Zeruya Shalev - deși a fost rănită într-un atentat sinucigaș, scriitoarea nu ar pleca niciodată din țara ei, Israel

Atentatul s-a petrecut în 2004, la Ierusalim,  orașul în care locuiește, pe când se pregătea să scrie romanul Thera. I-au trebuit nu mai puțin de șase luni, timp în care a avut perioade de imobilizare la pat, pentru a se simți în stare să se reapuce de scris. Întâlnirea cu moartea i-a schimbat anumite percepții despre viață, una dintre ele fiind aceea de a se gândi, pentru prima oară, să adopte un copil. De altfel, romanul său , Fărâme de viață, apărut în 2011, are destule elemente autobiografice, toată povestea adopției de către personajul Dina, fiica Hemdei, este inspirată din propria experiență. Cât a stat la pat, după atentat, Zeruya Shalev și-a dat seama că viața ei nu ar avea cum să mai fie la fel ca înainte. S-a gândit mult cum să facă o schimbare majoră în viața ei și a dorit să dea viață, acest lucru concretizându-se câțiva ani mai târziu prin adopția unui băiețel căruia încearcă să-i ofere o viață cât mai bună. Adopția aceasta a considerat-o ca pe ceva legat pentru totdeauna de morții pe care i-a văzut căzuți în jurul ei în acea fatidică zi din 2004. Scriitoarea mai are o fată care trăiește la Tel Aviv. 

În romanele sale există destul de multă suferință, aceasta provenind de la propria viață, de la experiențele oamenilor de lângă ea,  dar și de atmosfera apăsătoare pe care o simte în jurul său. O suferință destul de veche, Zeruya Shalev amintindu-și că încă de la șase ani scria poeme triste, mama ei plângând întotdeauna după ce le citea, neînțelegând de ce copilul ei are o asemenea tristețe adânc înrădăcinată în el. Mai târziu, Zeruya Shalev și-a dat seama că anxietatea ei venea din conștientizarea fragilității vieții, din posibilitatea de a pierde totul într-o singură secundă. Și astăzi are același sentiment, că tot ceea ce cuprinde viața poate dispărea până mâine, cauza fiind ceea ce a trăit în copilărie înainte și după războiul din 1967 în care a fost implicat Israelul. La acea dată, ea și familia ei locuiau aproape de frontiera cu Iordania. În fiecare noapte se auzeau tiruri nesfârșite de arme, iar toți ai casei trebuiau să se scoale repede și să fugă în adăpost. La un moment dat, au fost nevoiți să stea în adăpost timp de șaze zile fără să iasă și fără să știe ce se întâmplă afară. Nu e de mirare că scriitoarea a crescut cu oroarea și fatalitatea războiului planându-i deasupra capului. Mama ei mai fusese căsătorită o dată, soțul murindu-i în războiul din 1948. 

Zeruya Shalev simte uneori că s-a născut în locul nepotrivit și la timpul nepotrivit, că este prea diferită de Israel, o țară unde politicul este prea prezent. Chirar și lumina soarelui din țara aceasta este prea puternică pentru ea. Jinduiește deseori ca în locurile în care călătorește să găsească pe cer măcar câțiva nori. Cu toate că este destul de critică la adresa politicii pe care o duce Israelul, Zeruya Shalev nu ar pleca niciodată să locuiască în altă parte și asta pentru că este convinsă că evreii trebuie să aibă un stat al lor și că este de datoria acestora să rămână și să trăiască în acest stat.

Elif Shafak despre genocidul armean și despre ”Bastarda Istanbulului”, cartea pentru care i s-a intentat proces în Turcia

Elif Shafak

Atunci când a apărut romanul ”Bastarda Istanbulului”, în 2006,  acesta a fost foarte bune primit de către publicul din Turcia, numai că lucrurile nu s-au terminat aici, scriitoarea fiind dată în judecată pentru faptul de a fi făcut în carte referire la genocidul împotriva armenilor din 1915. Ori Turcia, la nivel oficial, nu recunoaște nici astăzi că pe teritoriul ei ar fi avut loc un astfel de genocid, așa că scriitoarea a devenit ținta unui proces, fiind acuzată de insultă la adresa propriei țării sale de origine. Pentru a se evita un conflict cu Uniunea Europeană, scriitoarea a fost achitată de Curtea din Istanbul încă de la deschiderea procesului. Prim-ministrul turc de la acea dată, Recep Tayyip Erdogan, a salutat decizia lăsând să se înțeleagă că articolul din codul penal care ar fi permis ca autoarea să fie incriminată, ar putea fi amendat.

Iată ce spunea Elif Shafak într-un interviu acordat cu ocazia lansării romanului:

Cum v-a venit ideea să scrieți ”Bastarda Istanbulului”?

