărțile plictisitoare. Întotdeauna am vrut să scriu frazele cât mai scurt posibile. Să ajung la esențial. Să construiești capitole scurte înseamnă să-i dai un suflu, o muzică cititorului. Descrierile psihologice lungi sunt inutile. Caracterul personajelor se distinge din acțiune.

De ce alternanța aceasta? Adevărul nu are niciodată o singură fațetă. E un diamant care trebuie șlefuit, iar cel care se apropie de el vede doar strălucirea care îi este destinată. În cazul unei istorii foarte complicate, cum e războiul, cele două tabere răspândeau minciuni. Adevărul nu se poate întrezări decât în alternanța punctelor de vedere.

Mai este o idee foarte importantă pentru mine. Nu voiam ca Jucătoarea de go să se transforme într-un manual al jocului. Singurul fel în care o puteam face era să-i includ pe cititorii mei în acest joc. Cititorii devin pioni care sunt așezați în intersectări, participând la război. Cred că este cea mai bună metodă de ai învăța pe cititori jocul de go.

 Coperta primei ediții a romanului „Jucătoarea de go”, apărut pentru prima dată în Franța

Jocul de go

Amélie Nothomb - răspunsurile scriitoarei la chestionarul Proust

Acest set de întrebări a devenit celebru după ce Marcel Proust a adaptat întrebările unui joc de societate englez extrem de popular în cea de-a doua jumătate a sec. XIX-lea, întrebări la care a răspuns el primul. De atunci, chestionarul Proust a devenit istorie, la întrebările lui fiind invitate să răspundă de-a lungul timpului numeroase personalități.

Iată cum a răspuns scriitoarea Amélie Nothomb:

Fericirea perfectă:

Căderea liberă.

Unde și când ați fost cea mai fericită, în întreaga dumneavoastră viață?

Pe 15 decembrie 1989, când am regăsit drumul pe masivul Kumotori Yama (Japonia), după ce rătăcisem timp de 36 de ore.

Care este trăsătura dumneavostră de caracter de care sunteți cel mai puțin mândră?

Furia.

Ocupația favorită?

Scrisul.

Calitatea pe care o preferați la un bărbat?

Noblețea.

Calitatea pe care o preferați la o femeie?

Nebunia.

Cea mai mare spaimă?

O pană de motor.

Care este cel mai prețios obiect pe care îl aveți?

O fotografie cu mine împreună cu sora mea.

Ce v-a reușit cel mai mult în viață?

Iubirea, până în prezent.

Figura istorică căreia ați dori cel mai mult să-i semănați?

Marco Polo.

Dar un erou de ficțiune?

Contele dOrgel (din opera lui Radiguet).

Culoarea preferată?

Auriu.

Prenumele preferate:

Léopoldine, Adèle.

Autorii preferați? Cartea dumneavoastră de căpătâi, dacă aveți una.

Nietzsche, Stendhal, Cervantès, Pétrone, Diderot, Tanizaki, Radiguet. 

Compozitorii, clasici sau moderni, pe care îi preferați?

Purcell, Schubert, Björk.

Pictorii favoriți?

Memling.

Filmul de căpătâi?

Vertigo, de Hitchcock.

Care vă sunt eroii din viața reală?

Cântărețele de rock.

Cântecul pe care aveți obiceiul să îl fredonați sub duș?

Non voglio sin servir, din opera Don Giovanni de Mozart.

Băutura preferată? Drogul favorit?

Băutura: șampania.

Drogul: ceaiul foarte tare.

Dacă ar fi să schimbați ceva la fizicul dumneavoastră, ce ați schimba?

Cearcănele.

Ce talent ați vrea să aveți?

Aș fi vrut să pot compune muzică.

Ce detestați cel mai mult?

Vulgaritatea.

Greșelile pe care le iertați cel mai ușor?

Cele făcute din iubire.

Cum ați dori să muriți?

Fulgerător.

Starea de spirit actuală?

De uimire.

Deviza dumneavoastră?

Economisește-ți disprețul, căci sunt o groază la care să-l împarți. (Chateaubriand)