Azi m-am îndrăgostit de-un stâlp

Am treabă la un bancomat. Între mine și dumnealui nu e decât o trecere de pietoni și aia destul de scurtă. Un taxi oprește să mă lase să trec. Mă cam avânt și simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Și asta la fix patru ani de când mi s-a întâmplat cam aceeași treabă, de am ajuns cu piciorul drept... drept în operație la Urgențe, unde chirurgii nu s-au lăsat pînă nu m-au înzorzonat cu o tijă metalică și mai multe șuruburi, scriind pe fișa mea de pacient un cuvânt atât de interesant: reconstrucție! Da, era tot început de august și ca să vezi, era tot vară! Vară în august? Așa o coincidență, mai rar!

Numai că eu, fată deșteaptă, nu fac de două ori aceeași greșeală! Dacă acum patru ani, simțind că-mi pierd echilibrul, m-am opintit din toate puterile să nu cad, să nu mă fac de râs și să rămân cu demnitatea neatinsă, decizie cu care ambele maleole ale piciorului meu drept n-au fost deloc de acord, alegând să se revolte rupându-se în așa hal, încât să fie nevoie de cuvântul acela interesant, anume reconstrucție, ei bine, de data asta, m-am lăsat să cad așa, ca la cinema, aproape în reluare.

În cădere, neavând cu ce-mi ocupa mintea, am înregistrat numărul de înmatriculare a taxiului, pe care l-am dat repede uitării la impactul cu solul. N-a fost deloc plăcut, dar mi-am dat repede seama că sunt destul de intactă. Am calculat atât de bine, că nici ochelarii de soare nu mi s-au clintit de pe nas!

Un domn îmi întinde o mână să mă adune de pe jos. Mă adună pe mine, geanta mea, o traistă... Apoi îl văd că mai cercetează terenul. Îmi vine să-i zic:

- Dar ce mai cauți, domnule, nu cumva demnitatea mea? S-o fi ascuns, de rușine, pe după roțile taxiului! Dacă-i așa, nici nu mai vreau să aud de ea, acolo să rămână!

Nu-i spun asta cu voce tare domnului, să nu creadă că am suferit vreo deplasare de creier, în schimb îi mulțumesc. El mă conduce, în siguranță, pe trotuar, în dreptul mult râvnitului bancomat. Îmi fac treaba, apoi mă întorc la aceeași trecere de pietoni. Îmi cam tremură picioarele, așa că apuc un stâlp în brațe și nu-i dau drumul multă vreme. Mă uit în sus: pe stâlp e o plăcuță care îmi arată clar că acolo este o trecere de pietoni. Insuficient, îmi spun, ar trebui scris negru pe alb: Trecere de pietoni! Se acceptă și împiedicații!

Lumea foiește încolo și încoace, toți mă privesc curioși, eu tot nu dau drumul stâlpului. Zici că suntem una și aceeași ființă! Unii, care m-au depășit demult, simt nevoia să întoarcă, măcar o dată capul, să verifice dacă i-am dat drumul sau nu. Nu-i dau, stimabililor, dragostea e prea mare, are cineva ceva împotrivă?

Într-un târziu, mă hotărăsc să-i spun adio, căci prea mă bate soarele în cap! Trec strada înapoi, cu multă băgare de seamă, de data asta fără incidente. Ajunsă pe trotuar, încep să-mi verific îmbunătățirile: dacă nu s-au deplasat șuruburile, dacă tija mai are același model, fleacuri din astea! Totul pare în regulă, numai că simt cum îmi crește un cucui în genunchi! Ce? Nu există cucuie la genunchi! Sunteți siguri! Căci eu tocmai m-am ales cu unul!

Kafka? Doar un amator...

