”Euforie” de Elin Cullhed - un roman care nu se ridică la înălțimea subiectului ales (Jurnal de lectură)

Aveam un principiu, acela care zicea că decât să scriu o recenzie negativă despre o carte, mai bine nu o scriu deloc. Pentru că a scrie literatură nu e pentru toată lumea, e pentru cei aleși, însemnând efort, chin și plăcere în același timp. Dar în cazul romanului ”Euforie” de Elin Cullhed, uite că o să scriu ceva ce nu e laudativ. De ce? Pentru că subiectul este atât de fascinant, atât de ofertant, încât parcă nu ai voie să îl năruiești, e musai să scrii ceva măcar foarte bun, dacă nu magnific. 

A fi scriitor înseamnă mai întâi a fi cititor, mai exact, înainte de a te apuca tu însuți de scris, sigur ai citit o bibliotecă sau două, sigur ai admirat stilul unui scriitor sau al altuia, sigur te-ai minunat în fața unei fraze meșteșugite cu măiestrie, sigur te-ai declarat în sinea ta vrăjit de o carte sau alta iar sufletul tău de scriitor în devenire poate și-a spus: „Vai, ce frumos, oare de ce nu am scris eu asta?”. Deci tu, scriitorul în devenire, ai trăit experiența cititorului, știi ce așteptări poate avea de la tine. Ori când tu îți prezinți lumii cartea ca pe „un roman despre Siylvia Plath”, atunci sigur știi că primii care vor sări să o citească vor fi cei care știu cine e Siylvia Plath și îi cunosc sfârșitul tragic, în floarea tinereții. Eu însămi, dacă eram scriitoare, aș fi admirat și invidiat că nu mi-a venit mie ideea unui așa subiect.

Siylvia Plath, poetă și prozatoare americană talentată este o fire depresivă încă de la o vârstă fragedă. Orice așa-zis eșec, cum ar fi o respingere la un seminar literar o aruncă într-o deznădejde cruntă. Are tentative de sinucidere, i se fac tratamente cu electroșocuri, se pune cumva pe linia de plutire. Tragismul vieții ei vine mai ales din povestea de iubire cu Ted Hughes, un poet britanic admirat și cu o carieră literară în plină ascensiune la acea vreme, care, din egoism, sau ignoranță, nu se adaptează în căsnicie la fragilitatea emoțională și psihică a celei cu care s-a căsătorit. Sylvia este o fire fragilă care iubește și se agață cu disperare de viață dar care are nevoie de multă susținere, delicatețe și iubire. Ori Ted Hughes nu e capabil să ofere așa ceva. O înșeală, o bate, o lasă singură sa vadă de cei doi copii deși era evident că asta o doboară, că avea nevoie de ajutor. Să fim corecți, nu Ted Hughes a făcut-o pe Sylvia Plath depresivă, era deja când a cunoscut-o și s-a căsătorit cu ea, dar cu siguranță a fost cel care a bătut toate cuiele din sicriul ei. Nu Ted Hughes a omorât-o pe Sylvia Plath, ci boala ei a făcut asta, dar cu siguranță în puterea lui stătea dacă actul ei final ar fi venit mult mai târziu, el era bărbatul pe care ea îl iubea și de care depindea sau nu iluzia fericirii, atât cât o poate percepe un depresiv, el era cel care putea să îi mai dea timp, ani de viață trăită. Poate că daca el ar fi înconjurat-o cu iubire, poate că dacă s-ar fi îngrijit ca ea să aibă timp și pentru ea însăși, departe de corvezile casnice sau de veșnicul îngrijit de copii sau timp pentru scris, poate că gestul ei final ar fi venit mult mai târziu. 