O feministă americană a fost cea care m-a împins să o scriu. A doua zi după ce ne-am cunoscut, ea mi-a trimis un mail prin care mă informa că este nepoata unei familii de armeni, victime ale genocidului. ”Pentru ca tu să devii prietenă cu mine, scria ea, trebuie neapărat să știu care este poziția ta, care ești turcoaică, vizavi de acest genocid”. I-am povestit atunci o scenă dintr-o carte a americanului Kurt Vonnegut. Acesta povestește acolo cum un fiu, al cărui tată a trebuit să fugă din Turcia în 1915, îl întreabă ce i-ar spune unui turc dacă ar întâlni vreunul. Tatăl îi răspunde că, dacă ar fi să întâlnească un turc, l-ar întreba dacă astăzi turcii resimt sau nu lipsa armenilor. Ei bine, exact în spiritul acesta i-am răspuns și eu respectivei doamne: ”De când voi, armenii, ați plecat, țara a devenit mai seacă”. Și, într-adevăr, de atunci suntem secătuiți, atât pe planul cultural, artistic și filosofic, cât și pe cel al conștiinței noastre. De atunci, suntem prietene.

Deci nu ați dat un răspuns legat de recunoașterea sau nerecunoașterea genocidului?

Nu sunt nici istoric, nici diplomat, nici om politic. Sunt scriitoare. Și mă interesează ființa omenească. Grija mea este de a răscoli sufletele și de a sparge carapacele. Pentru asta, e mai bine să las deoparte discuțiile despre concepte, cifre sau statistici și să mă concentrez mai mult pe poveste. De altfel, am adunat numeroase mărturii despre ce a fost în 1915 de la armeni care mai vorbesc încă limba turcă. Nu cred în adevăruri istorice absolute. Este unul din motivele pentru care nu folosesc cuvântul genocid. Conceptul de genocid presupune un masacru organizat. Iar eu nu sunt sigură că asta s-a întâmplat în epoca otomană. Sigur este, în schimb, că ceea ce rămâne este suferința imensă și nedreptatea.

În roman, abordați problema armeană într-o manieră indirectă, prin femei. De ce prin femei?

În Turcia, cultura nu s-a transmis din generație în generație. Astfel, o generație a început de la zero (o dată cu fondarea Rebublicii Turcia din 1923), ceea ce a produs un mare vid din punct de vedere cultural. În felul aceste, continuitatea culturală a fost asigurată de femei.

În ce-o privește pe Armanoush, tânăra armeană din roman, citim în cartea dumneavoastră: ”Nu doar fiindcă era femeie, ci și fiindcă era armeancă se așteptau ca ea să se abțină de două ori mai mult să devină bibliofilă”. Este acesta modul tipic de gândire al diasporei armene?

Prima dată când am auzit asta, am fost și eu uimită. Dar apoi am constatat că unele familii de armeni din diaspora nu-și doresc ca ai lor copii să se atașeze prea mult de cărți. Mai ales în a patra și a cincea generație a famillilor de armeni intelectuali arestați în 1915, înainte de începerea deportării tuturor armenilor. Treaba asta am auzit-o de mai multe ori la cei ai căror bunici figurau pe lista intelectualilor din acea vreme.

Sunt armeni care spun: ”Dacă turcii ar recunoaște 1915, rupturile noastre interne ar deveni din ce în ce mai vizibile”. Nu este asta o manieră de a se complace în statutul de oprimat?

Ba da, dar atâta timp cât noi, turcii, nu vom admite partea noastră de tiranie și de opresiune, să nu ne așteptăm ca alții să abandoneze această psihologie de persecutat. Într-adevăr, cred că nu avem dreptul ca să ne așteptăm ca alții să uite de vreme ce noi refuzăm să ne aducem aminte.

Cum vedeți problema iertării, recurentă în romanul dumneavoastră?

Cred că a-ți cere iertare ține de un proces pozitiv de maturizare, împotriva căruia nu trebuie să ne răzvrătim. De altfel, nu cred că statul turc trebuie să facă ceva anume. Nu dinspre el va veni schimbarea. Dar noi, ca indivizi, putem spune: „Vă recunoaștem și vă împărtășim durerea. Dacă asta duce la ceva bun, atunci vă cerem iertare pentru tot ce s-a întâmplat”.

Shan Sa despre „Jucătoarea de go”, romanul premiat cu Goncourt des lycéens în 2001

Shan Sa

Pentru început, ați putea să explicați originea și regulile jocului de go pentru cei care nu știu deloc să-l joace?

După cum spun legendele, jocul afost inventat de matematicienii și de astrologii chinezi cu aproximativ 4000 de ani urmă. Jocul constă în a-ți încercui adversarul. Se joacă pe o tablă cu 19 linii orizontale și 19 linii verticale. Pionii se așează unul după altul, pe cele 361 de intersectări care corespund celor 360 de zile ale vechiului calendar chinezesc. Încep piesele negre. 

Jocul a fost imediat adoptat de către seniorii războiului chinezesc. Apoi, a mai fost introdus și în Japonia undeva prin secolele XIII și XIV. Jocul servea la gândirea strategiilor și tacticilor de război. Se poate spune că este un joc pacifist și totodată extrem de agresiv.

În romanul dumneavoastră, o tânără chinezoaică și un ofițer japonez se întâlnesc pentru a juca o partidă de go, în timp ce Japonia este pe punctul de a declara război Chinei. Care confruntare o oglindește pe care?

De fapt, au fost trei idei de la care am plecat: să fac o carte despre jocul de go, să vorbesc despre război, și să scriu despre Manciuria, țara bunicilor mei. Bunicul meu, din revoltă față de familia sa, a intrat în rezistență în anii '30.