Când ieși de la serviciu seara, după orele 21, îți spui că na, cam asta ți-a fost ziua, ce altceva mai poate să se ți se întâmple? Aseară, trec pe pietonalul Ștefan cel Mare: sunt puțin plictisită, n-am nimic programat...sunt plictisită. Terasele sunt pline, e ceva forfotă! La una din terase, o trupă cântă reușind să facă atmosferă și să binedispună nu numai pe cei care beau un vin, ci și pe cei care trec întâmplător pe acolo. Chiar e frumos! Mă mai binedispun și eu dar plec repede căci mă grăbesc să prind un tramvai spre casă.

Ajung în stație, la Teatru, unde două zălude, căci altfel n-am cum să le numesc, se distrează de minune apăsând, iar și iar, pe butonul unei reclame la pampers, cremă de uns fundul bebelușilor sau mai știu eu ce, că n-apuci să mai vezi produsul de nervi! Pe buton scrie: ”Fă gâgâlicea să râdă!”. Am mai scris despre asta, cred că unii sunt deja la curent. Tu, n-ai ce face, apeși pe buton și ăla micu’, din plâns trece imediat în râs. Instantaneu! Fraților, când vedeți că cineva trece, la secundă, din plâns în râs, vă spun că nu mai e cazul nici să-l înfășori în pampers, nici să-l mai ungi cu vreo cremă, îl duci direct la psihiatru!

Cred că mai am încă o urmă de surâs pe chip, căpătat de la terasele de pe pietonal, căci cele două zălude, apăsând de zor pe buton, râd la mine așa, ca între complici! Vor să mă integreze în distracție! Îmi șterg repede zâmbetul și-mi iau fața care zice ”Luați-vă imediat degetele alea păcătoase de pe afurisitul de buton, că n-aveți nici un haz!”.

Zăludele par să priceapă, au un moment de zăpăceală, nu știu cum să reacționeze! Un momențel, nu mai mult, căci uneia dintre ele îi vine ideea salvatoare: cască teatral (doar suntem la doi pași de Teatrul Național, se pare că actoria plutește în aer), își duce mâna la gură să-și acopere căscatul, apoi mâna îi alunecă ușor, ușor pe spate unde își scarpină o mâncărime înventată, fix la distanța necesară ca al ei cot să nimerească drept în buton! Gâgâlicea cea isterică se pornește iar pe râs! Măi fată, ești tu zăludă, dar proastă nu ești!

E clar, trebuie luptat cu alte mijloace: mă pomenesc că studiez terenul, dacă sunt camere video, încotro sunt îndreptate, dacă sunt funcționale... ce șanse am să nu fiu prinsă! Apoi trec repede în spatele refugiului de tramvai unde reperez un mic panou electric, cu două fire aflate la vedere, făcându-mi cu ochiul. Mă uit la fire și-mi dau seama brusc... și-mi dau seama, zic, ce de lucrușoare inutile cărăm noi damele, zilnic, prin genți: portofel, parfum, chei, ruj, telefon, ochelari de soare, ochelari de vedere (dacă e cazul, la mine e cazul, mai mult, îmi explic acum de ce n-am zărit nici o cameră de luat vederi deși e sigur că ele există!) și lista e lungă, lungă, de abia reușesc să închid geanta când plec de acasă! Useless! Cu adevărat folositoare ar fi fost un patent zdravăn, un cuțit serios, ceva cu care să mă reped la cele două fire și să pun capăt agoniei! Stai: agonia mea sau agonia celui mic pe care l-am diagnosticat deja ca având grave probleme la cap? I am confused!?!

Degeaba mă holbez la cele două fire, că nu vor să se taie singure! Sper din tot sufletul ca un tramvai să vină și să le ia pe cele două zălude, dar nici miracolul ăsta nu se întâmplă! În schimb, vine un tramvai care să mă ia pe mine, așa că mă consider salvată! Mă așez repede, strategic, la fereastră, să fiu sigură că nu-mi scapă nici o vitrină de la magazinele de pe Cuza Vodă. Sunt foarte mulțumită! Atât de mulțumită că nu observ la timp cum în fața mea se așează o tânără cu un bebeluș în brațe. Spun că nu observ la timp, că s-au ocupat deja toate locurile ca să mai apuc să mă mut. Ce-i asta, e seara bebelușilor? Ce cauți pe drumuri, femeie, la ora asta, cu ăla micu’ după tine, să mă enervezi pe mine? Și mai e și nemâncat, căci tânăra mămică își scoate un sân rotofei și-l bagă în gura plodului care începe să sugă cu lăcomie! Nimic mai natural, o să-mi spuneți, ce te ultragiezi așa, soro! Eu nu mă ultragiez, dar am pierdut toate vitrinele de pe Cuza Vodă! N-am apucat să zăresc nici una! Măcar ăla micu’ suge liniștit, nu plânge, tot e ceva!