Elin Cullhed își începe bine romanul, cu o listă cu 7 motive ca să nu moară pe care scriitoarea o face în chinuitoarea ei străduință de a se convinge că viața merită trăită. Zugrăvește o Sylvia Plath care râde forțat, un râs prea mare și neverosimil, aspru și imediat criticat de Ted Hughes. Da, e o descriere credibilă aici, a unei femei care prin râsul acesta prea mare și total anapoda, încearcă să cheme și să provoace fericirea, să și-o apropie și să și-o însușească prin orice mijloace. O Sylvia Plath roasă de gelozie, care vede cum bărbatul căruia i-a dăruit doi copii, fuge repede în brațele alteia. Da, e credibil și probabil. Și totuși, chinul interior prin care trece personajul nu ajunge la cititor. Cullhed doar scrijelește la suprafață și poate e de înțeles, căci cine poate să facă o expunere exactă a suferinței teribile și continue prin care trece un depresiv, când psihiatria însăși recunoaște că mai sunt atât de multe de descifrat? La fel, putem înțelege și cam prea desele scene de sex exprimate prea pe șleau. Clar, ce-i prea mult, strică, reacția la un nou episod putând fi: vai, iar? 

Dar nu asta e, după mine, marele minus al romanului. Axat pe ultimul an din viața Sylviei Plath, romanul este unul nedemn de incomplet, sfârșindu-se brusc (cum credeți? cu Sylvia având imaginându-și cu ciudă cum Ted al ei își regulează amanta, vai, iar?), fără să acopere fix ultimele două luni din existența ei. Desigur, fiecare scriitor își scrie opera cum consideră el de cuviință. Dar cum să nu îți lași mintea și pana să pătrundă în apartamentul din Londra, de pe 23 Fitzroy Road, Primrose Hill în ultimele ei clipe de viață, să nu încerci să te apropii de intensitatea suferinței unei femei care își dorea atât de mult să trăiască și care, totuși alege să pună capăt? 

Să ne imaginăm ultimele momente din noaptea fatidică din 11 februarie 1963 când la 4h30 dimineața, Sylvia, cu cei doi copii dormind în camera de alături, sigilează ușa de la camera lor cu ce se nimerește, cu bandă adezivă, cu prosoape și ce mai are la îndemână, dă drumul la gaze, își bagă capul în cuptor inhalând gazul otrăvitor care o aruncă în bezna definitivă a morții. Bezna pe care a evitat-o de când se știe, fiind mereu în căutarea strălucirii, a soarelui, a zilelor de primăvară, a florilor din grădina casei de la țară din Devon, a orice care să o facă să simtă că viața merită trăită. Toate detaliile astea ne fac să presupunem că, cel mai probabil, sinuciderea asta e una pripită, neplanificată în detaliu, ca și cum era de neconceput ca viața să mai prindă o dimineață. Da, Sylvia a avut mai multe tentative, dar apoi se agăța de viață, cu o disperare lucidă, conștientă de boala ei psihică, îngrozită de o eventuală înrăutățire, că va ajunge pe patul vreunui spital de nebuni, că ar putea să i se facă vreo lobotomie. Cum a ajuns să aleagă fix metoda aceasta, dintre toate metodele din lume? Aici mi s-ar fi părut fascinant ca mintea scriitorului să brodeze: poate că întâi o fi ales altceva, poate mai întâi a făcut grămăjoară toate somniferele pe care le avea în casă și de care era de mult timp dependentă. Apoi, poate că, în timp ce se pregătea să le dea înghită, s-o fi auzit strigată de unul din copii și a alergat la el. Poate că vederea copiilor a determinat-o să își dea seama că nu îi poate părăsi și o fi aruncat grămăjoara de pastile. Ori poate că, deși nu aștepta pe nimeni, a bătut cineva la ușă, s-a dus să deschidă și s-a trezit față în față cu un vizitator aghesmuit și confuz care încurcase ușa. Și poate că scurtul moment  de uluire și zăpăcire a vizitatorului întârziat și scuzele lui împleticite i s-au părut comice și ea s-a gândit că, uite, fericirea nu e un lucru atât de complicat, poate merită totuși să mai încerci. Apoi iar s-a lăsat liniștea și niciun moment comic nu a mai ținut-o departe de pericolul din mintea ei. Așa că poate a deschis fereastra și s-a urcat pe pervaz să se arunce în gol dar noaptea rece de afară ori ideea că tocmai acel străin o să o găsească zdrobită de caldarâm a doua zi, a făcut-o să dea înapoi. Dar câte posibilități nu ar fi fost!