Mai era vorba de a aduce un omagiu și bunicilor dumneavoastră adoptivi, pictorul Balthus și soției sale, Setsuko.

Balthus m-a împăcat cu frumusețea. Soția lui mi-a deschis ușa, foarte secretă, a marii civilizații japoneze. Înainte de a-i întâlni nu eram decât o chinezoaică. Setsuko m-a învățat ritualul kimonourilor și mi-a explicat setea lor de iubire absolută. De asemenea, mi-a făcut cunoștință cu marii cineaști și scriitori japonezi. Romanul meu îi datorează nespus de mult.

Caligrafia de pe coperta cărții Jucătoarea de go este tot opera dumneavoastră. Ce semnifică ideogramele pictate?

Reprezintă cele patru arte remarcabile ale civilizației chinezești. Orice învățat chinez trebuie să știe să cânte din țiteră, să joace go și să știe caligrafie, deci pictură. Eu i-am dat și o notă personală adăugând și arta de a mânui sabia.

Este foarte agresiv.

Jucătoarea de go a prins formă - aveam deja o idee despre cum ar trebui să fie - după ce am văzut o sabie japoneză. Mă plimbam printr-o piață cu antichități din Lyon. O sabie japoneză era expusă. Mi s-a spus că data din sec. XVII. Nu se așteptase nimeni ca eu să o scot din teacă. Am scos acea lamă incandescentă și dintr-odată, am avut impresia că țin moartea în mâinile mele. Oamenii din jurul meu au scos țipete de oroare căci s-au simțit agresați. În acel moment am înțeles Japonia, pe samurai și pe kamikaze, setea lor de glorie și spiritul lor de sacrificiu.

Am vrut să cumpăr sabia, dar apoi m-am răzgândit. Mi-am spus că sabia aceea, în alte timpuri, probabil că a tăiat capete de chinezi. Cum a ajuns ea să sfârșească prin Franța? Scriind romanul, nu am încetat nici o clipă să mă gândesc la asta. Este fără indoială cheia legăturii mele cu Japonia: fascinația și dezgustul.

Dualitatea este, de altfel, una dintre temele cheie ale cărții.

Toate personajele mele au un cararcter dublu : generos și crud. Când o vedem pe jucătoarea de go, credem mai întâi că este o simplă liceeană, o elevă bună, un geniu mic și simpatic. Treptat, descoperim răceala și calculul ei, plăcerea oarecum sadică de a-și manipula admiratorii ca pionii pe o tablă de joc.

Pe de altă parte, ofițerul japonez, este prezentat din prima ca pe un zeu al morții. Amândoi poartă o armură și amândoi ajung să se confrunte, la un moment dat, pe tabla de joc a inimii. Romanul se termină pentru că, dacă micuța chinezoaică nu are inimă, el, japonezul, are una.

În primul dumneavoastră roman, Porte de la paix céleste, unul dintre personajele principale se numea deja Min. De ce ați folosit din nou acest nume pentru amantul jucătoarei de go?

Min a fost prima mea iubire. După cel de-al doilea roman, am vrut să revin asupra a ceea ce s-a petrecut în piața Tian An Men și să povestesc, într-o manieră extrem de crudă, ceea ce am trăit. Am mai vrut să scriu și despre povestea noastră de iubire, despre care nu am prea scris în Porte de la paix céleste. Lucrând, mi-am dat seama că nu pot să reînvii trecutul. Iată de ce am transportat tragedia într-o altă epocă. Jucătoarea de go nu este un roman istoric. În spatele lui 1937 se află Tian An Men.

Deci, adevăratul Min v-a trădat?

În realitate, eu am fost cea care l-a trădat. Întâlnirea noastră trebuia să devină un mariaj, care nu a mai avut loc. L-am părăsit pentru că am plecat din Chiana. După Tian An Men, am ales s-o iau de la capăt în Franța. De ce am scris faptele invers? E un soi de răutate scriitoricească. A scrie înseamnă să întorci lumea pe dos.

În Jucătoarea de go totul este menit să-i cucerescă pe elevii de liceu. Nu poate să nu le placă erotismul, referințele istorice sunt serioase iar capitolele scurte încredințate alternativ povestitorului japonez și povestitoarei chineze trezesc interesul cititorilor dificili. V-ați însușit deviza latinească placere et docere (să placi și să instruiești)?

Am oroare de cărțile plictisitoare. Întotdeauna am vrut să scriu frazele cât mai scurt posibile. Să ajung la esențial. Să construiești capitole scurte înseamnă să-i dai un suflu, o muzică cititorului. Descrierile psihologice lungi sunt inutile. Caracterul personajelor se distinge din acțiune.

De ce alternanța aceasta? Adevărul nu are niciodată o singură fațetă. E un diamant care trebuie șlefuit, iar cel care se apropie de el vede doar strălucirea care îi este destinată. În cazul unei istorii foarte complicate, cum e războiul, cele două tabere răspândeau minciuni. Adevărul nu se poate întrezări decât în alternanța punctelor de vedere.

Mai este o idee foarte importantă pentru mine. Nu voiam ca Jucătoarea de go să se transforme într-un manual al jocului. Singurul fel în care o puteam face era să-i includ pe cititorii mei în acest joc. Cititorii devin pioni care sunt așezați în intersectări, participând la război. Cred că este cea mai bună metodă de ai învăța pe cititori jocul de go.

