Florăresele lui Louis Marie de Schryver (1862-1942)

Virginia Woolf sau terapia prin scris (Jurnal de lectură)

„Jurnalul unei scriitoare”

Editura Univers 1980, Colecţia „Corespondenţe. Memorii. Jurnale”

„Femei celebre pe divan”, de Catherine Siguret

Editura Curtea Veche 2009

Virginia Woolf a ţinut cu regularitate un jurnal timp de 26 de ani, ultima însemnare fiind făcută cu patru zile înainte de a muri. Nu scria în fiecare zi. Soţul ei, Leonard Woolf, nu a dat spre publicare decât o foarte mică parte din însemnările ei, în special pe cele care priveau activitatea ei de scriitoare. Din paginile de jurnal reiese destul de clar că scriitoarea era conştientă pe deplin de stările de depresie şi crizele de nervi pe care le avea destul de des. Era conştientă şi scria despre aceste stări. Scria ca „să-i treacă nervii”. Avea migrene care debutau cu pierderea conştiinţei şi care o ţintuiau la pat şi câte două săptămâni. Ea singură îşi numea sistemul nervos „bizar şi dificil” sau „bieţii mei nervi înnodaţi la ceafă”.

La 25 octombrie 1920, Virginia nota: „De ce oare este viaţa aşa de tragică? Atât de asemănătoare unui prag îngust deasupra unui abis. Mă uit în jos. Mă cuprinde ameţeala. Mă întreb dacă voi fi în stare să ajung la capătul drumului.(...)Nu pot să ţin ochii închişi. Este un sentiment de neputinţă, de neîmplinire”. La 2 august 1924 avea iar o cădere: „Iată-ne la Rodmell, îmi rămân douăzeci de minute libere până la masă. Mă apasă o stare de deprimare ca şi cum am fi bătrâni şi ne-am apropia de sfârşitul tuturor lucrurilor”. O consemnare din 7 decembrie 1925 spune: „Şi moartea pe care o simt apropiindu-se tot mai repede. Patruzeci şi trei de ani: câte cărţi voi mai scrie oare?”.

Virginia Woolf vorbeşte despre viaţa ei ca despre „o mare nervozitate şi căutare înfrigurată după ceva. Şi o mare satisfacţie, căci aproape întotdeauna savurez ceea ce fac, dar am frecvente stări de indispoziţie. Nu cred că mi se întâmplă vreodată să mă plictisesc. Uneori mă simt puţin deprimată, dar am o mare putere de regenerare, pe care o verific acum pentru a cincizecea oară. Trebuie să-mi cruţ capul cu multă grijă, dar după cum îi spuneam astăzi lui Leonard, îmi place societatea într-un mod epicurean, sorbind cu înghiţituri mici şi închizând ochii pentru a o savura mai bine. Mă bucur aproape de tot ceea ce există. Dar în mintea mea se ascunde un căutător neobosit. De ce oare nu există în viaţă o descoperire pe care să poţi pune mâna şi să spui: aceasta este ceea ce caut? Deprimarea mea se datoreşte faptului că mă simt hărţuită. Caut, dar nu este asta, nu, nici asta! Atunci, ce este? Şi oare voi muri înainte de a descoperi?”.

Scria pentru a se detensiona, lua somnifere pentru a face să-i treacă durerile de cap cauzate de la prea mult scris, intrând astfel într-un cerc vicios. Era de părere că starea de deprimare pe care o avea ea era o stare pe care o aveau majoritatea oamenilor obişnuiţi. Gândindu-se la o viitoare carte, se surprindea că vorbeşte singură. Scrisul reprezenta atât o sursă de plăcere cât şi una de nelinişte. Oscila mereu între a-şi considera romanele fie foarte bune, fie fără nici  o valoare. Dacă i se spunea că ultimul roman este unul bun, era fericită. Dacă criticile erau nefavorabile, devenea nervoasă, nenorocită, deprimată. Apoi, încerca să se încurajeze singură: „la drept vorbind, adevărata plăcere o ai numai când scrii, iar când eşti citit nu încerci decât o plăcere superficială”.

Atunci când nu-şi scria roamnele, Virginia era o cititoare împătimită (avea o parere foarte proastă despre opera lui James Joyce şi una foarte bună despre Dostoievki, numindu-l „pierzania literaturii engleze”), sau făcea critică literară pentru „The Times” sau „The Listener”. În 1925 a pozat pentru revista „Vogue”.

