duminică, 2 aprilie 2017

Venice in Rudolf Negely's Art

 Rudolf Negely - Canal Grande la Veneția
Rudolf Negely - Coloane la Veneţia 
Rudolf Negely - Corăbii la Veneția 1931 
 Rudolf Negely - Gondole la Veneţia
 Rudolf Negely - Iole la Veneția 1934
 Rudolf Negely - Palatul Dogilor, Veneția
Rudolf Negely - Piaţetă la Veneţia 
Rudolf Negely - Promenadă la Veneţia 
 Rudolf Negely - Veneția
 Rudolf Negely - Veneția
Rudolf Negely - Veneția 
 Rudolf Negely - Veneția
 Rudolf Negely - Veneția 1935
 Rudolf Negely - Veneția, către Santa Maria della Salute



Slumdog Millionaire 2008 – sau cum destinul lucrează pentru tine

E clar că este vremea lui Dev Patel, acest actor britanic de origine indiană care este distribuit cu precădere în oare ce altceva decât în roluri de indian? Deși face o figură frumoasă în The Man Who Knew Infinity (2015) sau Lion (2016), nu pot să nu fac o comparație cu un alt film de-al lui, ceva mai vechi, Slumdog Millionaire care, o dată văzut, îți rămâne pur și simplu în suflet. În 2008, anul apariției sale, Slumdog Millionaire a rupt pur și simplu gura târgului, câștigând mai toate premiile care se puteau câștiga: opt premii Oscar, patru premii BAFTA, șapte premii Globul de Aur și altele, luând-o înaintea unor filme ca The Reader, The Curious Case of Benjamin Button, Milk sau Frost/Nixon, filme având în distribuție numai actori unul și unul.
Regizat de britanicul Danny Boyle, după un roman de Vikas Swarup, cu un Dev Patel aflat la început de carieră, cu roluri interpretate chiar de copii aleși de prin mahalalele Mumbaiului, Slumdog Millionaire se apropie destul de mult de stilul alert, efervescent și zgomotos al filmelor bolywoodiene, regizorul alegând totuși să nu facă uz de atât de specificele scene de muzică și dans.
Ideea filmului nu are cum să nu te cucerească: cum ar fi să te înscrii la Vrei să fii miliardar? fără să fii deloc un om instruit, fără să fi reușit să termini o școală, fără să fi citit cap-coadă măcar o carte în toată viața ta și totuși să știi răspunsurile la întrebări, să reușești acolo unde o groază de alți participanți, tobă de carte, au eșuat? Și asta pentru că fiecare întrebare din concurs, prin nu știu ce coincidență extraordinară, te trimite la câte un episod dureros din viața ta, astfel încât răspunsul care ți se cere îți este veșnic întipărit în minte, fie că vrei sau nu? Cam asta i se întâmplă personajului principal al filmului, Jamal Malik, care nici măcar nu se înscrie la concurs din dorința de a câștiga, ci pentru că asta este singura posibilitate de a reuși să dea de fata pe care o iubește și pe care a pierdut-o în miliardul de oameni al Indiei.

Așadar o poveste bine ticluită despre puterea destinului și despre iubire, care te ține cu sufletul  la gură, la sfârșitul căreia nu poți decât să te declari pur și simplu fermecat, dublată de o coloană sonoră de excepție, pentru care compozitorul indian A.R. Rahman a primit un Oscar. Mie mi-a rămas în special în minte piesa Mausam & Escape, pe care am inclus-o într-un personal Top 15 al celor mai bune melodii de pe coloanele sonore ale filmelor.









”Graalul măsluit”, de D.L. Wilson (Jurnal de lectură)

Editura Nemira 2007
Titlu original: ”The Unholy Grail” 2006
O poveste țesută în jurul unei teorii care, de altfel nu este nici măcar nouă, aceea a posibilității ca Isus să fi avut urmași. Urmași care, de mai bine de două mii de ani, trăind discret, împrăștiați prin lume, au grijă să nu-și deconspire sângele care le curge prin vene, căci asta nu numai că n-ar face deloc fericită Biserica Catolică, ba chiar ar spulbera întreg creștinismul.
Au existat mulți care au afirmat și au încercat să demonstreze fie că Isus ar mai fi avut și alți frați, fie că Maria Magdalena i-ar fi fost soție și că i-ar fi născut copii, că n-ar fi murit pe cruce ca mai apoi să fi înviat, că toate aceste secrete, ar fi cunoscute doar de câțiva dintre cei aleși, păzite cu sfințenie cu prețul vieții și transmise mai departe din generație în generație fie prin viu grai, fie prin intermediul mesajelor criptate, ascunse în arhitectura bisericilor, în manuscrise străvechi sau în tablourile cu teme biblice. Toate aceste versiuni alternative celei oficial recunoscute de biserică nu au putut fi dovedite cu claritate. Dar așa cum inițiatorii acestor teorii eretice nu au dovezi că lucrurile s-au petrecut cum susțin ei, nici Biserica nu are dovezi că evenimentele au fost exact cum sunt relatate în Noul Testament.
Pe teoria descendenței își bazează și D.L. Wilson firul poveștii sale în ”Graalul măsluit”, reușind să construiască un roman plin de acțiune, cu nimic mai prejos decât ”Codul lui da Vinci” al lui Dan Brown, în care o profesoară de religie, care scrie o carte despre Isus și un preot-profesor iezuit sunt implicați într-o încrengătură de întâmplări periculoase, viața le este amenințată la tot pasul și aceasta pentru că par să se fi apropiat prea mult de un secret pentru care lumea, așa cum o știm, nu este încă pregătită să îl afle. Cadavrele unor preoți iezuiți, ce aparent n-au nici o legătură între ei, înafară de credință, par să confirme faptul că mai departe de atât nu le este îngăduit să meargă.
Romanul ne poartă din New York și New Orleans, prin fumoasa Vienă, până in regiunea Rennes-le-Château din Franța, locul unde abatele Saunière a descoperit un secret pentru care biserica a fost dispusă să-i plătească o avere fabuloasă pentru a-i cumpăra tăcerea. Evenimentele care au fascinat, la un moment dat, imaginația oamenilor precum descoperirea Giulgiului din Torino, moartea tânărului duce Rudolf de Habsburg și a amantei sale la Mayerling sau cele patru crime legate de  lucrarea ”Le Serpent Rouge” din  Franța anului 1967, lucrare ce făcea aluzie la o descendență de-a lungul secolelor, sunt prezentate ca având legătura cu încercările de a dezvălui adevăruri până acum necunoscute.

