TKJ Publishing House 2009
2 – 8 Septembrie 2015
”Ceea ce iubești cel mai mult la alții
ești chiar tu.”
”Prietenii sunt precum câinii; totdeauna
se termină rău; cel mai bine este să nu-i ai.”
”Aziyadé”
1879
Probabil cea mai frumoasă poveste de dragoste citită de
mine vreodată, scrisă absolut magnific sub forma unui jurnal, o ficțiune inspirată
însă din viața reală a lui Pierre Loti. Ca ofițer de marină, Loti ajunge în
Salonicul de la poalele muntelui mitic Olimp unde se îndrăgostește de ochii de
un verde intens ai unei cadâne care îl fixează cu privirea din spatele
grilajului casei unde aceasta locuiește. Căci acesta este Orientul anului 1876,
o lume veche cu reguli stricte, una dintre ele fiind aceea că femeile sunt
închise în haremuri de unde nu pot să iasă și nu pot fi văzute. Ochii verzi
aparțin lui Aziyadé, o tânără circaziană, una dintre cele patru neveste ale
unui turc bătrân, aflat mai mereu plecat, ochi care îl pun pe jar pe Loti,
împingându-l către o poveste de dragoste interzisă, secretă și periculoasă.
Iubirea lor se consumă pe timpul nopții, mai întâi la Salonic apoi la Constantinopl,
unde Aziyadé, având complicitatea unei servitoare bătrâne, este adusă pe furiș
de un caiac în locuința lui din cartierul Eyub.
Dar dincolo de frumoasa poveste de iubire, absolut
magnific este felul în care Loti descrie atmosfera Orientului: o lume colorată,
amestecată, gălăgioasă, cu mult soare, cu parfum de mirodenii, cu străzi
aglomerate și caiace umblând încolo și încoace pe apa strălucitoare a Cornului
de Aur. Citindu-l pe Loti, îți dorești să fii acolo, să te amesteci cu lumea
pestriță, să străbați străduțele vechi din Fanar terminate cu câte o fântână,
să intri în cafenele și să fumezi narghilea sau să bei absint, să te trezești
în fiecare dimineață în chemarea muezinului la rugăciune...
Se vede clar că Loti a fost cucerit de Orient, de misterul
chipului feminin ascuns mereu sub văluri. E o lume cu care se contopește întru
totul, aici poate dincolo de convențiile rigide și plicticoase de acasă, poate
trăi după propria filosofie, devine turc cu trupul și cu sufletul,
nemaisimțindu-se nici măcar creștin: ”Nu există Dumnezeu, nu există morală, nu
există nimic din ceea ce am fost învățați să respectăm; există o viață care
trece, căreia este logic să îi cerem cât mai multă plăcere cu putință, în
aștepatrea înspăimântătorului final care este moartea. Adevăratele necazuri
sunt bolile, urâțenia și bătrânețea. (...) am ca regulă de conduită să fac
totdeauna ceea ce îmi place, în disprețul oricărei moralități, a oricărei
convenții sociale. Nu cred în nimeni și în nimic, nu iubesc pe nimeni și nimic;
nu am nici credință, nici speranță.”
Și totuși, o iubește mult pe micuța Aziyadé. Pentru ea,
Loti se face turc, devine Arif-Efendi atât la port cât și în comportament.
Europa pare acum atât de îndepărtată... Este hotărât să devină turc și în acte
și să rămână pentru toată viața la Stambul, așa cum îl numește el, dar se
răzgândește în ultima clipă, curajul părăsindu-l. Pleacă împreună cu marinarii
lui, căci treburile oficiale în Turcia s-au terminat, lăsând în urmă o Aziyadé
deznădăjduită, singură, pradă judecății aspre a soțului care i-a descoperit
trădarea, precum și o Turcie aflată la început de război cu rușii. Pleacă însă
cu promisiunea că se va întoarce curând, dând astfel puțină speranță micuței
Aziyadé. Revine peste două luni, dar acum războiul a transfigurat totul. Află
că micuța lui Aziyadé este moartă de dor, trupul ei atât de plin de viață
altădată zăcând acum sub o bornă de marmură din cimitirul Kassim-Pașa. Pentru a
o reîntâlni, fie și dincolo de moarte, Loti este pregătit să facă orice. Se
înrolează în serviciul Turciei și moare în bătălia de la Kars, fiind și el
înmormântat în pământul sfânt al islamului. Astfel, ofițerul de marină și
micuța circaziană, despărțiți în viață, speră să se regăsească în moarte.
”Fantoma
Orientului” 1892
”Dragostea ne atinge pe toți cu farmecul
unei priviri care alunecă din adâncul unui suflet în adâncul altui suflet.”
”Adesea, detalii neînsemnate se fixează
pentru totdeauna în memorie și s-ar spune că rezumă în ele însele un întreg
loc, o întreagă epocă regretbilă sau regretată.”