Mama, sânul și copilul sunt observați de un individ așezat pe bancheta de vizavi. Acesta lasă brusc o brichetă de care părea fascinat și începe să imite perfect scâncetul unui bebeluș. Voi vă imaginați scena? Un copil adevărat, îndreptățit să scâncească, dar care tace mâlc și un om în toată firea care scâncește, obsesiv, ca un copil mic!!! Păi scena asta suprarealistă îl trimite pe Kafka drept în tabăra amatorilor! Toți călătorii privim și nu ne vine să credem ce vedem. E clar, pe lângă seara bebelușilor, e și seara nebunilor!

Tramvaiul trece în goană pe lângă vitrina puternic luminată a unui magazin de ștampile. Vitrina nu i-a scăpat nebunului care lasă repede scâncitul și trece la imitarea unei funcționare care are de ștampilat un teanc de hârtii! Pardon, ce hârtii? Documente importante, doar alea presupun: unu - a fi ștampilate, doi – a fi ștampilate atât de repede, nu? Mâinile nebunului iau din dreapta documente imaginare, filă cu filă, le pun ștampilă și le așează, ordonat, în stânga. În tot timpul ăsta, gura-i scoate sunetele specifice unei ștampile aplicate, cu hotărâre, pe documentele cele importante: Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Într-un ritm sacadant, perfect sincronizat cu propriile gesturi, până termină toate documentele! După ce termină documentele, se pune iar pe scâncit în locul ăluia mic!

Nu, vă spun eu, Kafka a murit la timp, altfel nu mai avea nici o șansă!

De ce a murit Carmen, miercuri seară

Miercuri am fost să văd Carmen de Georges Bizet. Da, a fost frumos, artiștii chiar s-au străduit! Și eu m-am străduit, m-am străduit să văd ceva prin coafura prea înaltă, cu niște cârlionți electrizați, ca niște antene, a unei dame din fața mea, o damă în rochie verde. Totuși, ar trebui impuse niște reguli la intrare! Știu, s-a renunțat de mult la ținuta obligatorie, acum vine îmbrăcat fiecare cum vrea! Dar coafurile damelor?! Ei bine, astea ar trebui atent verificate! De către o comisie! Spre exemplu, dama cu părul antenă își prezintă biletul la intrare. E mândră tare de ea, de rochia ei verde, de coafura ei proaspăt ieșită din mâinile stilistului, de cultura ei... ce mai, în general, e mândră! Trage cu coada ochiului la cei câțiva cameramani care își pregătesc echipamentele de filmare și nu poate să nu se gândească ce bine ar fi dacă... Mai știi pe cine cade camera? Undeva în planul doi, niște ochi de vultur analizează înălțimea podoabelor capilare ce intră pe ușă. Cum este clar că cea a rochiei verzi a ieșit cu mult din limita admisă, posesorul ochilor de vultur se îndreaptă discret către ea, numai zâmbet:

- Stimată doamnă, vă rog să mă urmați, avem o întreagă comisie întrunită pentru dumneavoastră!

- O comisie? Venită special pentru mine? Ah! și dama se uită triumfătoare la soțul ei, pentru care nu s-a întrunit nimeni. Să mergem, domnule, ce vrea comisia de la mine?

- Pentru început, să vă pună câteva întrebări...

- Oh, un interviu, zice dama bucuroasă peste poate că fost inspirată și a venit atât de gătită. Televiziune, interviuri, viitorul nu poate fi decât unul glorios! se gândi ea.

