Tablouri furate: Venus (sau Femeie stând), de Lucas Cranach cel Bătrân

Atunci când tabloul lui Lucas Cranach cel Bătrân a dispărut, la 8 decembrie 1959, din Galeria de pictură a Institutului de Artă din Frankfurt-am-Main, proaspăt inaugurată, autoritățile au considerat că hoțul l-a șterpelit din motive psihologice: o mare pasiune pentru trupul gol de pe pânză l-ar fi determinat pe acesta să și-l dorească doar pentru el. Mai ales că nimeni nu a cerut nici un fel de despăgubire.

Tabloul a fost pictat în 1532 pe lemn de mesteacăn roșu, având dimensiunile de 37*25 cm și o reprezenta pe zeiță goală, trupul ei proiectat pe un fond negru având o strălucire catifelată și sidefată, o adevărată celebrare a nudului feminin. În jurul coapselor, un văl transparent și îngust nu reușește să ascundă nimic privitorului. Capul îi este acoperit de o bonetă aurie, iar gâtul îi este împodobit cu perle și un lanț de aur. 

Pânza, extrem de valoroasă, fusese donată Galeriei de pictură de cetățenii din Frankfurt, la începutul secolului. Faptul că era atât de cunoscută, ea fiind redată în toate albumele închinate lui Cranach cel Bătrân, făcea ca aceasta să fie practic imposibil de vândut undeva fără ca autoritățile să prindă de veste.

Puținele piste pe care poliția le-a urmărit s-au dovedit a fi fără nici un fel de rezultat. Institutul municipal a stabilit o recompensă de zece mii de mărci pentru aducătorul tabloului, cu promisiunea fermă că numele lui nu va fi dezvăluit și că nu va fi urmărit penal. Nimeni nu a dat nici un semn de viață!

Până în septembrie 1960, când un apel telefonic misterios primit de poliția orașului Munchen, i-a pus pe toți în mișcare: un bărbat, care vorbea germana stâlcit și cu accent, anunța că tabloul se afla într-o căsuță poștală din gara orașului, cheia fiind pusă în cutia de destinată scrisorilor locale, precizând că nu mai poate sta la telefon pentru alte detalii, întrucât ar pierde avionul spre Guatemala. O echipă de polițiști a dat repede fuga la aeroportul din Munchen pentru a-l prinde dar nu a găsit pe nimeni. O altă echipă a urmat instrucțiunile și au găsit tabloul, însoțit de un bilet pe care scria: ”Back from Guatemala, we paint the same. Many thanks for German people” (Retur din Guatemala, noi am pictat același lucru. Multe mulțumiri poporului german). Tabloul era intact și i se aplicase un nou strat de lac.

Tablouri furate: ”Femme assise”, de Henri Matisse - recuperat după 72 de ani

Tabloul Femme assise al lui Matisse a fost confiscat de către naziști, în iulie 1940, împreună cu alte aproximativ 450 de opere, din colecția cunoscutului negustor de artă Paul Rosenberg. Comerciantul era reprezentantul oficial al unor mari nume ca Pablo Picasso, Georges Braque sau Matisse. Conștient de înaintarea trupelor germane pe teritoriul Franței, Rosenberg a încercat să pună la adăpost operele de artă pe care le deținea, depunând 17 tablouri într-un seif bancar din Libourne, o altă parte a colecției sale ascunzând-o într-o reședință de-a lui din Bordeaux. Apoi s-a refugiat cu familia din calea războiului la New York.

Ocuparea Parisului de către nemți a dus la rechiziționarea locuinței sale în iulie 1940, două luni după aceea venind și rândul reședinței sale din Bordeaux. Nici seiful bancar din Liborne nu s-a dovedit a fi sigur, un denunț binevoitor ducându-i pe naziști direct la el. Seiful a fost spart și toate cele 17 picturi au fost luate, înregistrate și trimise în Germania. Printre picturile din acel seif se afla și Femme assise de Matisse, cumpărată de Rosenberg de la pictor chiar în acel an.