 Coperta primei ediții a romanului „Jucătoarea de go”, apărut pentru prima dată în Franța

Jocul de go

Amélie Nothomb - răspunsurile scriitoarei la chestionarul Proust

Acest set de întrebări a devenit celebru după ce Marcel Proust a adaptat întrebările unui joc de societate englez extrem de popular în cea de-a doua jumătate a sec. XIX-lea, întrebări la care a răspuns el primul. De atunci, chestionarul Proust a devenit istorie, la întrebările lui fiind invitate să răspundă de-a lungul timpului numeroase personalități.

Iată cum a răspuns scriitoarea Amélie Nothomb:

Fericirea perfectă:

Căderea liberă.

Unde și când ați fost cea mai fericită, în întreaga dumneavoastră viață?

Pe 15 decembrie 1989, când am regăsit drumul pe masivul Kumotori Yama (Japonia), după ce rătăcisem timp de 36 de ore.

Care este trăsătura dumneavostră de caracter de care sunteți cel mai puțin mândră?

Furia.

Ocupația favorită?

Scrisul.

Calitatea pe care o preferați la un bărbat?

Noblețea.

Calitatea pe care o preferați la o femeie?

Nebunia.

Cea mai mare spaimă?

O pană de motor.

Care este cel mai prețios obiect pe care îl aveți?

O fotografie cu mine împreună cu sora mea.

Ce v-a reușit cel mai mult în viață?

Iubirea, până în prezent.

Figura istorică căreia ați dori cel mai mult să-i semănați?

Marco Polo.

Dar un erou de ficțiune?

Contele dOrgel (din opera lui Radiguet).

Culoarea preferată?

Auriu.

Prenumele preferate:

Léopoldine, Adèle.

Autorii preferați? Cartea dumneavoastră de căpătâi, dacă aveți una.

Nietzsche, Stendhal, Cervantès, Pétrone, Diderot, Tanizaki, Radiguet. 

Compozitorii, clasici sau moderni, pe care îi preferați?

Purcell, Schubert, Björk.

Pictorii favoriți?

Memling.

Filmul de căpătâi?

Vertigo, de Hitchcock.

Care vă sunt eroii din viața reală?

Cântărețele de rock.

Cântecul pe care aveți obiceiul să îl fredonați sub duș?

Non voglio sin servir, din opera Don Giovanni de Mozart.

Băutura preferată? Drogul favorit?

Băutura: șampania.

Drogul: ceaiul foarte tare.

Dacă ar fi să schimbați ceva la fizicul dumneavoastră, ce ați schimba?

Cearcănele.

Ce talent ați vrea să aveți?

Aș fi vrut să pot compune muzică.

Ce detestați cel mai mult?

Vulgaritatea.

Greșelile pe care le iertați cel mai ușor?

Cele făcute din iubire.

Cum ați dori să muriți?

Fulgerător.

Starea de spirit actuală?

De uimire.

Deviza dumneavoastră?

Economisește-ți disprețul, căci sunt o groază la care să-l împarți. (Chateaubriand)

Unde își crează scriitorii romanele (3): Paul Auster, J.M. Coetzee, Arturo Perez-Reverte, Elfriede Jelinek și Bret Easton Ellis

Paul Auster în locuința sa

Paul Auster scrie cu tocul sau cu stiloul pentru că îi place cum curge cerneala pe hârtie și i se pare că dintr-un stilou cuvintele ies mai ușor. Întotdeauna scrie pe carnete Clairefontaine sau la vechea lui mașină de scris și asta nu din vreo nostalgie sentimentală ci doar pentru că îi este lui convenabilă. Nu a simțit niciodată nevoia de a scrie la computer. Scrie lent, abia dacă umple o pagină sau două pe zi, atunci când scrie trei părându-i-se de-a dreptul miraculos.

J. M. Coetzee își are biroul instalat la al doilea etaj al casei. Este orientat către vest și este suspendat peste o vale cu pietre peste care pini înalți își aruncă umbrele. Scrie la o masă în fața unui perete gol, iar în spatele lui se află etajere cu cărți. La dreapta lui are biroul pe care îl folosea pe vremea când era școlar, în sertarele căruia își aranjează hârtia de scris.

Arturo Perez-Reverte scrie înconjurat de cărțile sale și aceste sunt multe: 30 de mii. Este ca într-o peșteră, locul fiind foarte tăcut. Lucrează la calculator, având pe lângă el enciclopediile și dicționarele de care are nevoie pentru cărțile pe care vrea să le scrie, de la opt dimineața până la patru după-amiaza, ca și cum ar merge la serviciu. După aceea face corectura la mână folosindu-se de stiloul său marca Montblanc. Singurii săi companioni sunt o sabie de cuirasarier din vremea lui Napoleon și un kalașnikov pe care l-a cumpărat în timpul ultimului său reportaj de război.

Elfriede Jelinek, când se află în casa din Viena, scrie într-o cameră mică care dă în propria grădină, iar undeva în depărtare se vede un munte verde și împădurit. Rar merge și la apartamentul ei din Munchen unde lucrează în cea mai mare cameră a locuinței. Acesta este situat însă în partea cea mai zgomotoasă a orașului, ceea ce face lucrul destul de dificil de realizat.