Ea, scriitoarea, nu scrie vreun bilet de adio propriu-zis. S-au găsit doar patru cuvinte: “Please call Dr. Horder”, un bilețel lipit pe căruciorul bebelușului, aflat lângă ușa de la intrare. Un strigăt de ajutor pentru ea sau pentru cei doi copii după ce va fi găsită? Poate a vrut să scrie și un bilet de rămas bun, poate ca a apucat chiar un stilou și în fața unei colilor albe, a încercat să spună ceva celor pe care îi lasă în urmă. Poate a scris, poate a umplut pagini multe cu tot amarul ei, încercând să se explice, să își justifice gestul de neînțeles pe care îl va face, ori poate a mâzgălit confuză doar câteva rânduri serbede, apoi, ca o profesionistă a literelor, a recitit, i s-a părut că totul e fără noimă, nedemn să fie citit și a aruncat totul pe foc.

Nimeni nu poate ști ce a fost în sufletul ei în acea ultimă noapte, putem spune doar că a trăi a devenit ceva de neîndurat. Dar putem să ne imaginăm. Și cam astea erau așteptările mele de cititor când am avut în mâini Euforie : un roman despre Sylvia Plath. Nu a fost să fie.

Mai puteți citi și Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii

Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii (Jurnal de lectură)

Clopotul de sticlă, mai degrabă o autobiografie cu ceva elemente de ficțiune decât un roman, nu poate fi numită decât o carte tulburătoare. Iar cine citește înainte puțin despre viața Sylviei Plath, își dă repede seama de realismul poveștii personajului Esther Greenwood. Trebuie spus din capul locului că singurul roman scris de Sylvia Plath, apărut sub pseudonimul Victoria Lucas, este unul despre depresie. Este o ocazie de a pătrunde în mintea cuiva afectat de această boală psihică care, chiar și în condițiile medicinei moderne de astăzi, are încă multe necunoscute. De unde vine declicul care, după fiecare zi plină în evenimente sociale, în care totul merge cum nu se poate mai bine, îl face pe depresiv să caute și să încerce noi și noi metode de a se sinucide? Pentru că atunci când nu mai își găsește curajul să trăiască, depresivul își caută curajul să moară.

Pentru Sylvia Plath viața a fost mereu deprimantă și fără culoare. Și-a dorit să fie un om al literelor de succes, să scrie cât mai multă poezie și să fie fericită. Primul episod sever de depresie îl are în 1953, la doar 20 de ani. Câștigase un fel de bursă de editor la revista Madmoiselle și petrecuse o lună la sediul publicației din New York. Deși fusese răsfățată cu tot felul de cadouri și dineuri, experiența nu s-a ridicat deloc la nivelul propriilor așteptări. Întoarsă acasă, vestea că fusese respinsă la un seminar de creație literară la Harvard o aruncă în cea mai neagră deznădejde. Ca și personajul Esther Greenwood, Sylvia își provoacă tăieturi la picioare, ca o repetiție, să vadă dacă are curajul să suporte durerea unor viitoare tăieturi fatale. Apoi, câteva zile mai târziu, se târăște într-o gaură să moară: coboară în pivnița casei, caută cel mai întunecat și îndepărtat colț și înghite toate somniferele mamei sale. Familia o caută cu înfrigurare, o declară chiar dispărută la poliție. Dispariția face subiectul presei și se organizează căutări colective. Este găsită după trei zile, din întâmplare, de către mama sa, aceasta coborând în pivniță cu treburi. Este internată timp de șase luni într-un spital psihiatric unde i se administrează tratamentul cu electroșocuri. Ca și Esther Greenwood la sfârșitul romanului, Sylvia iese din spital oarecum refăcută, gata să-și reia viața de acolo de unde a lăsat-o.

