Atunci când a apărut, romanul 1Q84 a fost un succes imens. Epuizat din librăriile din Japonia, chiar din ziua în care a fost lansat, în 2009, trilogia depășea, într-o singură lună, bariera a două milioane de exemplare, librarii calculând atunci că enigmaticul 1Q84 se golea de pe rafturi de șase ori mai repede chiar și decât volumele cu Harry Potter. Legătura cu 1984 a lui George Orwell este evidentă, mai ales că în limba japoneză litera Q se pronunță ca cifra 9, deci titlul lui Murakami ascunde, de fapt, anul 1984.
Iată ce declara Murakami despre cartea lui, într-un interviu:
George Orwell, la care dumneavoastră faceți referire, a scris o satiră sumbră a totalitarismului. Deși romanul dumneavoastră nu este așa sumbru, l-ați descrie ca fiind unul ”orwellian”?
George Orwell a scris 1984 în 1949 - anul în care, întâmplător, m-am născut și eu. La acea vreme, pentru el 1984 reprezenta un viitor încă necunoscut. Cartea aceasta a devenit pe urmă un roman de anticipație. Punând în scenă o lume a viitorului, Orwell a putut face din lumea contemporană, din timpul nostru, o fabulă. În ceea ce mă privește, am zugrăvit în 1Q84 un an 1984 pe care l-aș fi observat din secolul al XXI-lea. Ar fi deci un roman de retrospecție. Reconstruind epoca aceea, care chiar a existat, transform, la rândul meu, prezentul într-o fabulă - sau măcar încerc s-o fac.
De ce ați ales s-o faceți în felul acesta?
În primul rând că romanul de anticipație, căpătând statut de gen literar cu normă întreagă, a devenit ceva banal. Apoi, este un gen care, inerent, nu mai face referire decât la imagini pesimiste. Încercați să descrieți un viitor apropiat: încă de la început nu veți putea să-l împiedicați să ia forma unei fabule pesimiste. Totuși, pentru că este vorba de zugrăvirea unui trecut apropiat, suntem liberi să lăsăm să se deruleze toate fabulele despre el. Este interesant însă să schimbi natura unor orori care au umbrit trecutul. În acest decalaj între mârșăviile reale și cele care s-ar putea întâmpla ia naștere realitatea romanescă. Ceea ce am vrut să descriu nu a fost viitorul care ar putea să fie ci, mai degrabă, trecutul care ar fi putut să aibă loc. Într-adevăr, atunci când ne aplecăm asupra experiențelor nostre din trecut, ni se întâmplă deseori să ne întrebăm dacă ele au existat cu adevărat. Astfel am moștenit posibilitatea de manevră - sau, mai bine spus, legitimitatea, de a reinventa trecutul.
Îmi spuneți că romanul meu ”nu este atât de sumbru”, dar eu nu sunt de acord. Oroarea trecutului, reală, eu am transformat-o înainte de a-i da o altă natură. Eroii acestei cărți nu au altă opțiune decât să se confrunte cu acest nou tip de oroare pe care eu am stabilit-o. Cum se vor comporta ei, vor reuși ei să o depășească? Acesta este întreg simbolismul cărții.
Pentru ce a trebuit să reinventez anul 1984, din punctul meu actual de vedere, în secolul XXI? Motivul este că noi, cei care ne aflăm în prezent, încă nu ne confruntasem în 1984 cu o multitudine de evenimente de coșmar; nici măcar nu ne-am închipuit că am putea trăi asemenea lucruri. Aceste eveniment sunt pentru mine, pe de o parte, atentatul cu gaz sarin din metroul din Tokyo în 1995 și pe de altă parte, atentatele de la 11 Septembrie. Am vrut să mă aplec asupra trecutului cu sensibilitatea nouă a unui suflet care a traversat aceste dezastre care n-au făcut să ne cutremurăm. Iar astăzi, încă mai putem să adăugăm pe listă și alte tragedii care au avut loc după ce am scris romanul, mă refer la cutremurul de pământ urmat de tsunami-ul din Tôhoku, apoi la catastrofa nucleară care i-a urmat.