Este condusă într-o încăpere ferită de zarva din hol, unde trei inși trec direct la subiect:

- Luați loc, doamnă! Constatăm că aveți niște zulufi foarte, foarte înalți, spuneți-ne, aveți probleme cu auzul?

- Ce?! Ce-ați zis?! întreabă dama nepricepând deloc.

Membrii comisiei se uită confuz unii la alții. Și dacă duduia e chiar surdă, ce ne facem? Nu avem protocol pentru așa ceva?! Unul dintre ei se apropie de urechea rochiei verzi și-i urlă de-a dreptul:

- Doaamnăă, sunteți suurdăă?

Întrebarea, cu prea mulți decibeli, mai că o face pe damă să sară de pe scaun și să ricoșeze de perete, dar ea se prinde bine cu mâinile și hotărăște să înfrunte orice mârlănie, de dragul faimei:

- Dacă sunt surdă? Ce întrebare tâmpită! De ce aș veni la un spectacol de muzică, subliniez, de muzică, dacă aș fi surdă?! N-ar avea nici un sens!... și-i privește cu un aer superior. E plină lumea de proști, mai gândește ea, dar îmi închipuiam că n-au cotropit încă și... opera!

- Eh, doamnă, nu-i chiar așa lipsit de sens! Mai știm noi pe unul, de-acu trei sute de ani, care era surd ca o ciubotă și nu numai că se încăpățâna să compună muzică, dar mai ținea morțiș și să dirijeze orchestra... Deci, răspundeți la întrebare!

- Nu sunt surdă, domnule!

- Buuun, ce loc aveți în sală?

- Rândul patru, locul unu, pe stânga. De ce vreți să știți?

- Rândul patru? Grav, chiar foarte grav! Dar să revenim: ați dat bani pentru coafura asta?

- Domnule, dumneata ești normal? Ce tot sari de la una la alta? Ba mă-ntrebi de sănătate, ba de locul din sală, ba de părul de pe cap... Gata, plec! și rochia verde, parolistă, se și ridică și dă să facă ce tocmai spusese.

N-apucă să facă un pas spre ușă că o mână, cât o lopată, o înșfacă și o așează din nou pe scaun. Simte că o ia cu un fel de amețeală, de draci, de ciudă, de necaz pe urâții ăștia din fața ei, pe întreaga lume, cu tot cu mototolul de bărbatu-său, care niciodată nu e prin preajmă când are nevoie de el!

- Mult?

- Ha?! Ce să fie... mult? bâgui ea.

- Ați dat mult pe frizura asta?

Nu, e clar, urâții și-au pus în gând să se joace cu nervii ei!! Dar las’ pe ea! Își ridică semeț capul și răspunde cât mai ferm cu putință:

- Da! Am dat fix cât mi-a cerut, plus bacșiș, că sunt o doamnă! Și merită fiecare bănuț, sunt în tendințe! Altceva, ce mai vreți să știți, domnilor urâți?

Cei trei urâți se uită, iar, unul la celălalt: am auzit noi bine, ne-a făcut urâți? Ne-a făcut ea, sau eram urâți dinainte? aceasta-i întrebarea. Dar să lăsăm pe altădată dezbaterea asta și să terminăm o dată! Urâtul numărul unu vorbește primul:

- Nu mai avem timp, așa că, s-o scurtăm: vă sfătuim sincer să faceți un schimb de locuri, să mergeți pe ultimul rând!

- Ce face?! Pe ultimul rând? Și de ce, mă rog?

- Pentru că toți oamenii din spatele dumneavoastră n-o să vadă nimic de claia asta din ...tendințe? Singura posibilitate să vă păstrați locul ar fi fost dacă ați fi fost surdă și spiralele astea ...din tendințe, v-ar fi adus sunetul mai aproape, prin cine știe ce procedeu scos tot ...din tendințe...

