Slumdog Millionaire 2008 – sau cum destinul lucrează pentru tine

E clar că este vremea lui Dev Patel, acest actor britanic de origine indiană care este distribuit cu precădere în oare ce altceva decât în roluri de indian? Deși face o figură frumoasă în The Man Who Knew Infinity (2015) sau Lion (2016), nu pot să nu fac o comparație cu un alt film de-al lui, ceva mai vechi, Slumdog Millionaire care, o dată văzut, îți rămâne pur și simplu în suflet. În 2008, anul apariției sale, Slumdog Millionaire a rupt pur și simplu gura târgului, câștigând mai toate premiile care se puteau câștiga: opt premii Oscar, patru premii BAFTA, șapte premii Globul de Aur și altele, luând-o înaintea unor filme ca The Reader, The Curious Case of Benjamin Button, Milk sau Frost/Nixon, filme având în distribuție numai actori unul și unul.

Regizat de britanicul Danny Boyle, după un roman de Vikas Swarup, cu un Dev Patel aflat la început de carieră, cu roluri interpretate chiar de copii aleși de prin mahalalele Mumbaiului, Slumdog Millionaire se apropie destul de mult de stilul alert, efervescent și zgomotos al filmelor bolywoodiene, regizorul alegând totuși să nu facă uz de atât de specificele scene de muzică și dans.

Ideea filmului nu are cum să nu te cucerească: cum ar fi să te înscrii la Vrei să fii miliardar? fără să fii deloc un om instruit, fără să fi reușit să termini o școală, fără să fi citit cap-coadă măcar o carte în toată viața ta și totuși să știi răspunsurile la întrebări, să reușești acolo unde o groază de alți participanți, tobă de carte, au eșuat? Și asta pentru că fiecare întrebare din concurs, prin nu știu ce coincidență extraordinară, te trimite la câte un episod dureros din viața ta, astfel încât răspunsul care ți se cere îți este veșnic întipărit în minte, fie că vrei sau nu? Cam asta i se întâmplă personajului principal al filmului, Jamal Malik, care nici măcar nu se înscrie la concurs din dorința de a câștiga, ci pentru că asta este singura posibilitate de a reuși să dea de fata pe care o iubește și pe care a pierdut-o în miliardul de oameni al Indiei.

Așadar o poveste bine ticluită despre puterea destinului și despre iubire, care te ține cu sufletul  la gură, la sfârșitul căreia nu poți decât să te declari pur și simplu fermecat, dublată de o coloană sonoră de excepție, pentru care compozitorul indian A.R. Rahman a primit un Oscar. Mie mi-a rămas în special în minte piesa Mausam & Escape, pe care am inclus-o într-un personal Top 15 al celor mai bune melodii de pe coloanele sonore ale filmelor.

Das Leben der Anderen (Viețile altora) 2006 - cel mai bun film despre comunism pe care l-am văzut vreodată

De regulă, nu-mi plac filmele despre comunism, mi se pare că nu-mi spun nimic nou, dar acesta este diferit. Urmărindu-l, realizezi că nu avea cum să rateze Oscarul pentru Cel mai bun film străin, premiu luat în 2007 . Când te uiți la un astfel de film, cumva te aștepți ca să vezi cum regimul este cu ochii pe toată lumea, după principiul ”să se știe tot”, să controleze tot ce mișcă, să inducă supunere prin frică, să împartă proprii cetățeni în prieteni sau dușmani ai poporului. Dar să vezi cum cel mai înverșunat securist se transformă dintr-o mașinărie aproape inumană și eficientă, aflată în slujba Ciumei Roșii, se transformă, zic, în opusul ei, întorcând spatele sistemului și ajungând să protejeze pe cei pe care îi are sub supraveghere, ei bine... la asta nu prea te aștepți!

Cam aceasta este povestea lui Wiesler, un căpitan al Stasi, care este atât de dedicat, încât propune supravegherea chiar și acelora care sunt considerați cetățeni model. Stasi nu se mulțumește doar cu simpla supraveghere, ci caută să își provoace posibilele victime, astfel încât, măcar de nervi, acestea să spună ceva contra regimului și să poată fi arestați.