Henri Mattise a pictat Femme assise în 1924, tabloul - un ulei pe pânză, având dimensiunile de 55,4 cm înălțime și 46,5 cm lățime - reprezentând-o pe tânăra dansatoare Henriette Darricarrère, așezată pe un fotoliu, purtând o rochie cu flori, având un colier de perle la gât și ținând în mâinile care se odihnesc pe genunchi, un evantai. Tabloul este estimat la 20 de milioane de dolari. Din momentul furtului și până în 2012, când a fost descoperit accidental, adică timp de 72 de ani, tabloul a dispărut cu desăvârșire. 

După 1940, portretul a fost un timp în posesia lui Hermann Göring, după care a ajuns la Hildebrand Gurlitt, unul dintre negustorii de artă germani aflați în grațiile celui de-al treilea Reich. Războiul s-a încheiat și operele de artă care s-au putut recupera au început să se întoarcă în țările de baștină. Nu și Femme assise! Hildebrand Gurlitt n-a suflat o vorbă și și-a văzut mai departe de viață. La moartea lui, fiul acestuia a pus la păstrare toată colecția familiei într-un apartament din Schwabing, aproape de Munchen, loc de care n-a spus nimănui nimic. Totul a rămas ascuns până în 2012 când autoritățile au percheziționat apartamentul cu pricina, descoperind acolo nu mai puțin de 1406 de opere de artă, care mai de care mai valoroasă, între care pânze de Picasso, Chagall sau Courbet. O analiză imediată arătat că din cele 1406 de opere de artă 499 fuseseră furate de naziști de la evrei. După o destul de intensă dispută avocățească, tabloul s-a întors în proprietatea moștenitorilor lui Paul Rosenberg. Unul dintre moștenitori este nepoata acestuia, Anne Sinclair, cunoscut om de televiziune în Franța și soția controversatului politician Dominique Strauss-Kahn, aflat la șefia FMI până la izbucnirea scandalului sexual în care a fost acuzat de viol asupra unei cameriste.

Anne Sinclair este și autoarea unei cărți, apărută la editura Grasset, despre bunicul Rosenberg și galeria lui de artă de la Paris, a cărei adresă dă și titlul volumului: ”21 rue La Boétie”.

 Negustorul de artă Paul Rosenberg în galeria sa din Paris, 21 rue La Boétie, circa 1920

 Cartea scrisă de Anne Sinclair despre galeria bunicului său

Anne Sinclair, co-moștenitoarea tabloului lui Matisse

Tablouri furate: Mona Lisa, de Leonardo da Vinci – șterpelită de la Luvru din dragoste de țară

Portretul Giocondei al lui Leonardo da Vinci este cel mai cunoscut tablou din lume, nu există om care să nu fi auzit de el. Istoria artei nu cunoaște alt portret mai descris, mai cântat de poeți, surâsul tainic și indescifrabil al Mona Lisei având un farmec unic și lăsând tuturor o impresie de neuitat. Din zâmbetul acestei doamne a izvorât o întreagă literatură. Fiecare generație l-a interpretat altfel: cast sau ademenitor, ori rece, crud și fără milă, ca zâmbetul unei femei care îl subjugă pe bărbat. Unii au văzut în el strălucirea și puritatea unei tinere, alții zâmbetul unui băiat travestit, toții fiind de acord cu un singur lucru: Gioconda are un surâs enigmatic, de sfinx.

Leonardo da Vinci a pictat tabloul prin anii 1505-1506, luându-l apoi cu el în Franța, într-un mic castel din Cloux-en-Amboise, locul unde și-a găsit refugiul pentru o vreme. După moartea lui, în 1519, pictura a intrat în posesia casei regale franceze, stând timp de câteva sute de ani în castelul Fontainebleau. Francisc I și l-a pus în sala de baie. În 1800, Napoleon a ordonat să fie așezat în dormitorul lui din palatul Tuileries. Din 1804 și până azi este expus la muzeul Luvru din Paris.

La 21 august 1911, o zi de luni, când muzeul era închis pentru public pentru a se face curățenie, Mona Lisa lui da Vinci, cel mai celebru tablou din lume, a dispărut din Sala Pătrată, unde era expus. În acea zi de luni, ca în toate zilele de luni, de altfel, securitatea muzeului lăsa de dorit: porțile erau larg deschise, muncitori în halate albe umblau încoace și încolo pentru a face reparații, paznicii erau reduși la o zecime din numărul lor obișnuit.

