Total Eclipse (1995) - povestea iubirii turbulente dintre Arthur Rimbaud și Paul Verlaine

Un film de tinerețe a lui Leonardo DiCaprio, în 1995 acesta avea 21 de ani, el reușind să facă un rol de-a dreptul remarcabil. De fapt, părerea mea este că cele mai bune filme ale lui DiCaprio sunt cele de dinaintea Titanicului, al cărui uriaș succes l-a transformat într-un actor cu faima pe care o are acum și care l-a îndreptat spre roluri mai degrabă comerciale. 

Total Eclipse (1995) spune povestea de iubire interzisă dintre mult mai înaintatul în vârstă Paul Verlaine și tânărul Arthur Rimbaud. Verlaine l-a cunoscut pe Rimbaud când acesta era doar un puști de 16 ani, un rebel care a decis să devină un geniu, experimentând pe propriul trup tot ceea ce se poate experimenta. Turbulent, de-a dreptul grobian în comportament, sărac lipit, cu o fire dificilă și trecând repede de la o stare sufletească la alta, Rimbaud îl atrage pe Verlaine într-o iubire din care nu are cum să iasă fără să se ardă. 

Verlaine se lasă antrenat ajungând să se îndrăgostească până peste cap de acest tânăr pe care doar el îl înțelege și pe ale cărui versuri le vede ca fiind expresia poetică a viitorului. Pentru el, Verlaine își bate nevasta, își părăsește casa și copilul nou născut, lăsând în urmă viața lipsită de griji pentru a hoinări prin lume doar cu acest tânăr genial care aduce numai probleme. Urmează câțiva ani de iubire și respingere, de nopți înecate în absint, de poezie și de încercarea de a ascunde sodomia. Firea contradictorie a lui Rimbaud îl va aduce pe Verlaine într-o stare de asemenea disperare încât, mai întâi, amenință cu sinuciderea, apoi sfârșește prin a-l răni grav pe Rimbaud. Incidentul îl aduce pe Verlaine în fața justiției, este descoperită relația lor, fiind condamnat la doi ani de închisoare. 

Închisoarea înseamnă și sfârșitul relației dintre cei doi. Pentru Rimbaud începe o perioadă de hoinăreală prin lume în care a făcut de toate pentru a trăi, lăsând poezia deoparte. Moare, la doar 37 de ani, în urma unei cangrene la picior. Verlaine rămâne cu amintirea anilor de pasiune dureroasă, precum și cu manuscrisele poeziilor acestuia, pe care refuză să le predea familiei Rimbaud, atât de dornică să le distrugă, din cauza indecenței lor.

Total Eclipse (1995) este un film despre genialitatea vecină cu nebunia a lui Rimbaud, cel care este considerat un precursor al modernismului și simbolismului în poezie. Filmul acesta, alături de What's Eating Gilbert Grape (1993) sunt două dintre filmele lui Dicaprio, de dinainte de Titanic, în care și-a dovedit talentul. DiCaprio nu este un actor al cărui talent să fi crescut în timp, el a fost foarte bun din prima. Pentru rolul acesta putea foarte bine să ia un Oscar, ar fi fost pe deplin meritat.

Total Eclipse - Original Theatrical Trailer

Tablouri furate: Mona Lisa, de Leonardo da Vinci – șterpelită de la Luvru din dragoste de țară

Portretul Giocondei al lui Leonardo da Vinci este cel mai cunoscut tablou din lume, nu există om care să nu fi auzit de el. Istoria artei nu cunoaște alt portret mai descris, mai cântat de poeți, surâsul tainic și indescifrabil al Mona Lisei având un farmec unic și lăsând tuturor o impresie de neuitat. Din zâmbetul acestei doamne a izvorât o întreagă literatură. Fiecare generație l-a interpretat altfel: cast sau ademenitor, ori rece, crud și fără milă, ca zâmbetul unei femei care îl subjugă pe bărbat. Unii au văzut în el strălucirea și puritatea unei tinere, alții zâmbetul unui băiat travestit, toții fiind de acord cu un singur lucru: Gioconda are un surâs enigmatic, de sfinx.