Bret Easton Ellis (”American Psycho”, ”The Rules of Attraction”) lucrează într-un birou, la el acasă, într-o cameră cu vedere asupra orașului Los Angeles. Locul este destul de lipsit de obiecte întrucât simte nevoia ca totul să fie în ordine și curat: nu are tablouri sau postere pe pereți. Are într-o parte o bibliotecă mică și un ecran de televizor fixat pe CNN, dar pe care nu-l prea deschide. Mai are un birou pe care își ține cele două computere, precum și notele și manuscrisele la care luccrează. De pe locul său vede cerul iar fereastra este mai mereu deschisă.

 Arturo Perez-Reverte

Bret Easton Ellis

 Elfriede Jelinek

 Elfriede Jelinek în locuința ei din Viena

 J. M. Coetzee scriind

Paul Auster în casa lui

Unde își crează scriitorii romanele (2): David Lodge, Michael Crichton, Frederick Forsyth, Zeruya Shalev și Don DeLillo

Frederick Forsyth în casa lui

David Lodge locuiește la Birmingham. Mai are un apartament și la Londra dar acolo nu scrie niciodată. Casa din Birmingham este drăguță și modernă iar fereastra de la biroul său dă spre un patio cu o fântână și cu copaci. Ai crede că te afli la țară dacă nu ai ști că te afli la câteva sute de metri de centrul orașului. Biroul este la parter dar tocmai în fundul casei, lui Lodge plăcându-i să se țină deoparte fără a deveni însă solitar. Înăuntru are un birou mare unde lucrează la calculator. Nu ascultă muzică, mai ales că de când i-a scăzut auzul nici nu prea mai are cum. Scrie de la ora opt și jumătate dimineața până la ora prânzului, apoi pe la sfârșitul după-amiezii până la cină. După cină nu mai e bun de nimic așa că se uită la televizor sau citește ziarele.

Michael Crichton își scria romanele într-o căsuță aflată la câțiva kilometri de locuința lui, special amenajată pentru a-i servi de birou. Spațiul era destul de mic iar storurile erau trase. Pe perete avea trei imagini: o fotografie de Cartier-Bresson, o alta cu Clark Gable și Gary Cooper pufnindu-i râsul și, în spatele scaunului său, o litografie de David Hockney. Lucra la un birou mare, din lemn, aflat mereu în dezordine, încărcat cu hârtii, cărți, iar în mijloc, computerul. Mai avea și un radio pe care nu-l pornea niciodată. Tot timpul se găseau pe scaun haine uitate acolo cu săptămânile. De regulă, lucra de la șapte și jumătate dimineața până pe la ora unu a amiezei, câteodată mai scriind și după-amiaza sau seara. Tot timpul scria cam același număr de pagini. Stabilea un grafic pe care îl urmărea mereu pentru a putea vedea ritmul înaintării în lucru. De la primele sale lucrări, ritmul de lucru era același: un început lent, urmat de o oprire. După aceea, scria din ce în ce mai repede până termina.

Frederick Forsyth scrie într-o șură, așa cum chiar el spune, aflată sub acoperiș, deasupra garajului. Aici are o canapea, o cafetieră iar în fundul încăperii are o masă mare unde poate să-și întindă toate documentele în jurul mașinii de scris. Camera nu are telefon. De obicei scrie timp de cincizeci de zile după ce a făcut o cercetare de șase luni. Începe să lucreze la ora șase dimineața oprindu-se pe la prânz. Rația zilnică este de zece pagini, pentru ele pregătindu-se îndelung, dar bătându-le extrem de repede la mașină. Afirmă că a scrie este de-a dreptul plictisitor.

Zeruya Shalev afirmă că, pentru ea, să scrie este un lux. Aceasta pentru că poate să rămână acasă, să nu vadă pe nimeni, să fie doar ea și computerul la care poate imagina toate acele vieți fără de sfârșit. Scrie în fosta cameră a fiicei sale, plecată să trăiască la Tel Aviv, unde nu are fereastră, deci nici lumină naturală, nu știe niciodată cât este ora și este departe de orice zgomot al lumii exterioare. Scrie ore în șir, recitește ceea ce a scris, rescrie de zeci de ori aceleași pagini. Atunci când o mai apasă singurătatea, găsește o excelentă companie în personajele sale.

Don DeLillo scrie  într-o cameră a casei vechi în care locuiește. Nu scrie niciodată în altă parte decât acasă la el. După ce ia micul dejun, merge în acea cameră unde se mai află o fotografie a lui Charlie Parker precum și niște tablouri pictate de un vechi amic de-al său, mort astăzi. Camera are două ferestre, în spatele lui sunt cărți, iar pe masă (nu este un birou) se află o mașină de scris. De regulă, masa e mereu acoperită de hainele lui răvășite. Lucrează cu ușa închisă, mai tot timpul fiind liniște, exceptând momentele când are loc vreun accident pe autostrada din vecinătate și câte un elicopter zboară staționar câte douăzeci de minute făcând un vacarm asurzitor.