Așa că nimeni nu a dat importanță unui bărbat îmbrăcat într-un halat alb, identic cu cel al muncitorilor, care a intrat dis de dimineață pe poarta principală, o dată cu ceilalți muncitori și s-a dus direct la etaj, către Sala Pătrată, unde nu era țipenie, paznicii și restul personalului de întreținere fiind adunați altundeva, să primească ordine de la șefi. Bărbatul nu a pierdut timpul: a scos repede tabloul greu din cele două suporturi de fier forjat. Tabloul, cu ramă și geam cântărea cam 40 de kilograme. Prea greu de dus! A desfăcut pânza din ramă, apoi a luat-o repede prin Marea Galerie, apoi prin Galeria celor șapte metri, ajungând, printr-o ușă tapetată, la o scară mică, rar folosită. A lăsat acolo bucățile de ramă, a făcut sul pânza, a ascuns-o sub halat și a pornit-o repede în jos pe scări. Ghinion însă! Ușa de la capătul de jos a scării era încuiată! N-a avut timp să-i scoată decât clanța cu briceagul că, dincolo de ușă, s-au auzit pași apropiindu-se. Omul nostru nu și-a pierdut cumpătul: a strigat, tare și iritat, să i se deschidă! Un muncitor a deschis și a văzut pe cineva cu un halat la fel cu al lui, așa că nu i s-a părut nimic în neregulă. Hoțul a dispărut repede prin curtea Sfinxului, prin marea curte Visconti, ieșind pe poarta de pe Cheiul Luvrului, nu înainte de a-și da jos halatul și de a o înfășura în el pe Mona Lisa. Undeva spre Pont du Carroussel a scăpat de clanță.

Toată ziua, la Luvru, nimeni n-a observat peretele gol. Abia pe la ora cinci după-amiază, paznicii au văzut că Mona Lisa nu mai era la locul ei, dar au presupus că a fost luată pentru a fi fotografiată de vreun editor de artă, lucru permis, așa că nu și-au făcut nici o problemă. A venit și ziua de marți, Luvrul s-a deschis pentru vizitatori și tot nu se sesizase careva că tabloul lui da Vinci dispăruse. Abia pe la ora unu, când s-a descoperit rama în scara cea dosnică, cei de la Luvru au început să bănuiască ceva. Au dat fuga în Sala Pătrată și stupefiați, au descoperit peretele gol!

Imediat s-a dat alarma. Poliția a făcut chiar și un experiment: și-a pus un agent propriu să sustragă un tablou din muzeu, agentul reușind să iasă cu ce operă a dorit, fără să fie observat. Da! De la Luvru se putea fura oricând! Personalul muzeului s-a făcut de tot râsul când, imediat după furtul Giocondei, un vizitator a mărturisit unui jurnal că luase de acolo mai multe obiecte mici, în mai multe rânduri. Un inventar făcut repede a dezvăluit că lipseau o grămadă de alte obiecte! Pentru asta, directorul de la Luvru, cunoscutul arheolog Homolle, a fost destituit din funcție.

În locul Giocondei din Sala Pătrată a fost agățat Portretul lui Castglione de Rafael, ca și cum nu se mai aștepta nimeni ca celebra doamnă a lui da Vinci să se mai întoarcă vreodată. Ziarele au vuit imediat, s-au făcut fel și fel de scenarii despre cine ar fi putut face așa ceva, unul dintre acestea făcându-l răspunzător pe un îmbogățit de peste ocean, pe John Pierpont Morgan, care nu avea prea multe scrupule dacă voia să aibă ceva și nu punea întrebări în legătură cu operele de artă care îi erau oferite spre cumpărare pentru vasta lui colecție.

Poliția a interogat sute de posibili suspecți, toți angajații de acum și din trecut ai muzeului, inclusiv directorii, fără a da de vreo urmă palpabilă.