Căpitanul Wiesler propune supravegherea lui Dreyman, cel mai de succes autor de teatru al Germaniei de Est, un personaj aflat în grațiile partidului, care cunoaște pe toți miniștri de aproape, deci un cetățean model, pe care nimeni n-ar considera că trebuie urmărit. Scriitorului i se plantează microfoane peste tot, Wiesler preluând personal cazul. Se instalează în podul imobilului și la schimb cu un alt securist, ascultă și notează tot ceea ce se petrece în apartamentul de mai jos.

Cu căștile pe urechi, Wiesler pătrunde în intimitatea și viața artistului, cunoaște iubirea adevărată a acestuia pentru Christa, cea mai îndrăgită actriță a țării, precum și necazurile lor cu șeful partidului, căci frumoasa actriță este nevoită să treacă săptămânal prin patul mizerabilului politician. Încet-încet, țeapănul Wiesler se lasă sedus de viața celor doi urmăriți, își dă seama că, deși el se află în tabăra celor puternici și privilegiați, viața lui este una searbădă: de exemplu, el nu cunoaște ce este iubirea, fiind nevoit să apeleze la prostituate, deci nu are parte de nici o bucurie. În lipsa propietarilor, el obișnuiește să intre în locuința lor și să ia câte o carte, de regulă literatură bună din Vest, pentru a citi. 

Astfel, în înverșunatul Wiesler se produce o transformare atât de mare, încât, atunci când Dreyman scrie un articol clandestin pentru presa din Vest, despre sinuciderile masive din Germania comunistă pe care Stasi nici nu le mai numără căci sunt un indicator direct al impopularității partidului, acesta face tot posibilul ca să îl acopere, inventând rapoarte false și inofensive, intrând într-un joc periculos de echilibristică, cu situații la limită. Devine un fel de înger păzitor din umbră, neștiut de nimeni, riscându-și propriul viitor.

N-o să povestesc acțiunea filmului, cert este că lucrurile nu pot scăpa la nesfârșit de ochiul vigilent al Stasi, totul se precipită într-o înșiruire de tragedii și jertfe personale, până la momentul istoruic al căderii Zidului Berlinului, când toate ierarhiile se schimbă, când foștii torționari se pierd în mulțimea noii Germanii, fără să plătească pentru faptele lor. Abia când dosarele fostei Securități devin publice, Dreyman realizează că a fost atent supravegheat și că a existat cineva care l-a acoperit cât de mult a putut, salvându-i astfel viața.

Pornește în căutarea securistului-salvator, îl descoperă acum fiind un simplu poștaș, îl urmărește pe stradă dar nu îl abordează în nici un fel pentru a-i muțumi. O va face în alt fel, discret dar cu efect maxim: scrie un roman, intitulat Sonată pentru om om bun. Astfel, când poștașul Wiesler trece pe lângă o librărie și zărește afișul promoțional al cărții, întră pentru a o cumpăra. O deschide și vede că dedicația de pe prima pagină îi este adresată lui, sub numele de acoperire pe care Stasi i-l atribuise pentru acea operațiune. Înțelege totul! Scena de final este și cea mai emoționantă a filmului, ea reliefând lumina din ochii lui Wiesler, bucuria lui tăcută și tainică, iar ultima replică - cu dublu înțeles, ca răspuns la întrebarea librarului dacă să-i împacheteze sau nu romanul, este de-a dreptul genială: ”NU, E PENTRU MINE!”.

Das Leben der Anderen (Viețile altora) 2006 este, până la urmă, un film despre omenie, despre cum și în cele mai întunecate colțuri poate să licărească o luminiță. O vorbă înțeleaptă de demult spunea că ”salvează un singur om și vei salva întreaga omenire”. Cam asta a făcut și căpitanul Stasi Wiesler din filmul ăsta: l-a salvat pe Dreyman și în felul acesta a salvat o lume dar, mai ales, și-a salvat propriul suflet.