- Ha, ha! Ei, asta-i bună! E clar, până acum, credeam că sunteți doar urâți, dar văd eu bine că sunteți și urâți și proști! Nici nu mă gândesc să accept așa ceva! Ce mârșăvie! Și-și îndreaptă spinarea, scoțându-și bărbia și pieptul, ca pentru a-și întări refuzul.

Aha, pieptul! Urâtul numărul doi observă că bustul damei e cam prea generos! Măi să fie, își zice el, oare cum o să reușească spectatorii de pe același rând să treacă de țâțele electrizatei ăsteia?! Pfui!! Pericol mare! Ne mai trebuie o comisie! Să vedem: Carevasăzică, noi suntem Comisia de Pleoștit Părul (CPP) și ne mai trebuie o comisie, Comisia de Pleoștit Pieptul (CPP)... La dracu, îmi dă tot CPP! Nu, nu e bine, o să ne confunde lumea! Și vorba aia, noi cei de la Pleoștit Părul ne ocupăm de treburi ceva mai înalte...

Urâtul numărul trei nu mai are nici un chef de discuții. Le face semn celorlați doi să se dea la o parte, că preia el de aici încolo și fără alte menajamente, se năpustește în freza rochiei verzi și din două-trei mișcări dibace, pleoștește și toți zulufii, pleoștește și toate tendințele! Acum, părul damei-i stă, ca vai de el, lipit și banal, de creștet.

Doamna se face verde la față, mult mai verde chiar și decât rochia:

- Ce? Ce-i asta?! Nu, nu permit! O să fac plângere, o să... Se sufocă de furie, o tuse covulsivă-i pune stăpânire pe pieptul cel generos, vrea să mai zică ceva, dar nu mai are vreme, căci cei trei urâți o și scot pe ușă afară, făcându-i vânt în mulțimea veselă din holul operei. Mai apucă doar să-l audă pe unul dintre ei cum îi face o urare:

- Vizionare plăcută, doamnă! Și nu care cumva să vă uitați în vreo oglindă, s-ar putea să nu fim singurii urâți din seara asta!

Mai mult împleticindu-se, ajunge la locul ei, de pe mult râvnitul rând patru. Mototolul de bărbatu-său nici nu observă că ar fi ceva schimbat la ea. O face atentă:

- Ia uite dragă, se filmează, ce bine că avem locuri tocmai lângă culoar, sigur ne prinde și pe noi în vreun cadr...

O privire de-a nevestii îl face să înghită pe loc tot ce mai voia să zică! Rochia verde scoate o oglindă din poșetă, se privește în ea și doar un geamăt prelung e tot ce mai poate să îngaime: e un dezastru! Un singur fir, unul singur, scăpat, prin nu știu ce minune, de Comisia de Pleoștit Părul și se încăpățânează să stea țanțoș, spiralat și ridicat, țintind drept spre amorașii pictați pe tavanul sălii, mărturie vie a ceea ce a fost și nu mai este: o coafură cu semnătură.

Oamenii din jurul ei sunt veseli, mulțumiți și rochia cea verde nu înțelege de unde atâta fericire?! Spectacolul începe și ea n-o vede pe Carmen cum își unduiește șoldurile de țigancă și cum îi cântă lui don Jose pentru a-l cuceri. Ușuratică ființă! Toată lumea aplaudă extaziată, numai ea nu vede nimic: ce fuste înflorate și învolburate, ce piruete, ce castaniete??? Nu are în fața ochilor decât oroarea pe care i-a întors-o afurisita de oglindă! Nu vede nici cum, la pauză, lumea iese afară la o țigară, sau la un pahar de șampanie în foaier. Ba da, vede cum mototolul de barbatu-său dispare repede de lângă ea și nu revine decât după ce se sting luminile pentru un nou act. Ia stai, nu cumva, nu cumva i-o fi rușine cu mine? Las’ că mi ți-l scutur eu acasă!