Au trecut mai bine de doi ani și tabloul lui da Vinci era tot de negăsit. Până într-o zi de decembrie a anului 1913, când proprietarul unei galerii de artă din Florența a anunțat o nouă expoziție cu licitație în stabilimentul lui, la care puteau participa și opere aflate în diferite colecții particulare. Printre cei care au dorit să expună s-a numărat și un anume Vincezo Leonardi, din Paris, care, printr-o scrisoare, îi oferea nici mai mult nici mai puțin decât pe Gioconda lui da Vinci, precizând că face gestul acesta pentru a reda Italiei măcar o mică parte din ceea ce a furat Napoleon în cuceririle sale. Crezând că era vorba de o glumă proastă, negustorul n-a luat în seamă scrisoarea și și-a văzut de licitația lui, mai ales că autorul era praf la istorie, altfel ar fi știut că Napoleon nu a avut cum s-o fure pe Gioconda din Italia de vreme ce ea era deja în Franța de mai multe sute de ani!

Neștiind cum să procedeze, proprietarul galeriei din Florența a cerut sfatul directorului de la Galeriile Uffizi care, zâmbind, l-a sfătuit să răspundă totuși și să vadă ce-o să iasă din asta. A urmat un schimb de scrisori care i-a dat de înțeles hoțului că negustorul vrea să cumpere tabloul, dar doar după ce se va fi asigurat că este originalul promis în prima scrisoare. Hoțul a apărut pe neașteptate la Florența, cu tot cu tablou, spre stupoarea negustorului și a directorului de la Uffizi, cărora nu le-a venit să creadă când l-au văzut scoțând pânza dintr-un cufăraș de sub patul din camera hotelului unde se cazase.

Hoțul a fost arestat în aceeași seară iar anchetarea lui a dezvăluit câte gafe de neiertat făcuse poliția în anchetă: pe numele lui adevărat Vincenzo Perugia, în vârstă de 32 de ani, zugrav de meserie și pictor de ocazie, hoțul făcuse mai demult unele lucrări la Luvru și fusese anchetat de polițiști o dată cu toți ceilalți, imediat după furt, numai că fusese lăsat să plece, fără vreo bănuială, deși exista o amprentă lăsată pe rama de sub scară. Anchetatorii n-au considerat necesar să-l amprenteze, dacă ar fi făcut-o, ar fi rezolvat cazul pe loc. Mai mult, casa lui a fost percheziționată, numai că nu s-a căutat cum trebuie, tabloul fiind acolo. Întrebat de ce a furat tocmai tabloul acesta, el a răspuns că a considerat ca pe o jignire profundă adusă Italiei faptul că o operă atât de valoroasă, creată de un italian, să fie luată din țara unde îi era locul și dusă în Franța pentru a fi comoara națională a francezilor. Așa că a șterpelit-o pentru a o aduce acasă! A ținut tabloul la el acasă timp de doi ani și jumătate, după care s-a gândit că era timpul să scape de el.

La 31 decembrie 1913 tabloul a fost înapoiat Franței, la Paris organizându-se o festivitate de primire demnă de o comoară.

Deși i s-a găsit ulterior un caiet cu notițe care dovedea că Perugia intenționase să vândă tabloul pentru a face avere, la proces, impresia pe care a reușit să o sădească în inimile tuturor a fost aceea a intenției de a îndrepta un rău făcut Italiei, din dragoste de patrie. Au fost mulți italieni care l-au considerat un erou național, pedeapsa primită fiind una extrem de blândă: șapte luni de închisoare, pedeapsă pe care o executase deja pe durata procesului. De a doua zi, Vincenzo Perugia, cel care a lipsit umanitatea de una din comorile sale timp de doi ani și jumătate, a fost liber!

Sursa: Răpirea Giocondei, de Winfried Löschburg

Tablouri furate: „Ducele de Wellington”, de Goya - dispărut timp de aproape patru ani

Ducele de Wellington nu este una dintre capodoperele lui Goya dar dispariția tabloului, la 21 august 1961, din National Gallery din Londra, a stârnit un val de indignare în rândul populației, întrucât personajul portretizat este un erou național în Marea Britanie, el fiind cel care l-a înfrânt pe Napoleon în bătălia de la Waterloo. Gloria ducelui de Wellington a fost atât de mare, încât i s-au ridicat statui încă din timpul vieții.

