Ducele de Wellington nu este una dintre capodoperele lui Goya dar dispariția tabloului, la 21 august 1961, din National Gallery din Londra, a stârnit un val de indignare în rândul populației, întrucât personajul portretizat este un erou național în Marea Britanie, el fiind cel care l-a înfrânt pe Napoleon în bătălia de la Waterloo. Gloria ducelui de Wellington a fost atât de mare, încât i s-au ridicat statui încă din timpul vieții.
Portretul îl reprezintă pe duce purtând tunica militară roșie, împodobită cu fireturi aurii, medalii și ordine. Chipul ars de soare are o frunte voluntară, cu arcadele sprâncenelor pronunțate și obrajii supți, maxilarul este puternic iar bărbia lungă și proeminentă. Nasul este coroiat, gura cu buzele subțiri este ușor întredeschisă. Ochii sunt larg deschiși, puțin opaci. Goya a vrut să surprindă, într-un mod neconvențional, portretul unui comandant victorios, dar și inflexibil și autoritar.
National Gallery din Londra se afla în posesia tabloului de foarte puțin timp, de nici trei săptămâni, expunerea lui atrăgând zilnic nu mai puțin de cinci mii de oameni zilnic. Galeria era considerată a fi una dintre cele mai sigure din lume: toate ferestrele erau zăbrelite și conectate la o instalație electrică cu celule fotoelectrice, astfel încât nimeni nu putea să traversese galeria decât dacă plutea la cel puțin 18 cm deasupra podelei. La toate acestea se mai adăugau și rondurile paznicilor la intervale de timp regulate. Și totuși, cu toate aceste măsuri de protecție luate, tabloul a dispărut uneva între două ronduri ale paznicilor. Se părea că hoțul rămăsese ascuns în interior după ce galeria își încheiase orele de program.
La zece zile de la dispariția tabloului, la agenția de știri londoneză Reuter sosea o scrisoare prin care se cerea o sumă de 140000 de lire pentru înapoierea tabloului. Pentru a dovedi că se află în posesia lui, hoțul descria exact o etichetă de pe spate, etichetă pe care un vizitator obișnuit nu avea cum s-o vadă. Mai mult, conștient că suma cerută era una foarte mare, el sugera să se dechidă o prescripție publică pentru strângerea ei. Afirma că toți banii primiți în schimbul Ducelui de Wellington vor merge la finanțarea unor opere de binefacere. Scotland Yard-ul, intrat imediat pe fir, a făcut cercetări, toate fără rezultat.
Au trecut aproape patru ani și tabloul era tot de negăsit. Câte o scrisoare anonimă mai sosea pe la o agenție de știri sau alta, care însă, nu ducea nicăieri. În scrisori se cereau bani și se făceau amenințări cu distrugerea tabloului, la un moment dat, hoții propuneau chiar ca să expună ei tabloul și să încaseze ei banii, chiar în galeria de unde îl furaseră. National Gallery refuza să trateze cu hoții, argumentând că, astfel, nu ar face decât să încurajeze și alte furturi de artă: hoții trebuiau să predea tabloul de bună voie. Chiar li s-a oferit și posibilitatea de a-l strecura înapoi în galerie fără riscuri, cu ocazia unei noi achiziții de șapte mii de tablouri: în ziua aducerii tablourilor în galerie nimeni nu ar sesiza aducerea unui alt tablou împachetat, cel al lui Goya. Hoții nu returnează tabloul însă!
La 22 mai 1965 tabloul a fost găsit în gara Birmingham, la depozitul de bagaje, după ce la redacția ziarului londonez Daily Mirror s-a primit o scrisoare care era și un tichet pentru bagaje. Tabloul, bine păstrat, fusese depus acolo cu o jumătate de lună înainte de un tânăr care se exprima elegant, care se recomandase a fi Mr. Bloxham, nume preluat probabil din piesa lui Oscar Wilde, Ce înseamnă să fii onest, în care o anume Lady Bloxham închiriază o casă de la cineva care, copil fiind, fusese găsit într-un cărucior la depozitul de bagaje de mână a gării Victoria din Londra.
Sfârșitul anchetei Scotland Yard-ului în cazul Ducelui de Wellington a prezentat o concluzie la care a rămas toată lumea cu gura căscată: tabloul fusese furat de un bătrânel mucalit, pe numele lui Kempton Bunton, un camionagiu de 61 de ani, șomer, care a considerat nedrept că cei săraci erau obligați să plătească taxa Tv pentru BBC, chiar dacă optau doar pentru canalele gratuite. El nu și-a mai plătit taxele, fapt pentru care a fost condamnat la zece săptămăni de închisoare. Drept răzbunare, el a furat tabloul lui Goya, lipsind omenirea de el timp de aproape patru ani!
Metoda de furt fusese una simplă: Bunton a intrat în galerie pe o ferestruică de la baie, a luat tabloul și a dispărut, cu atâta prudențâ și îndemânare, încât toate autoritățile erau convinse că nu putea fi decât opera unor specialiști în furturi, antrenați în vreo brigadă specială de război. În timp ce Scotland Yard-ul se agita prin porturi și aeroporturi făcând filtre peste filtre, Ducele de Wellington stătea cuminte în dulapul cu rufe a bătrânelului supărat. La un moment dat, acesta chiar se prezentase la poliție să se predea, dar nu a fost crezut și a fost trimis acasă! Cu banii obținuți din răscumpărare ar fi plătit taxa Tv pentru cei săraci care nu și-o permiteau.