La un moment dat, nu mai rezistă! Se răsucește în scaun si privește la lungul șir de chipuri din spatele scaunului ei. Pentru ăștia a trebuit eu să sufăr așa afront? Pentru amărâții ăștia? Amărâții nici nu o bagă în seamă, sunt numai ochi și urechi la tot ce se întâmplă pe scenă. Ba da, chiar de pe locul din spate, o duduie cu un aer impertinent, se apleacă ușor spre ea și-i șoptește la ureche:

- Madam, mai ușor cu șampania prin pauze, scena e fix în partea cealaltă!

Ohh, cerule! Ce-a zis? Ce-a zis? Eu?! Eu, băută? Degetele rochiei verzi se înfig în scaun cu așa o putere, că dacă n-ar fi fost dintr-un lemn de esență tare, menit să reziste oamenilor și veacurilor, s-ar fi făcut fărâme. Auzi obrăznicie, să-mi spună mie așa ceva!! Ah, dacă aș avea o putere, dacă aș avea o... i-aș arăta eu ei, ar plăti scump, ar plăti măcar cu viața! Da, cu viața! Să moară! Să moară! Să moar...

Firul cel singuratic de pe capul ei vibrează într-un mod ciudat către amorașii din tavan. O bufnitură puternică se aude dispre scenă. Rochia verde se întoarce și o vede  pe Carmen căzută, secerată de cuțitul lui don Jose. Nu! Nu de ea era vorba! Țâșnește în picioare și strigă:

- Nu, n-am vrut, nu pe ea!

Cortina cade, toată sala e în picioare, aplaudând și aclamând frenetic. Aplaudă și aclamă și mototolul! Ei, asta-i chiar prea de tot! S-ar părea că nu-i chiar așa de mototol, până la urmă! O unghie ascuțită îl așează înapoi, la locul lui, pe mototol:

- Stai dracului jos și potolește-te, altfel te culci în seara asta și nemâncat și ne...!

Mototolul e paralizat de spaimă și de durere. Știe ce înseamnă să se culce nemâncat, a mai pățit-o, dar celui de-al doilea ne... nici nu îndrăznește să-i dea vreo semnificație!

- The End -

Un rucsac într-un tramvai

Mark Lague - Orange Street Car

Azi am fost omul potrivit la locul potrivit! Ies de la serviciu, vagabondez un pic prin buricul târgului și când mă hotărăsc să mă adun pe-acasă, mă îndrept spre stația din Piața Unirii să iau tramvaiul. În stație, puhoi de lume. Mă uit la oameni și nu-mi convine, pe fața fiecăruia parcă stătea scris: ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”. Nu, nu e bine deloc! Păi, dacă toată omenirea asta așteaptă un 6, eu unde mai încap? Și mai vreau să stau și jos, doar mă dor picioarele! Ce, credeți că-i așa simplu să vagabondezi?

E cazul să gândesc strategic. Ideea genială îmi vine pe loc: ce-ar fi dacă aș lua un tramvai o stație-două, în sens invers, cobor la Teatru sau în Tg. Cucului, că de acolo nu urcă mai nimeni și nu numai că am loc, dar mi-l aleg fix pe care îl vreau eu, adică să bată soarele din stânga când eu mă uit la dreapta și… logic, să bată din dreapta când eu mă uit la stânga! Dacă n-ați înțeles ce-am vrut să zic, nu-i problemă, că nici eu n-am priceput mare lucru!

Deci, când ai o idee atât de măreață, apoi e musai să o pui și în practică, altfel ce rost mai are să-ți fi consumat ”micuțele celule cenușii”, cum spunea odată cineva deștept care… nici n-a existat! Zis și făcut: urc în primul tramvai care vine în sens invers și sunt foarte mulțumită de mine! Mă și văd cum, instalată comod, mă uit de sus la toți săracii care așteaptă în Piața Unirii, cum se înghesuie ei disperați să capete un loc, să aibă o gură de aer… Și eu ce să vă fac? Plătiți dacă n-aveți idei!

Deodată, în dreapta mea un moș și consoarta lui încep să se agite. Consoarta îi zice tovarășului ei de viață:

- Uite, băiatul ăla care fuge! L-a uitat. Și-l pune pe moș să ridice un rucsac dintre scaune.