 David Lodge

 Don DeLillo

 Don DeLillo

 Frederick Forsyth

 Michael Crichton 1984

 Michael Crichton

Zeruya Shalev

”Povestește-mi despre Beirut”, de Asma Abdelkarim 2015 (Jurnal de lectură)

Editura Polirom 2015

Titlu original: ”Raconte-moi Beyrouth. La vigne et le lierre”

Cu cât citești mai mult despre Orientul Mijlociu, cu atât realizezi mai bine că treburile pe acolo sunt extrem de complicate, uneori frizând absurdul. Ca să înțelegi ce se întâmplă în aceste zone de veșnic conflict, trebuie ori să te naști și să trăiești acolo, ori să studiezi ani în șir istoria și obiceiurile acestor locuri.

Puțină lumină poate că face chiar Asma Abdelkarim prin cartea sa de călătorie prin ”țara cedrilor”, așa cum mai este cunoscut lumii întregi Libanul. Ea este o tunisiancă al cărui tată, originar din Liban, i-a vorbit mereu despre țara lui de baștină ca fiind adevărata ei țară, așa că, la vârsta de 19 ani, alege să studieze la Beirut. Găsește un oraș cu clădiri distruse de recentul război, plin de tabere cu refugiați palestinieni.

Aflăm de la Asma Abdelkarim că Libanul este o țară în care religia are o importanță capitală: oamenii nu se pot căsători cu cineva de altă confesiune decât a lor, nici măcar prin convertirea la confesiunea persoanei iubite, căci imediat ar fi considerați trădători și de o tabără și de cealaltă, nefiind niciodată acceptați. Asta înseamnă că nu ar mai avea nici o șansă la o viață socială normală, adică o slujbă, căci toate locurile de muncă se obțin doar cu recomandare religioasă sau politică. Cei care nu aparțin de o anumită confesiune religioasă sau de un partid politic nu au nici o speranță să se angajeze undeva. În Liban nu există ajutoare sociale, de aici apărând destule probleme existențiale care împing la gesturi extreme sau rușinoase, fiind numeroase cazurile în care tații, neavând de lucru, își trimit câte o fiică să se prostitueze pentru a întreține întreaga familie.

Oamenii Orientului sunt mai curând animați de emoții și sentimente decât de pragmatism, emoții care, dacă devin tot mai puternice, pot oricând să explodeze. Libanezii îi urăsc din tot sufletul pe israeliți, ca urmare a atacului acestora din 1982, și îi urăsc la fel de mult și pe sirieni, ca urmare a masacrelor și barbariilor comise de aceștia în 1976. Se pare că orice sirian venit la muncă în Liban este, în realitate, un agent al regimului de la Damasc. Astfel, orice mișcare a libanezilor este notată și raportată. La toate acestea se adaugă și disprețul și superioritatea cu care sunniții, de regulă locuind la oraș, îi privesc pe șiiți, locuitori ai satelor. Ura este reciprocă în toate cazurile de mai sus.

În schimb, majoritatea populației Libanului venerează mișcarea Hezbollah, un partid politic șiit, al cărui nume se traduce prin ”Partidul lui Dumnezeu” și care și-a câștigat reputația și susținerea imensă după ce a luptat contra Israelului. Hezbollah refuză categoric orice perspectivă de laicizare a țării.

Așa cum îl descrie autoarea, Libanul este o țară plină de culoare, marcată de războaie, de discursuri politico-religioase exaltante, în care bombele atentatelor care se aud nu mai reușesc să zguduie și să scoată din rutină pe nimeni, oamenii obișnuindu-se cu ele. O țară mândră care nu suportă să fie privită de sus de către Occident, dar ai cărei locuitori suferă și de un complex de inferioritate, libanezii cu ceva școală renunțând bucuroși la limba maternă pentru a se exprima în franceză sau engleză, acesta fiind un motiv de respect în ochii celorlalți.

You may also like

”Femei fără bărbați”, de Shahrnush Parsipur (Jurnal de lectură)

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

”Amantele”, de Elfriede Jelinek (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2013, Colecția Top 10+

Titlu original: ”Die Liebhaberinnem” 1975

Cineva spunea că nu există lieratură bună și literatură proastă ci doar literatură care îți place sau nu îți place. Trebuie să spun încă de la început că nu mi-a plăcut ceea ce am citit. Da, știu că autoarea a luat Nobel pentru literatură în 2004. Cu toate acestea, nu-mi place Elfriede Jelinek. Este a doua carte a sa pe care o citesc, am mai citit și ”Pianista”, dar mi-am zis că nu trebuie să emit verdicte doar după o singură carte. Așa că am citit-o și pe a doua, iar acum îmi este clar. Găsesc că romanele ei conțin poate prea multe cuvinte vulgare și, cu siguranță, prea puțină emoție.

”Amantele” este un roman al urii, în care se desființează cam tot ceea ce ține de frumusețea și valorile vieții cum ar fi iubirea dintre soț și soție, maternitatea, puritatea oricărui sentiment; în care personajele principale, Paula și Brigitte, pornesc de la nimic, se zbat să obțină mai mult, dar sfârșesc prin a dobândi cam același nimic de la care au plecat. Modul prin care ele doresc să acceadă, chipurile, pe o treaptă mai sus în viață este unul calculat și meschin. Atât Paula cât și Brigitte vânează câte un bărbat pe care îl forțează să le ia în căsătorie rămânând însărcinate. Ambele își urăsc din tot sufletul viitorii soți deși luptă din răsputeri pentru a-i căpăta. Toată lumea urăște pe toată lumea și se folosește de celălalt din pur egoism. Da, așa o fi și în viața reală. Dar de viața reală am parte zilnic, de câte ori ies pe ușă, nu trebuie să citesc un roman pentru asta.