În ”Fantoma
Orientului”, Loti revine asupra finalului poveștii din ”Aziyadé”, afirmând că sfârșitul celor doi iubiți nu era decât un
final pe care l-ar fi visat să-l aibă. Au trecut zece ani de la despărțirea de Aziyadé, viața l-a purtat încolo și încoace pe
oceanele lumii dar niciodată nu l-a dus din nou pe țărmul Turciei, acolo unde o
micuță circaziană l-a iubit cu atâta patimă. De zece ani se gândește mereu la
ea având conștiința încărcată că nu și-a îndeplinit promisiunea de a se
întoarce. Zece ani în care în fiecare noapte are cam același vis în care se
făcea că s-a întors la Stambul s-o caute și tot felul de obstacole i se pun
mereu ân cale, astfel că niciodată nu o găsește. Între timp a scris și cartea
despre povestea lor de iubire, dintre el și Aziyadé – un nume inventat,
recunoaște Loti, pentru a nu-l dezvălui pe cel adevărat ”care era mai drăguț și mai dulce”. Iubirea lui pentru colorata
Turcie o numește o vrajă aruncată asupra lui de islam, pe care nu o va înțelege
niciodată: ”Oh! Cum să descrii farmecul acestui loc numit Cornul de Aur!... Cum să
îl explici, chiar numai aproximativ: este alcătuit din bucuriile mele
neliniștite și din temerile mele, amestecate la umbra islamului; fără îndoială,
el nu există decât pentru mine...”
După acești zece ani de frământări, Loti revine la
Stambul, întoarcerea lui părând să fie tocmai întruchiparea viselor sale care
mereu sfârșeau prost. Totul pare să se fi schimbat: în Eyub, casa lui care a
adăpostit iubirea lui și a lui Aziyadé nu mai există, de asemenea, nici casa
soțului ei de unde se furișa în fiecare noapte pentru a străbate Cornul de Aur
cu caiacul pentru a-l întâlni. Reușește cu greu să dea de urma unor oameni de
demult care să-l lămurească ce s-a ales de ființa iubită. Iar soarta acesteia a
fost una destul de crudă: este moartă de mai bine de șapte ani, după ce a fost
închisă și izolată de soțul ei. Moartă în plină tinerețe de dorul lui și pedepsită
de soțul și stăpânul ei. O dată cu aflarea tragicului adevăr, pentru Loti tot
orașul, tot Orientul își pierde din farmec. Bogăția de culori și frumusețea
care i-au luminat viața cu zece ani în urmă pălesc, totul devine cenușiu, rece
și gol, un loc de unde nu-și dorește decât să plece. La mormântul ei, Loti se
întinde peste pământul care o acoperă și depune un sărut, cu sentimentul cert
că ea i-a simțit prezența și că va fi împăcată de acum încolo, căci, așa cum
i-a promis, Loti s-a întors la ea plin de iubire așa cum a plecat.
Pierre Loti
Pierre Loti (1850 – 1923) este pseudonimul literar al lui
Louis Marie Julien Viaud, ofițer de marină și scriitor francez, ale cărui
scrieri sunt inspirate de călătoriile făcute prin lume, în fiecare carte a sa
scriind despre o altă țară. Timid și rezervat, Loti a primit acest nume de la
prietenii săi din tinerețe după o floare indiană ”le loti”, o floare foarte frumoasă dar căreia îi place să
înflorească neobservată. A trăit o viață plină de aventuri, a călătorit mult, a
iubit și a scris cu o măiestrie care l-a dus în Academia Goncourt și în Academia
Franceză. Este singurul scriitor francez, alături de Victor Hugo, căruia i s-au
făcut funeralii de stat.
În 1877, în timpul unui sejur în Turcia, o întâlnește pe
Hatice, o frumoasă odaliscă cu ochi verzi, cu care va trăi o frumoasă poveste
de dragoste. Hatice era o tânără circaziană care făcea parte din haremul unui
demnitar turc. Înainte de plecarea lui Loti, Hatice confecționează un inel din
aurul propriilor bijuterii, gravat cu numele său, pe care îl oferă amantului
ei. Loti va purta acest inel toată viața. El se întoarce niște ani mai târziu
în căutarea iubitei sale, dar află că aceasta este moartă în urma durerii
despărțirii și a ostracizării cauzate de adulterul comis. Unii biografi, chiar
și frații Goncourt, susțin că frumoasa Aziyadé era de fapt un frumos tinerel,
Loti mascând o legătură homosexuală așa cum a făcut și Marcel Proust când evoca
tinere fete în floare care în realitate erau băieți frumoși cu nume de fete.
Nici măcar nu contează cine se ascunde în spatele lui
Aziyadé, romanul este de-a dreptul magnific, marcat de o doză importantă de
senzualitate, Loti stăpânind atât de bine arta cuvântului, din el străbătând
înspre cititor o imensă dragoste pentru Orient și pentru plăcerile pe care
viața le poate oferi. A iubit atât de mult Turcia încât a fost printre puținii
care au căutat să-i scuze pe turci pentru comiterea masacrelor împotriva
armenilor din 1915.
Din 2007 există un
premiu literar (Prix Pierre Loti) care
îi poartă numele și care recompesează cea mai bună carte de călătorie apărută
în anul anterior. În Istanbulul de azi, în Eyub, există Café Pierre Loti, o
cafenea pe care scriitorul o frecventa des, cu o minunată priveliște asupra
Cornului de Aur, al cărui interior este o evocare a vieții și operei acestuia.
Pierre Loti
Pierre Loti
Pierre Loti într-un salon arab
Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul
Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul
Café Pierre Loti din Eyub, Istanbul