Portretul îl reprezintă pe duce purtând tunica militară roșie, împodobită cu fireturi aurii, medalii și ordine. Chipul ars de soare are o frunte voluntară, cu arcadele sprâncenelor pronunțate și obrajii supți, maxilarul este puternic iar bărbia lungă și proeminentă. Nasul este coroiat, gura cu buzele subțiri este ușor întredeschisă. Ochii sunt larg deschiși, puțin opaci. Goya a vrut să surprindă, într-un mod neconvențional, portretul unui comandant victorios, dar și inflexibil și autoritar.

National Gallery din Londra se afla în posesia tabloului de foarte puțin timp, de nici trei săptămâni, expunerea lui atrăgând zilnic nu mai puțin de cinci mii de oameni zilnic. Galeria era considerată a fi una dintre cele mai sigure din lume: toate ferestrele erau zăbrelite și conectate la o instalație electrică cu celule fotoelectrice, astfel încât nimeni nu putea să traversese galeria decât dacă plutea la cel puțin 18 cm deasupra podelei. La toate acestea se mai adăugau și rondurile paznicilor la intervale de timp regulate. Și totuși, cu toate aceste măsuri de protecție luate, tabloul a dispărut uneva între două ronduri ale paznicilor. Se părea că hoțul rămăsese ascuns în interior după ce galeria își încheiase orele de program. 

La zece zile de la dispariția tabloului, la agenția de știri londoneză Reuter sosea o scrisoare prin care se cerea o sumă de 140000 de lire pentru înapoierea tabloului. Pentru a dovedi că se află în posesia lui, hoțul descria exact o etichetă de pe spate, etichetă pe care un vizitator obișnuit nu avea cum s-o vadă. Mai mult, conștient că suma cerută era una foarte mare, el sugera să se dechidă o prescripție publică pentru strângerea ei. Afirma că toți banii primiți în schimbul Ducelui de Wellington vor merge la finanțarea unor opere de binefacere. Scotland Yard-ul, intrat imediat pe fir, a făcut cercetări, toate fără rezultat.

Au trecut aproape patru ani și tabloul era tot de negăsit. Câte o scrisoare anonimă mai sosea pe la o agenție de știri sau alta, care însă, nu ducea nicăieri. În scrisori se cereau bani și se făceau amenințări cu distrugerea tabloului, la un moment dat, hoții propuneau chiar ca să expună ei tabloul și să încaseze ei banii, chiar în galeria de unde îl furaseră. National Gallery refuza să trateze cu hoții, argumentând că, astfel, nu ar face decât să încurajeze și alte furturi de artă: hoții trebuiau să predea tabloul de bună voie. Chiar li s-a oferit și posibilitatea de a-l strecura înapoi în galerie fără riscuri, cu ocazia unei noi achiziții de șapte mii de tablouri: în ziua aducerii tablourilor în galerie nimeni nu ar sesiza aducerea unui alt tablou împachetat, cel al lui Goya. Hoții nu returnează tabloul însă!

La 22 mai 1965 tabloul a fost găsit în gara Birmingham, la depozitul de bagaje, după ce la redacția ziarului londonez Daily Mirror s-a primit o scrisoare care era și un tichet pentru bagaje. Tabloul, bine păstrat, fusese depus acolo cu o jumătate de lună înainte de un tânăr care se exprima elegant, care se recomandase a fi Mr. Bloxham, nume preluat probabil din piesa lui Oscar Wilde, Ce înseamnă să fii onest, în care o anume Lady Bloxham închiriază o casă de la cineva care, copil fiind, fusese găsit într-un cărucior la depozitul de bagaje de mână a gării Victoria din Londra.

Sfârșitul anchetei Scotland Yard-ului în cazul Ducelui de Wellington a prezentat o concluzie la care a rămas toată lumea cu gura căscată: tabloul fusese furat de un bătrânel mucalit, pe numele lui Kempton Bunton, un camionagiu de 61 de ani, șomer, care a considerat nedrept că cei săraci erau obligați să plătească taxa Tv pentru BBC, chiar dacă optau doar pentru canalele gratuite. El nu și-a mai plătit taxele, fapt pentru care a fost condamnat la zece săptămăni de închisoare. Drept răzbunare, el a furat tabloul lui Goya, lipsind omenirea de el timp de aproape patru ani!