Așadar, romanul se termină într-o notă oarecum optimistă, deși a fost scris într-o perioadă neagră pentru Plath. Mariajul ei cu Ted Hughes, un poet britanic, cu care se căsătorise în 1956, se sfârșise după ce Hughes o părăsise pentru o altă femeie. Noua cucerire a lui Hughes era una dintre prietenele de familie a cuplului, Assia Wevill, o femeie deosebit de frumoasă și care, la rândul ei, scria poezii. Se pare că Hughes devenise extrem de violent cu soția sa, Plath suferind chiar un avort spontan în urma unei bătăi crunte încasate. În scrisorile către psihiatrul ei, doctorul Ruth Barnhouse, Plath vorbește despre abuzurile fizice și psihice la care este supusă de către soțul ei. La un moment dat, Hughes i-ar fi spus verde în față că își dorea ca ea să fie moartă. E lesne de înțeles ce impact au avut toate acestea asupra unei naturi și așa predispusă la depresie ca cea a Sylviei. Separată de soțul bătăuș și infidel, Plath își petrece anul 1962, având singură grijă de cei doi copii, Frieda și Nicholas, în casa de pe 23 Fitzroy Road, Primerose Hill din Londra și scriind cu îndârjire cele mai bune versuri ale ei. 

Clopotul de sticlă a văzut lumina tiparului în ianuarie 1963, la o lună înainte de moartea ei. În timp ce Ted Hughes era apreciat, Plath continua să fie o necunoscută în cercurile literare ale vremii. Cu toate astea, era conștientă de valoarea versurilor pe care le scria în timp ce se chinuia să depășească un episod depresiv care n-o mai lăsa de mai bine de șase luni. Se lupta cu o insomnie cronică, luând somnifere pentru a adormi. Se scula de dimineață pentru a avea grijă de copii și pentru a lucra, ritmul acesta făcând-o să slăbească 10 kilograme într-un timp scurt. A cerut ajutor medical, cu trei zile înainte de a se sinucide, fiindu-i prescrise antidepresive. Psihiatrul ei, doctorul John Horder, și-a dat seama de riscul ridicat de sinucidere pe care îl prezenta Plath stând singură, doar cu cei doi copii mici și a încercat să o spitalizeze. Nu a reușit așa că a început aranjamentele pentru ca Plath să fie aibă la domiciliu, pe durata zilei, o asistentă care să o ajute cu copiii și să o supravegheze. Nici medicamentele nu au mai apucat să își facă efectul, nici asistenta nu și-a mai intrat în rol, căci Plath, în ziua de 11 februarie 1963, dimineața devreme, la ora 4:30, s-a sinucis intoxicată cu monoxid de carbon după ce și-a băgat capul în mașina de gătit și a dat drumul la gaze. Cei doi copii, Frieda, în vârstă de 4 ani și Nicholas, de doar un an, dormeau în camera alăturată. Când asistenta trimisă de doctorul Horder ajunge pe la ora 9 dimineața la locuința de pe 23 Fitzroy Road, nu mai are cine să-i răspundă la ușă. Forțează intrarea și descoperă scena tragică. Conștientă că scurgerile de gaze ar putea să-i afecteze pe copii, Plath sigilase camera acestora cu bandă adezivă, prosoape și haine, ca să fie în siguranță. Trebuie precizat că Plath mai avusese o tentativă de sinucidere în urmă cu opt luni, când plonjase cu tot cu mașină într-un râu, încercare din care scăpase cu viață. 