Tablouri furate: „Ducele de Wellington”, de Goya - dispărut timp de aproape patru ani

Ducele de Wellington nu este una dintre capodoperele lui Goya dar dispariția tabloului, la 21 august 1961, din National Gallery din Londra, a stârnit un val de indignare în rândul populației, întrucât personajul portretizat este un erou național în Marea Britanie, el fiind cel care l-a înfrânt pe Napoleon în bătălia de la Waterloo. Gloria ducelui de Wellington a fost atât de mare, încât i s-au ridicat statui încă din timpul vieții.

Portretul îl reprezintă pe duce purtând tunica militară roșie, împodobită cu fireturi aurii, medalii și ordine. Chipul ars de soare are o frunte voluntară, cu arcadele sprâncenelor pronunțate și obrajii supți, maxilarul este puternic iar bărbia lungă și proeminentă. Nasul este coroiat, gura cu buzele subțiri este ușor întredeschisă. Ochii sunt larg deschiși, puțin opaci. Goya a vrut să surprindă, într-un mod neconvențional, portretul unui comandant victorios, dar și inflexibil și autoritar.

National Gallery din Londra se afla în posesia tabloului de foarte puțin timp, de nici trei săptămâni, expunerea lui atrăgând zilnic nu mai puțin de cinci mii de oameni zilnic. Galeria era considerată a fi una dintre cele mai sigure din lume: toate ferestrele erau zăbrelite și conectate la o instalație electrică cu celule fotoelectrice, astfel încât nimeni nu putea să traversese galeria decât dacă plutea la cel puțin 18 cm deasupra podelei. La toate acestea se mai adăugau și rondurile paznicilor la intervale de timp regulate. Și totuși, cu toate aceste măsuri de protecție luate, tabloul a dispărut uneva între două ronduri ale paznicilor. Se părea că hoțul rămăsese ascuns în interior după ce galeria își încheiase orele de program. 

La zece zile de la dispariția tabloului, la agenția de știri londoneză Reuter sosea o scrisoare prin care se cerea o sumă de 140000 de lire pentru înapoierea tabloului. Pentru a dovedi că se află în posesia lui, hoțul descria exact o etichetă de pe spate, etichetă pe care un vizitator obișnuit nu avea cum s-o vadă. Mai mult, conștient că suma cerută era una foarte mare, el sugera să se dechidă o prescripție publică pentru strângerea ei. Afirma că toți banii primiți în schimbul Ducelui de Wellington vor merge la finanțarea unor opere de binefacere. Scotland Yard-ul, intrat imediat pe fir, a făcut cercetări, toate fără rezultat.

Au trecut aproape patru ani și tabloul era tot de negăsit. Câte o scrisoare anonimă mai sosea pe la o agenție de știri sau alta, care însă, nu ducea nicăieri. În scrisori se cereau bani și se făceau amenințări cu distrugerea tabloului, la un moment dat, hoții propuneau chiar ca să expună ei tabloul și să încaseze ei banii, chiar în galeria de unde îl furaseră. National Gallery refuza să trateze cu hoții, argumentând că, astfel, nu ar face decât să încurajeze și alte furturi de artă: hoții trebuiau să predea tabloul de bună voie. Chiar li s-a oferit și posibilitatea de a-l strecura înapoi în galerie fără riscuri, cu ocazia unei noi achiziții de șapte mii de tablouri: în ziua aducerii tablourilor în galerie nimeni nu ar sesiza aducerea unui alt tablou împachetat, cel al lui Goya. Hoții nu returnează tabloul însă!

La 22 mai 1965 tabloul a fost găsit în gara Birmingham, la depozitul de bagaje, după ce la redacția ziarului londonez Daily Mirror s-a primit o scrisoare care era și un tichet pentru bagaje. Tabloul, bine păstrat, fusese depus acolo cu o jumătate de lună înainte de un tânăr care se exprima elegant, care se recomandase a fi Mr. Bloxham, nume preluat probabil din piesa lui Oscar Wilde, Ce înseamnă să fii onest, în care o anume Lady Bloxham închiriază o casă de la cineva care, copil fiind, fusese găsit într-un cărucior la depozitul de bagaje de mână a gării Victoria din Londra.