Metoda de furt fusese una simplă: Bunton a intrat în galerie pe o ferestruică de la baie, a luat tabloul și a dispărut, cu atâta prudențâ și îndemânare, încât toate autoritățile erau convinse că nu putea fi decât opera unor specialiști în furturi, antrenați în vreo brigadă specială de război. În timp ce Scotland Yard-ul se agita prin porturi și aeroporturi făcând filtre peste filtre, Ducele de Wellington stătea cuminte în dulapul cu rufe a bătrânelului supărat. La un moment dat, acesta chiar se prezentase la poliție să se predea, dar nu a fost crezut și a fost trimis acasă! Cu banii obținuți din răscumpărare ar fi plătit taxa Tv pentru cei săraci care nu și-o permiteau.

Tablouri furate: "Zi de vară", de Berthe Morisot și "Indiferentul", de Watteau

Berthe Morisot - Jour d'été 1879

Tabloul Zi de vară al pictoriței franceze Berthe Morisot se afla în posesia statului britanic, fiind expus la Tate Gallery din Londra. Pictura era însă obiectul unei dispute de zeci de ani între Marea Britanie și Irlanda, ambele state considerându-se proprietarul de drept. Până într-o zi când o niște naționaliști irlandezi au furat tabloul din galerie și l-au depus la ambasada Irlandei din Londra, specificând că au făcut gestul acesta din motive patriotice.

Jean-Antoine Watteau - L'indifférent, ulei pe lemn, circa 1717

Nu întotdeauna restaurarea unui tablou vechi și valoros se ridica la nivelul operei originale. Așa a considerat și un fost elev al Academiei de arte din Paris când a văzut restaurarea făcută, în 1939, tabloului Indiferentul al lui Watteau, expus la muzeul Luvru. Așa că nu a stat prea mult pe gânduri și a furat tabloul, după care l-a dus acasă și i-a îndepărtat straturile de vernis care stricau tabloul. După două luni s-a predat apoi singur la poliție returnându-l. Cazul a fost foarte mediatizat în presa vremii, hoțul anunțându-i din timp pe jurnaliști cu privire la locul și data când va face mărturisiri complete.

Tablouri furate: Portretul ducesei de Devonshire, de Thomas Gainsborough

Thomas Gainsborough - Lady Georgiana Cavendish, Duchess of Devonshire 1785-1787

Furtul tabloului s-a petrecut într-o noapte de mai a anului 1876 și nu s-a știut nimic despre el până în 1901. Pictura era în proprietatea magazinului de artă din Agnew&Sons din Londra și era ținta admirației zilnice a mii de persoane. Până când... a dispărut din cadru, pentru 25 de ani! Poliția a constatat că hoțul a stat ascuns în spatele draperiilor până după ora închiderii galeriei, apoi a coborât tabloul cu o frânghie până în stradă. 

După mulți ani, galeria a primit o scrisoare anonimă în care era întrebată cam câți bani ar oferi pentru a-și vedea tabloul înapoi. Ea conținea și o dovadă că tabloul se afla în posesia expeditorului: o bucată din marginea pânzei picturii. Proprietarii galeriei nu au dat nici un răspuns în ideea că hoțul va ceda, mai ales că era clar că tabloul nu putea fi vândut cu una cu două, fiind prea cunoscut de toată lumea. Numai că s-au înșelat. Hoțul a dus tabloul în Statele Unite, ascunzând-o în fundul dublu al unei valize, unde prin intermediul unui patron de cazinou, a reușit să capete pe el o răscumpărare uriașă pentru acele vremuri, mai exact 25 de mii de dolari. 

Astfel, în 1901, ducesa lui Gainsborough se întorcea la Londra, după un sfert de secol de absență. Galeria a pus-o în vânzare imediat. A fost cumpărată de financiarul de pe Wall Street J.P. Morgan, care a susținut că ar fi plătit pentru ea 150 de mii de dolari. Familia Morgan a deținut tabloul până în 1994 când au hotărât să-l vândă prin intermediul casei de licitații Sotheby's, acesta fiind adjudecat pentru suma de 408 870 de dolari, de către cel de-al 11-lea duce de Devonshire, readucând astfel tabloul în familia din care a plecat.