Ce???? Unul care fuge și un rucsac uitat într-un mijloc de transport? Clar, e atentat! Fir-ar mama mea, care m-a făcut fără de noroc, că nu puteam să stau potolită! Auzi, să mor așa, degeaba, de la prea mult geniu!  Măcar de-aș putea să mă aleg cu ceva din treaba asta, de exemplu, pe piatra mea de mormânt ar putea scrie: ”A murit pentru o idee!”. Dar nici de asta n-o să am parte, că n-am apucat s-o spun nimănui! Și moșii ăștia doi, ce tot se foiesc cu rucsacul în brațe, în loc să-l arunce cât colo și să dea alarma? Ăștia nu văd în ce lume trăim? E clar, unii se uită degeaba la televizor!

Nu mai rezist să nu mă bag în seamă și îi întreb:

- Dar ce s-a întâmplat?

- Un  băiat a uitat rucsacul ăsta. (Pe asta o știu deja, săriți, vă rog, cu noutățile!) Și acum fuge după tramvai, uite-l colo. Oare o să-l ajungă din urmă?

Mă uit în direcția indicată (voi nici la vârsta asta nu ați învățat că nu se arată cu degetul?) și văd, într-adevăr un tinerel fugind. Când tramvaiul încetinește la o trecere de pietoni, tinerelul pare să-l ajungă din urmă, când prinde viteză, disperarea se citește pe chipul acestuia. Le zic celor doi bătrâni:

- Stați liniștiți, o rezolv eu pe asta! Cobor eu la prima, iau rucsacul și-l aștept pe tip să i-l dau. Ce ziceți?

Chipurile celor doi se luminează:

- Aaa, cobori matale la prima și i-l dai? Ce frumos!

Eu, bineînțeles, nu le-am spus că oricum coboram, îi las așa, să creadă că o fac doar de dragul de a ajuta!

Tramvaiul oprește la semafor. Tinerelul nostru, roșu tot la față și fără suflu, îl ajunge din urmă. Cei doi bătrânei sunt bucuroși să-i facă semne pe muțește, arătându-i rucsacul și pe mine (iar arătați cu degetul?), încercând să-l facă să înțeleagă că eu o să cobor și c-o să i-l dau. Nu-mi vine să cred când, din solidaritate, încep să arăt și eu spre mine, tot cu degetul! Apoi, tramvaiul, indiferent la toată drama, o țâșnește voios din loc, punând distanță între rucsac și stăpânul lui.

Între timp, moșul începe să-și aducă aminte de o poveste cu un telefon pierdut într-un tren, un smartphone, care suna încontinuu și el, cum nu știe să răspundă la un telefon ca astă, se uita neputincios la el cum suna, fără să poată face nimic… (Mă lași, domnule, cam multe pierderi pentru o singură după-amiază, e clar că te-ai născut în zodia găsitorilor de astfel de obiecte!).

Înșfac rucsacul, cobor la prima și aștept. Mă cam bate soarele în cap, dar nu-i nimic, trebuie să stau în plină vedere. Aștept! Aștept! De partea cealaltă, un tramvai 6, gol-goluț, oprește și-i culege pe cei doi-trei călători. Îi văd cum, cu tot timpul din lume, se uită după cel mai convenabil loc, ăla unde soarele bate din stânga dacă te uiți în dreapta și din dreapta dacă te uiți în stânga... Păi da, păi nu? Vă rog să verificați și tapițeria, stimați călători, poate e prea veche și prea roasă pentru domniile voastre?! Haideți, haideți, respectați-vă! Apoi, al meu tramvai 6, după care venisem special, pleacă țanțoș spre Piața Unirii, fără mine!

Mă uit la rucsac: tinere, sper ca toată viața ta să fie în rucsacul ăsta, altfel, ai încurcat-o cu mine! Mă gândesc dacă sa-i spun ceva de dulce sau nu. Tinerelul apare, sfârșit, dar mulțumit când dă cu ochii de rucsac. Mă hotărăsc să fiu politicoasă, doar m-a crescut bine mama, aia care m-a făcut fără de noroc, îi înmânez prețiosul obiect, el îmi mulțumește foarte călduros (de parcă nu era destul de cald afară!) apoi ne despărțim.