Consider că literatura este o artă, iar arta are menirea de a-ți înfrumuseța viața, de a-ți produce emoție, de a-ți satiface nevoia de a evada din cotidian, dacă asta este ceea ce-ți dorești. Se mai spune, de asemenea că o carte citită înseamnă și o nouă viață trăită, ori, citind ”Amantele” lui Elfriede Jelinek nu poți decât să constați că viața pe care o ”trăiești” nu este ceva ce și-ar dori nimeni, că mai adaugi o mare doză de cenușiu la viața ta.

În concluzie, aș spune că există o groază de scriitori în lumea aceasta care ar fi meritat premiul Nobel și nu au apucat să-l primească și că, mie una, îmi pare rău de banii lăsați la librărie pe cele două romane ale lui Elfriede Jelinek.

Virginia Woolf sau terapia prin scris (Jurnal de lectură)

„Jurnalul unei scriitoare”

Editura Univers 1980, Colecţia „Corespondenţe. Memorii. Jurnale”

„Femei celebre pe divan”, de Catherine Siguret

Editura Curtea Veche 2009

Virginia Woolf a ţinut cu regularitate un jurnal timp de 26 de ani, ultima însemnare fiind făcută cu patru zile înainte de a muri. Nu scria în fiecare zi. Soţul ei, Leonard Woolf, nu a dat spre publicare decât o foarte mică parte din însemnările ei, în special pe cele care priveau activitatea ei de scriitoare. Din paginile de jurnal reiese destul de clar că scriitoarea era conştientă pe deplin de stările de depresie şi crizele de nervi pe care le avea destul de des. Era conştientă şi scria despre aceste stări. Scria ca „să-i treacă nervii”. Avea migrene care debutau cu pierderea conştiinţei şi care o ţintuiau la pat şi câte două săptămâni. Ea singură îşi numea sistemul nervos „bizar şi dificil” sau „bieţii mei nervi înnodaţi la ceafă”.

La 25 octombrie 1920, Virginia nota: „De ce oare este viaţa aşa de tragică? Atât de asemănătoare unui prag îngust deasupra unui abis. Mă uit în jos. Mă cuprinde ameţeala. Mă întreb dacă voi fi în stare să ajung la capătul drumului.(...)Nu pot să ţin ochii închişi. Este un sentiment de neputinţă, de neîmplinire”. La 2 august 1924 avea iar o cădere: „Iată-ne la Rodmell, îmi rămân douăzeci de minute libere până la masă. Mă apasă o stare de deprimare ca şi cum am fi bătrâni şi ne-am apropia de sfârşitul tuturor lucrurilor”. O consemnare din 7 decembrie 1925 spune: „Şi moartea pe care o simt apropiindu-se tot mai repede. Patruzeci şi trei de ani: câte cărţi voi mai scrie oare?”.

Virginia Woolf vorbeşte despre viaţa ei ca despre „o mare nervozitate şi căutare înfrigurată după ceva. Şi o mare satisfacţie, căci aproape întotdeauna savurez ceea ce fac, dar am frecvente stări de indispoziţie. Nu cred că mi se întâmplă vreodată să mă plictisesc. Uneori mă simt puţin deprimată, dar am o mare putere de regenerare, pe care o verific acum pentru a cincizecea oară. Trebuie să-mi cruţ capul cu multă grijă, dar după cum îi spuneam astăzi lui Leonard, îmi place societatea într-un mod epicurean, sorbind cu înghiţituri mici şi închizând ochii pentru a o savura mai bine. Mă bucur aproape de tot ceea ce există. Dar în mintea mea se ascunde un căutător neobosit. De ce oare nu există în viaţă o descoperire pe care să poţi pune mâna şi să spui: aceasta este ceea ce caut? Deprimarea mea se datoreşte faptului că mă simt hărţuită. Caut, dar nu este asta, nu, nici asta! Atunci, ce este? Şi oare voi muri înainte de a descoperi?”.

Scria pentru a se detensiona, lua somnifere pentru a face să-i treacă durerile de cap cauzate de la prea mult scris, intrând astfel într-un cerc vicios. Era de părere că starea de deprimare pe care o avea ea era o stare pe care o aveau majoritatea oamenilor obişnuiţi. Gândindu-se la o viitoare carte, se surprindea că vorbeşte singură. Scrisul reprezenta atât o sursă de plăcere cât şi una de nelinişte. Oscila mereu între a-şi considera romanele fie foarte bune, fie fără nici  o valoare. Dacă i se spunea că ultimul roman este unul bun, era fericită. Dacă criticile erau nefavorabile, devenea nervoasă, nenorocită, deprimată. Apoi, încerca să se încurajeze singură: „la drept vorbind, adevărata plăcere o ai numai când scrii, iar când eşti citit nu încerci decât o plăcere superficială”.