Sfârșitul anchetei Scotland Yard-ului în cazul Ducelui de Wellington a prezentat o concluzie la care a rămas toată lumea cu gura căscată: tabloul fusese furat de un bătrânel mucalit, pe numele lui Kempton Bunton, un camionagiu de 61 de ani, șomer, care a considerat nedrept că cei săraci erau obligați să plătească taxa Tv pentru BBC, chiar dacă optau doar pentru canalele gratuite. El nu și-a mai plătit taxele, fapt pentru care a fost condamnat la zece săptămăni de închisoare. Drept răzbunare, el a furat tabloul lui Goya, lipsind omenirea de el timp de aproape patru ani!

Metoda de furt fusese una simplă: Bunton a intrat în galerie pe o ferestruică de la baie, a luat tabloul și a dispărut, cu atâta prudențâ și îndemânare, încât toate autoritățile erau convinse că nu putea fi decât opera unor specialiști în furturi, antrenați în vreo brigadă specială de război. În timp ce Scotland Yard-ul se agita prin porturi și aeroporturi făcând filtre peste filtre, Ducele de Wellington stătea cuminte în dulapul cu rufe a bătrânelului supărat. La un moment dat, acesta chiar se prezentase la poliție să se predea, dar nu a fost crezut și a fost trimis acasă! Cu banii obținuți din răscumpărare ar fi plătit taxa Tv pentru cei săraci care nu și-o permiteau.

The Insider (1999)

Regia Michael Mann, cu Al Pacino și Russell Crowe

7 nominalizări la Oscar

Eroii vremurilor noastre nu pornesc la luptă în armuri strălucitoare împotriva unor dușmani fabuloși, remarcându-se prin vitejie și întorcându-se victorioși. Eroii vremurilor noastre sunt oameni obișnuiți care reușesc să-și învingă frica și îndoiala, își riscă liniștea și viitorul familiei lor pentru principii, pentru adevăr, pentru a nu-și păta mâinile cu sânge: spre exemplu un chimist din laboratorul unei mari companii de tabac care nu este de acord să pună viața fumătorilor în pericol doar de dragul profitului. Un singur om împotriva unui imperiu de miliarde de dolari.

Cine n-a văzut încă ”The Insider” trebuie neapărat să-l vadă. Bazat pe un fapt real, cu un Al Pacino de-a dreptul genial și un Russell Crowe la înălțime, filmul tratează povestea lui Jeffrey Wigand, un whistleblower din industria tutunului și a jurnalistului Lowell Bergman de la ”60 Minutes” de la CBS. Un film de excepție despre jurnalismul adevărat, despre cuvântul dat și respectat, despre integritate profesională. Jurnalistul Lowell Bergman reușește să-l convingă pe Jeffrey Wigand să dea un interviu la emisiunea lui prin care să spună Americii și lumii întregi că în țigări se introduc substanțe cancerigene, menite să inducă dependența, deși are un contract de confidențialiate. Acest lucru dă startul unui întreg război psihologic între el și companie, în care totul pare să se prăbușească în jurul lui, în care are momente de slăbiciune, în care nu mai are încredere în nimeni, nici măcar în singurul său aliat, Bergman. Extraordinar este că atunci când CBS, în urma presiunilor din partea companiei de tutun, hotărăște să nu difuzeze decât o parte din înterviu, punându-l pe Wigand într-o situație ingrată, Bergman se transformă el însuși într-un wistleblower pârându-și propriul post presei scrise, forțându-le astfel mâna.

Pe lângă povestea bine spusă, filmul are o coloană sonoră care nu-i lasă indiferenți pe cei care îl vizionează, mai ales vocea Lisei Gerrard sau piesa inconfundabilă ”Rites” a lui Jan Garbarek.

Dr. Jeffrey Wigand, Russell Crowe, Al Pacino, Lowell Bergman