Leonardo da Vinci a pictat tabloul prin anii 1505-1506, luându-l apoi cu el în Franța, într-un mic castel din Cloux-en-Amboise, locul unde și-a găsit refugiul pentru o vreme. După moartea lui, în 1519, pictura a intrat în posesia casei regale franceze, stând timp de câteva sute de ani în castelul Fontainebleau. Francisc I și l-a pus în sala de baie. În 1800, Napoleon a ordonat să fie așezat în dormitorul lui din palatul Tuileries. Din 1804 și până azi este expus la muzeul Luvru din Paris.

La 21 august 1911, o zi de luni, când muzeul era închis pentru public pentru a se face curățenie, Mona Lisa lui da Vinci, cel mai celebru tablou din lume, a dispărut din Sala Pătrată, unde era expus. În acea zi de luni, ca în toate zilele de luni, de altfel, securitatea muzeului lăsa de dorit: porțile erau larg deschise, muncitori în halate albe umblau încoace și încolo pentru a face reparații, paznicii erau reduși la o zecime din numărul lor obișnuit.

Așa că nimeni nu a dat importanță unui bărbat îmbrăcat într-un halat alb, identic cu cel al muncitorilor, care a intrat dis de dimineață pe poarta principală, o dată cu ceilalți muncitori și s-a dus direct la etaj, către Sala Pătrată, unde nu era țipenie, paznicii și restul personalului de întreținere fiind adunați altundeva, să primească ordine de la șefi. Bărbatul nu a pierdut timpul: a scos repede tabloul greu din cele două suporturi de fier forjat. Tabloul, cu ramă și geam cântărea cam 40 de kilograme. Prea greu de dus! A desfăcut pânza din ramă, apoi a luat-o repede prin Marea Galerie, apoi prin Galeria celor șapte metri, ajungând, printr-o ușă tapetată, la o scară mică, rar folosită. A lăsat acolo bucățile de ramă, a făcut sul pânza, a ascuns-o sub halat și a pornit-o repede în jos pe scări. Ghinion însă! Ușa de la capătul de jos a scării era încuiată! N-a avut timp să-i scoată decât clanța cu briceagul că, dincolo de ușă, s-au auzit pași apropiindu-se. Omul nostru nu și-a pierdut cumpătul: a strigat, tare și iritat, să i se deschidă! Un muncitor a deschis și a văzut pe cineva cu un halat la fel cu al lui, așa că nu i s-a părut nimic în neregulă. Hoțul a dispărut repede prin curtea Sfinxului, prin marea curte Visconti, ieșind pe poarta de pe Cheiul Luvrului, nu înainte de a-și da jos halatul și de a o înfășura în el pe Mona Lisa. Undeva spre Pont du Carroussel a scăpat de clanță.

Toată ziua, la Luvru, nimeni n-a observat peretele gol. Abia pe la ora cinci după-amiază, paznicii au văzut că Mona Lisa nu mai era la locul ei, dar au presupus că a fost luată pentru a fi fotografiată de vreun editor de artă, lucru permis, așa că nu și-au făcut nici o problemă. A venit și ziua de marți, Luvrul s-a deschis pentru vizitatori și tot nu se sesizase careva că tabloul lui da Vinci dispăruse. Abia pe la ora unu, când s-a descoperit rama în scara cea dosnică, cei de la Luvru au început să bănuiască ceva. Au dat fuga în Sala Pătrată și stupefiați, au descoperit peretele gol!

Imediat s-a dat alarma. Poliția a făcut chiar și un experiment: și-a pus un agent propriu să sustragă un tablou din muzeu, agentul reușind să iasă cu ce operă a dorit, fără să fie observat. Da! De la Luvru se putea fura oricând! Personalul muzeului s-a făcut de tot râsul când, imediat după furtul Giocondei, un vizitator a mărturisit unui jurnal că luase de acolo mai multe obiecte mici, în mai multe rânduri. Un inventar făcut repede a dezvăluit că lipseau o grămadă de alte obiecte! Pentru asta, directorul de la Luvru, cunoscutul arheolog Homolle, a fost destituit din funcție.

În locul Giocondei din Sala Pătrată a fost agățat Portretul lui Castglione de Rafael, ca și cum nu se mai aștepta nimeni ca celebra doamnă a lui da Vinci să se mai întoarcă vreodată. Ziarele au vuit imediat, s-au făcut fel și fel de scenarii despre cine ar fi putut face așa ceva, unul dintre acestea făcându-l răspunzător pe un îmbogățit de peste ocean, pe John Pierpont Morgan, care nu avea prea multe scrupule dacă voia să aibă ceva și nu punea întrebări în legătură cu operele de artă care îi erau oferite spre cumpărare pentru vasta lui colecție.