Eh! Dat fiind că le-am rezolvat pe toate pe ziua de azi, să mă duc să aștept un tramvai!

Ceva cu ..."Don Giovanni"

Seară la operă: sala plină, lume bună, chiar foarte bună ...și eu! Donna Anna, cu un glas sfâșietor, își plânge tatăl ucis de don Giovanni și jură răzbunare. Nimeni nu mișcă, nimeni nu îndrăznește să tulbure acest tablou al durerii! Nu mișc nici eu, ba chiar mă străduiesc să empatizez cu ea. 

Mă străduiesc, mă străduiesc și ...și ...un sforăit răsunător o acoperă cu totul pe biata donna Anna! Mă uit confuză în jur, sforăitul se aude iar. 

Nu-mi vine a crede dar, totuși mai scrutez prin semiîntunericul din sală. Și deodată, descopăr: chiar în dreptul rândului meu, la vreo patru scaune depărtare, un nene s-a lăsat copleșit de măreția momentului și a fugit în lumea viselor. O sfătuiesc pe donna Anna să caute în gâtlej niscaiva note mai înalte, altfel pierde centrul atenției.

Donna Anna însă plânge cu lacrimi amare și eu ...râd, râd de nu mai pot! Vreau să mă opresc și nu-mi iese! Săracul Mozart n-a prevăzut nici o clipă că s-ar putea distra cineva în halul ăsta, tocmai la scena aceeasta! Sigur s-ar răsuci în mormânt dacă m-ar vedea dar, cum n-are un mormânt, ci două și cum nu e în nici unul din ele, am scăpat de grija asta.

În fine, mă potolesc, mă prefac că nu-l aud pe nenea sforăitorul și mă concentrez pe Mozart. Mă concentrez, mă concentrez... Treaba asta e musai să-mi iasă, că nu degeaba cercetătorii au demonstrat că, dacă asculți muzică de Mozart, creierul tău funcționează fix la aceeași capacitate cu cel al unui geniu...

Or fi demonstrat ei cercetătorii, dar eu nu mă simt nici mai deșteaptă, nu-mi vine nici să rezolv ecuații de gradul 3 ... ci mă ia un somn teribil! Și dacă aș adormi, ce? Nici măcar n-aș fi prima, aș putea sforăi pe vocea a doua!

Deodată, pe scenă apare ...o duduiță topless! Ce? Fac ochii mari și mă înviorez instantaneu. Ce? Cum? Care-i faza? Aha, sânii goi aparțin modelului unui pictor... Ce vremuri, pe timpul lui Mozart! Nenea s-a trezit și el, exact când trebuia! Acum e odihnit și gata să nu-și mai dezlipească ochii de la ...artă!

Vine și scena de final: don Giovanni își găsește sfârșitul după ce statuia tatălui donnei Anna îl trage în lumea celor duși pe vecie. Dinspre fundul scenei, un fum alb își face drum spre scaunele spectatorilor din dreapta și stânga culoarului (în treacăt fie spus, acestea sunt cele mai bune și cele mai vânate din stal, ba sunt și scumpe). Scumpe scaunele, scump au plătit și ocupanții lor: imediat au început să se audă accese de tuse înăbușite. Puteai să întocmești o statistică destul de exactă cu toți cei cu probleme pulmonare! Doamne spilcuite cu priviri deja aburite nu voiau să cedeze, încercau să tușească discret, fără să se observe. Doar ochii lor spuneau: "Până se sfârșește criminalul ăsta de don Giovanni, mor eu nevinovată! Dar o să mor în tăcere, sacrificiu pentru artă..." Noroc că don Giovanni a ales să moară repede, așa că s-a putut lua repede o gură de aer proaspăd, pe ușă afară. Viața a învins.