În ”1Q84” se pune problema sexului în aspectele sale cele mai crude, la fel și a crimelor și a violurilor asupra copiilor; dar se mai referă și la pasiune, la dragostea pentru cărți, la faptul de a spune povești, la speranța că binele va învinge răul. Credeți că un asemenea triumf ar fi posibil? Nu sunteți mai degrabă pesimist de modul cum evoluează lumea?
Atunci când scriu un roman, cobor întotdeauna în cele mai negre colțuri ale ființei mele, după care observ ceea ce găsesc acolo și descriu. Nu e vorba de a construi o intrigă în capul meu ci mai degrabă de a găsi o poveste care se află deja în mine, de a o culege și de a o pune pe hârtie. Ar fi corect să spun că nu am nici o libertate de alegere cu privire la structura sau la parcursul acestei povești. În adâncul ființei mele se găsesc toate elementele poveștii. Câteodată, este vorba și de elementele specifice care formează omul care sunt în prezent: filmele pe care le-am văzut, muzica pe care am ascultat-o, cărțile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am întâlnit, peisajele pe care le-am admirat, aerul pe care l-am respirat, amintirile dureroase ale experiențelor mele din trecut, amintirea lucrurilor plăcute... Toate acestea alunecă în povestirile pe care le scriu. Pe de altă parte, din cauză că au stat atâta vreme în obscuritate, toate acestea, în pofida caracterului lor luminos, capătă o tentă tenebroasă, de coșmar. Se regăsesc aici violența ieșită din comun cum ar fi maltratările și sexul sub o formă deviantă.
Și totuși, lucru ciudat, nu sunt un pesimist. Aș spune mai bine că sunt genul care întreține speranța. Ceea ce vreau să arăt prin povestirile mele este că, pentru a îmbrățișa această speranță, este nevoie să traversezi un lung coșmar. În căutarea luminii trebuie să fii înconjurat de adânci tenebre. Pentru a cunoaște pacea trebuie să treci printr-o violență care îți scapă. Dacă există oameni care apreciază ceea ce scriu, este și poate pentru că își dau seama că în adâncul inimii mele sunt convins că putem găsi un licăr de lumină chiar și în cele mai profunde tenebre.
Cum ați reacționat când s-a întâmplat catastrofa nucleară de la Fukushima?
Părerea mea în această chestiune este extrem de clară: energia nucleară pezintă numeroase aspecte nocive pentru specia umană. Ne produce răni fizice, dar ne lovește și în demnitatea noastră. Să spui că energia nucleară este un lucru bun pentru societate, este ca și cum ai spune că bomba nucleară își îndeplinește de minune rolul de garant al păcii mondiale: asta arată o logică înșelătoare.
Ar trebui ca tot ceea ce ține de nuclear să fie îngropate adânc în pământ și să nu mai fie scoase niciodată scoase la suprafață. După mine, acest accident nuclear a clătinat bine temeliile statului japonez și ne-a pus în fața unei mari cotituri a istoriei. A fost o mare tragedie, dar cred că este de datoria noastră să tragem învățămintele necesare și să alegem cum e mai bine.
Credeți că literatura are puterea de a schimba lumea?
Literatura nu are puterea de a schimba lumea. Nu a avut-o nici până acum și este puțin probabil să o capete în viitor. Cu toate astea, literatura este în stare să descrie, în mod clar și cu simțul corectitudinii, cum trebuie să fie această forță capabilă să schimbe lumea. Și apoi, prin această muncă de descriere, are o influență incomensurabilă. În acest sens, da, cred că literatura este o adevărată putere.
Ce v-a determinat să scrieți un roman în trei volume, aproape ca și un serial TV care are ”Sezonul 1”, ”Sezonul 2”, etc.?
La început, trebuie să știți că am scris volumul întâi și pe cel de-al doilea având în minte ciclurile unu și doi din ”Clavecinul bine temperat” de Bach. Am construit fiecare dintre cele douăsprezece capitole în cheie minoră și majoră. Pe atunci, nu prevăzusem să scriu și un al treilea volum, dar mai târziu am simțit nevoie teribilă să scriu o continuare și m-am conformat. Ideea unui serial televizat nu mi-a trecut în mod special prin minte. Am fost fan al serialului Lost ( și dacă tot a venit vorba de acest serial, casa mea din Honolulu a servit ca loc de filmare în Sezonul 1).
You may also like