Atunci când nu-şi scria roamnele, Virginia era o cititoare împătimită (avea o parere foarte proastă despre opera lui James Joyce şi una foarte bună despre Dostoievki, numindu-l „pierzania literaturii engleze”), sau făcea critică literară pentru „The Times” sau „The Listener”. În 1925 a pozat pentru revista „Vogue”.

Sinuciderea

Psihanaliştii afirmă că Virginia Woolf a fost un caz de psihoză maniaco-depresivă. Cauza bolii îşi are obârşia în copilăria sa, la vârsta de 13 ani, când, la moartea mamei, tatăl o obligă să sărute cadavrul rece şi înţepenit al acesteia. În perioada de doliu, are primele halucinaţii auditive: noaptea, îşi aude mama moartă vorbindu-i. De altfel, toată viaţa ei şi-a considerat tatăl ca fiind autorul moral al morţii mamei, din cauza felului tiran de a fi şi indiferenţei rece  ale acestuia, după cum a fost supărată şi pe mama sa că a fost prea docilă. După dispariţia mamei, Virginia şi sora sa mai mare, Vanessa, cad pradă abuzurilor sexuale ale celor doi fraţi vitregi mai mari, Gerald şi George. Nu au dreptul să se plângă, căci în casa tatălui lor, toată lumea trebuie să îndure şi să tacă. Acesta a fost motivul pentru care, din punctul de vedere al numeroşilor biografi, scriitoarea nu a avut nici un fel de înclinaţie pentru heterosexualitate. Cu toate acestea, ea se căsătoreşte cu Leonard Woolf, un tânăr scriitor, după ce îl refuză pe Llyton Strachey, care era o minte strălucită dar avea un fizic respingător şi, mai mult, era homosexual. Leonard îşi dă seama de geniul scriitoricesc al soţiei sale şi renunţă la propria carieră pentru a deveni, zi şi noapte, infirmierul acesteia. Era un terapeut ciudat însă pentru că el însuşi era un nevrozat. Încercând să-şi trateze soţia, încerca să se trateze, de fapt, pe el. Dar cel mai important rol al lui Leonard este acela de lector şi de editor. În 1917 soţii Woolf înfiinţează editura Hogarth Press, instalată în mijlocul salonului casei lor, editură care se dovedeşte repede rentabilă datorită succesului scriitoricesc al Virginiei.

Toată viaţa ei, Virginia a luptat cu proprii demoni: insomniile, halucinaţiile, coşmarurile sau anorexia.

Virginia Woolf a fost atrasă de femei: a simţit o atracţie pentru o tânără feministă, Katherine Mansfield şi a avut o relaţie cu o scriitoare care-şi asuma statutul de lesbiană, Vita Sackville-West. Cu ea a descoperit Virginia plăcerea fizică, nu cu soţul Leonard, care, mereu atent, a făcut tot posibilul pentru a stinge această idilă interzisă. Viaţa Vitei a inspirat romanul „Orlando”. O iubire pur platonică a simţit şi pentru Ethel Smith, o compozitoare în vârstă de 72 de ani, feministă şi extravagantă. Nu a avut însă niciodată curajul de a merge până la capăt către ceea ce ar fi făcut-o cu adevărat fericită, anume viaţa alături de o femeie. Mai mult, se simţea deosebit de vinovată, căsătoria cu un bărbat fiind o tentativă de renunţare la homosexualitate, ceea ce nu a făcut decât să o conducă spre o depresie majoră. O analiză psihanalitică a biletului de adio către Leonard, înainte de a se sinucide, în care îi scrie că n-ar fi putut să fie mai fericită decât a fost alături de el, arată că, de fapt, nu-şi mai dorea o asemenea fericire, fericirea cu un bărbat. Şi-a perceput sinuciderea ca pe o vindecare. Este o percepţie foarte des întâlnită la psihoticii maniaco-depresivi: omorând durerea, omorând trupul bolnav, ar putea renaşte sănătoşi. Mai mult, sinuciderea are loc într-o perioadă când pacientul se simte mai bine, când este capabil să măsoare prăpastia în care a căzut. Iar atunci, „moare de frică”, nu cumva să se prăbuşească din nou.

Biletul de adio al Virginiei Woolf

Dearest,

I feel certain I am going mad again. I feel we can’t go through another of those terrible times. And I shan’t recover this time. I begin to hear voices, and I can’t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness. You have been in every way all that anyone could be. I don’t think two people could have been happier till this terrible disease came. I can’t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know. You see I can’t even write this properly. I can’t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that – everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you. Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can’t go on spoiling your life any longer.

I don’t think two people could have been happier than we have been.

Virginia Woolf s-a sinucis aruncându-se în apele învolburate ale râului Ouse, după ce şi-a burduşit buzunarele cu pietre. Avea 53 de ani. Anterior, avusese şi alte tentative să-şi ia viaţa aruncându-se pe fereastră sau otrăvindu-se cu veronal. Dacă a reuşit să ajungă totuşi la această vârstă, se datorează exteriorizării ei prin intermediul a ceea ce scria şi îngrijirii vigilente a lui Leonard.

Deşi îl edita pe Freud şi asista la conferinţele susţinute de Melanie Klein, Virginia Woolf nu s-a supus niciodată vreunei analize. Numeroşi homosexuali refuzau să fie analizaţi, de teamă să nu fie vindecaţi.