În timp ce Plath murea, soțul ei era cu noua lui aleasă, Assia Wevill. A părut devastat de moartea soției sale, dar și-a continuat viața fiind moștenitorul legal al tuturor scrierilor lui Plath. La scurt timp, Assia a născut și un copil, o fetiță, pe care au botezat-o Shura. Este clar că viața Assiei cu Ted n-a fost nici ea una fericită și ea ar fiind victima violențelor fizice și verbale ale lui Hughes. În plus, majoritatea prietenilor și rudelor Sylviei au declarat-o principala vinovată pentru moartea acesteia. Arătată cu degetul și nefericită, Assia se cufundă și ea tot mai adânc în depresie. La 6 ani distanță, în martie 1969, își dizolvă toate somniferele pe care le avea într-un pahar cu apă. Îi dă să bea mai întâi Shurei, apoi golește ea restul. Nu se oprește aici: dă drumul gazelor din mașina de gătit, apoi se bagă în pat alături de Shura, punând astfel capăt atât propriei vieți cât și a micuței. 

Cunoscând toate aceste aspecte biografice și citind Clopotul de sticlă, nu poți să nu remarci o mică scenă din roman ca o premoniție sumbră a evenimentelor tragice viitoare: la un moment dat, Buddy Willard, iubitul declarat a lui Esther, o vizitează la spitalul psihiatric unde aceasta era internată după tentativa ei de sinucidere. Cu puțin timp în urmă, Joan, prietenă cu Esther dar și fostă iubită a lui Buddy, își pusese capăt zilelelor. Atunci, Buddy, frământat, îi pune întrebarea:

”- Crezi că e ceva înăuntrul meu care le face pe femei să înnebunească?”

Oare Ted Hughes și-o fi pus și el această întrebare? Cine știe? 

Se știe că Hughes a distrus jurnalul Sylviei după moartea acesteia, pentru a-i proteja pe copii, a susținut el. Asta ne duce cu gândul dacă tot ce a văzut lumina tiparului de-atunci încoace reprezintă și totalitatea creației ei literare, ținând cont că totul a trecut prin filtrul lui și că el a fost singurul care a avut acces la scrierile ei literare, toate manuscrisele fiind lăsate în casa în care a murit. Posibil să fi fost destul de zguduit de morțile acestea premature, căci dedicația de pe volumul de poezii Crow, publicat de el în 1970, este pentru Assia și Shura. Mai mult, i s-a confesat lui Elisabeth Sigmund, o prietenă apropiată de-a Sylviei, că mereu are în fața ochilor o imagine a unui bărbat într-un deșert, ținând o armă încărcată cu un singur glonte. O pasăre neagră șade într-un copac din apropiere iar omul nu se poate decide dacă să omoare pasărea sau pe el însuși. 

Cariera literară postumă a Sylviei a prins avânt cu trecerea timpului, pentru volumul de poeme Collected Poems decernându-i-se premiul Pulitzer în 1982, în timp ce cariera literară a lui Ted Hughes a intrat într-un con de umbră, faima soției sale depășind-o cu mult pe a lui. Afecțiunile psihice ale mamei s-au transmis și unuia dintre cei doi copii: fiul ei, Nicholas, devenit la maturitate biolog marin, a repetat gestul fatal, spânzurându-se la vârsta de 47 de ani. Frieda Hughes a luat calea artistică, devenind poetă și pictoriță. Trăiește în Australia. 

Viața Sylviei Plath a făcut subiectul unui film biografic în 2003, avându-i în rolurile principale pe Gwyneth Paltrow și Daniel Craig.

”Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.” — Sylvia Plath, “Lady Lazarus” from The Collected Poems

Sylvia Plath intervievând-o pe Elizabeth Bowen pentru revista Mademoiselle în 26 May 1953

Știrea apărută în ziar care anunța dispariția Sylviei Plath în timp ce ea agoniza în pivnița casei mamei sale 

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Sylvia Plath (1932-1963)

 Ted Hughes și Sylvia Plath

 Ted Hughes și Sylvia Plath

Sylvia Plath (1932-1963)

Sylvia Plath găsită moartă în bucătăria sa în dimineața zilei de 11 februarie 1963

Assia Wevill 

 Ted împreună cu Assia și Shura, Londra, 1967

 Frieda și Shura, 1966

Nicholas Hughes 

 Frieda Hughes

 Mormântul Sylviei Plath