Povestea care, uneori te poate pune pe gânduri, este interesantă, se citește ușor, nu există nici un pasaj plictisitor. O lectură plăcută pentru amatorii genului și nu numai căci, până la urmă, cărțile nu fac rău nimănui...

duminică, 12 februarie 2017

Ceva cu ..."Don Giovanni"


Seară la operă: sala plină, lume bună, chiar foarte bună ...și eu! Donna Anna, cu un glas sfâșietor, își plânge tatăl ucis de don Giovanni și jură răzbunare. Nimeni nu mișcă, nimeni nu îndrăznește să tulbure acest tablou al durerii! Nu mișc nici eu, ba chiar mă străduiesc să empatizez cu ea. 

Mă străduiesc, mă străduiesc și ...și ...un sforăit răsunător o acoperă cu totul pe biata donna Anna! Mă uit confuză în jur, sforăitul se aude iar. 

Nu-mi vine a crede dar, totuși mai scrutez prin semiîntunericul din sală. Și deodată, descopăr: chiar în dreptul rândului meu, la vreo patru scaune depărtare, un nene s-a lăsat copleșit de măreția momentului și a fugit în lumea viselor. O sfătuiesc pe donna Anna să caute în gâtlej niscaiva note mai înalte, altfel pierde centrul atenției.

Donna Anna însă plânge cu lacrimi amare și eu ...râd, râd de nu mai pot! Vreau să mă opresc și nu-mi iese! Săracul Mozart n-a prevăzut nici o clipă că s-ar putea distra cineva în halul ăsta, tocmai la scena aceeasta! Sigur s-ar răsuci în mormânt dacă m-ar vedea dar, cum n-are un mormânt, ci două și cum nu e în nici unul din ele, am scăpat de grija asta.
În fine, mă potolesc, mă prefac că nu-l aud pe nenea sforăitorul și mă concentrez pe Mozart. Mă concentrez, mă concentrez... Treaba asta e musai să-mi iasă, că nu degeaba cercetătorii au demonstrat că, dacă asculți muzică de Mozart, creierul tău funcționează fix la aceeași capacitate cu cel al unui geniu...
Or fi demonstrat ei cercetătorii, dar eu nu mă simt nici mai deșteaptă, nu-mi vine nici să rezolv ecuații de gradul 3 ... ci mă ia un somn teribil! Și dacă aș adormi, ce? Nici măcar n-aș fi prima, aș putea sforăi pe vocea a doua!
Deodată, pe scenă apare ...o duduiță topless! Ce? Fac ochii mari și mă înviorez instantaneu. Ce? Cum? Care-i faza? Aha, sânii goi aparțin modelului unui pictor... Ce vremuri, pe timpul lui Mozart! Nenea s-a trezit și el, exact când trebuia! Acum e odihnit și gata să nu-și mai dezlipească ochii de la ...artă!
Vine și scena de final: don Giovanni își găsește sfârșitul după ce statuia tatălui donnei Anna îl trage în lumea celor duși pe vecie. Dinspre fundul scenei, un fum alb își face drum spre scaunele spectatorilor din dreapta și stânga culoarului (în treacăt fie spus, acestea sunt cele mai bune și cele mai vânate din stal, ba sunt și scumpe). Scumpe scaunele, scump au plătit și ocupanții lor: imediat au început să se audă accese de tuse înăbușite. Puteai să întocmești o statistică destul de exactă cu toți cei cu probleme pulmonare! Doamne spilcuite cu priviri deja aburite nu voiau să cedeze, încercau să tușească discret, fără să se observe. Doar ochii lor spuneau: "Până se sfârșește criminalul ăsta de don Giovanni, mor eu nevinovată! Dar o să mor în tăcere, sacrificiu pentru artă..." Noroc că don Giovanni a ales să moară repede, așa că s-a putut lua repede o gură de aer proaspăd, pe ușă afară. Viața a învins.