Poliția a interogat sute de posibili suspecți, toți angajații de acum și din trecut ai muzeului, inclusiv directorii, fără a da de vreo urmă palpabilă.

Au trecut mai bine de doi ani și tabloul lui da Vinci era tot de negăsit. Până într-o zi de decembrie a anului 1913, când proprietarul unei galerii de artă din Florența a anunțat o nouă expoziție cu licitație în stabilimentul lui, la care puteau participa și opere aflate în diferite colecții particulare. Printre cei care au dorit să expună s-a numărat și un anume Vincezo Leonardi, din Paris, care, printr-o scrisoare, îi oferea nici mai mult nici mai puțin decât pe Gioconda lui da Vinci, precizând că face gestul acesta pentru a reda Italiei măcar o mică parte din ceea ce a furat Napoleon în cuceririle sale. Crezând că era vorba de o glumă proastă, negustorul n-a luat în seamă scrisoarea și și-a văzut de licitația lui, mai ales că autorul era praf la istorie, altfel ar fi știut că Napoleon nu a avut cum s-o fure pe Gioconda din Italia de vreme ce ea era deja în Franța de mai multe sute de ani!

Neștiind cum să procedeze, proprietarul galeriei din Florența a cerut sfatul directorului de la Galeriile Uffizi care, zâmbind, l-a sfătuit să răspundă totuși și să vadă ce-o să iasă din asta. A urmat un schimb de scrisori care i-a dat de înțeles hoțului că negustorul vrea să cumpere tabloul, dar doar după ce se va fi asigurat că este originalul promis în prima scrisoare. Hoțul a apărut pe neașteptate la Florența, cu tot cu tablou, spre stupoarea negustorului și a directorului de la Uffizi, cărora nu le-a venit să creadă când l-au văzut scoțând pânza dintr-un cufăraș de sub patul din camera hotelului unde se cazase.

Hoțul a fost arestat în aceeași seară iar anchetarea lui a dezvăluit câte gafe de neiertat făcuse poliția în anchetă: pe numele lui adevărat Vincenzo Perugia, în vârstă de 32 de ani, zugrav de meserie și pictor de ocazie, hoțul făcuse mai demult unele lucrări la Luvru și fusese anchetat de polițiști o dată cu toți ceilalți, imediat după furt, numai că fusese lăsat să plece, fără vreo bănuială, deși exista o amprentă lăsată pe rama de sub scară. Anchetatorii n-au considerat necesar să-l amprenteze, dacă ar fi făcut-o, ar fi rezolvat cazul pe loc. Mai mult, casa lui a fost percheziționată, numai că nu s-a căutat cum trebuie, tabloul fiind acolo. Întrebat de ce a furat tocmai tabloul acesta, el a răspuns că a considerat ca pe o jignire profundă adusă Italiei faptul că o operă atât de valoroasă, creată de un italian, să fie luată din țara unde îi era locul și dusă în Franța pentru a fi comoara națională a francezilor. Așa că a șterpelit-o pentru a o aduce acasă! A ținut tabloul la el acasă timp de doi ani și jumătate, după care s-a gândit că era timpul să scape de el.

La 31 decembrie 1913 tabloul a fost înapoiat Franței, la Paris organizându-se o festivitate de primire demnă de o comoară.

Deși i s-a găsit ulterior un caiet cu notițe care dovedea că Perugia intenționase să vândă tabloul pentru a face avere, la proces, impresia pe care a reușit să o sădească în inimile tuturor a fost aceea a intenției de a îndrepta un rău făcut Italiei, din dragoste de patrie. Au fost mulți italieni care l-au considerat un erou național, pedeapsa primită fiind una extrem de blândă: șapte luni de închisoare, pedeapsă pe care o executase deja pe durata procesului. De a doua zi, Vincenzo Perugia, cel care a lipsit umanitatea de una din comorile sale timp de doi ani și jumătate, a fost liber!

Sursa: Răpirea Giocondei, de Winfried Löschburg