Sinuciderea

Psihanaliştii afirmă că Virginia Woolf a fost un caz de psihoză maniaco-depresivă. Cauza bolii îşi are obârşia în copilăria sa, la vârsta de 13 ani, când, la moartea mamei, tatăl o obligă să sărute cadavrul rece şi înţepenit al acesteia. În perioada de doliu, are primele halucinaţii auditive: noaptea, îşi aude mama moartă vorbindu-i. De altfel, toată viaţa ei şi-a considerat tatăl ca fiind autorul moral al morţii mamei, din cauza felului tiran de a fi şi indiferenţei rece  ale acestuia, după cum a fost supărată şi pe mama sa că a fost prea docilă. După dispariţia mamei, Virginia şi sora sa mai mare, Vanessa, cad pradă abuzurilor sexuale ale celor doi fraţi vitregi mai mari, Gerald şi George. Nu au dreptul să se plângă, căci în casa tatălui lor, toată lumea trebuie să îndure şi să tacă. Acesta a fost motivul pentru care, din punctul de vedere al numeroşilor biografi, scriitoarea nu a avut nici un fel de înclinaţie pentru heterosexualitate. Cu toate acestea, ea se căsătoreşte cu Leonard Woolf, un tânăr scriitor, după ce îl refuză pe Llyton Strachey, care era o minte strălucită dar avea un fizic respingător şi, mai mult, era homosexual. Leonard îşi dă seama de geniul scriitoricesc al soţiei sale şi renunţă la propria carieră pentru a deveni, zi şi noapte, infirmierul acesteia. Era un terapeut ciudat însă pentru că el însuşi era un nevrozat. Încercând să-şi trateze soţia, încerca să se trateze, de fapt, pe el. Dar cel mai important rol al lui Leonard este acela de lector şi de editor. În 1917 soţii Woolf înfiinţează editura Hogarth Press, instalată în mijlocul salonului casei lor, editură care se dovedeşte repede rentabilă datorită succesului scriitoricesc al Virginiei.

Toată viaţa ei, Virginia a luptat cu proprii demoni: insomniile, halucinaţiile, coşmarurile sau anorexia.

Virginia Woolf a fost atrasă de femei: a simţit o atracţie pentru o tânără feministă, Katherine Mansfield şi a avut o relaţie cu o scriitoare care-şi asuma statutul de lesbiană, Vita Sackville-West. Cu ea a descoperit Virginia plăcerea fizică, nu cu soţul Leonard, care, mereu atent, a făcut tot posibilul pentru a stinge această idilă interzisă. Viaţa Vitei a inspirat romanul „Orlando”. O iubire pur platonică a simţit şi pentru Ethel Smith, o compozitoare în vârstă de 72 de ani, feministă şi extravagantă. Nu a avut însă niciodată curajul de a merge până la capăt către ceea ce ar fi făcut-o cu adevărat fericită, anume viaţa alături de o femeie. Mai mult, se simţea deosebit de vinovată, căsătoria cu un bărbat fiind o tentativă de renunţare la homosexualitate, ceea ce nu a făcut decât să o conducă spre o depresie majoră. O analiză psihanalitică a biletului de adio către Leonard, înainte de a se sinucide, în care îi scrie că n-ar fi putut să fie mai fericită decât a fost alături de el, arată că, de fapt, nu-şi mai dorea o asemenea fericire, fericirea cu un bărbat. Şi-a perceput sinuciderea ca pe o vindecare. Este o percepţie foarte des întâlnită la psihoticii maniaco-depresivi: omorând durerea, omorând trupul bolnav, ar putea renaşte sănătoşi. Mai mult, sinuciderea are loc într-o perioadă când pacientul se simte mai bine, când este capabil să măsoare prăpastia în care a căzut. Iar atunci, „moare de frică”, nu cumva să se prăbuşească din nou.

Biletul de adio al Virginiei Woolf

Dearest,

I feel certain I am going mad again. I feel we can’t go through another of those terrible times. And I shan’t recover this time. I begin to hear voices, and I can’t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness. You have been in every way all that anyone could be. I don’t think two people could have been happier till this terrible disease came. I can’t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know. You see I can’t even write this properly. I can’t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that – everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you. Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can’t go on spoiling your life any longer.

I don’t think two people could have been happier than we have been.

Virginia Woolf s-a sinucis aruncându-se în apele învolburate ale râului Ouse, după ce şi-a burduşit buzunarele cu pietre. Avea 53 de ani. Anterior, avusese şi alte tentative să-şi ia viaţa aruncându-se pe fereastră sau otrăvindu-se cu veronal. Dacă a reuşit să ajungă totuşi la această vârstă, se datorează exteriorizării ei prin intermediul a ceea ce scria şi îngrijirii vigilente a lui Leonard.

Deşi îl edita pe Freud şi asista la conferinţele susţinute de Melanie Klein, Virginia Woolf nu s-a supus niciodată vreunei analize. Numeroşi homosexuali refuzau să fie analizaţi, de teamă să nu fie vindecaţi. 

Nuferi

 John La Farge (1835-1910) Water-Lily, Study from Nature, 1874

 Water Lilies Vase

 Jerome Thompson - Gathering Waterlilies, 1867

 Gustave Caillebotte

 Henri Biva - River Scene in Spring, France (View of Willow Trees on the Bank of a River with Waterlilies)

 Isaac Levitan (Russian, 1860-1900) Water Lilies, Oil on canvas, 1895

 Waterlilies - William Jabez Muckley (1829-1905)

Waterlilies by Claude Monet, oil painting on canvas, 1904

Romanul unui tablou: „Portretul”, de Pierre Assouline (Jurnal de lectură)

Editura Rao 2011

Titlu original: „Le portrait”

„Acolo unde se ard cărţile, se vor arde până la urmă şi oameni.” – replică din drama „Almansor”

O idee originală şi interesantă a lui Pierre Assouline, romancier și biograf, membru al redacţiilor prestigioaselor „L’ Histoire” şi „Lire”, aceea de povesti istoria unei familii bogate şi celebre, din perspectiva unui membru al acesteia, dar nu oricum, ci după moartea lui. Este cazul baroanei Betty de Rothschild: după stingerea ei din viaţă, ea continuă să fie în mijlocul familiei ei, sălăşluind într-un tablou în care o pictase Ingres, martor tăcut, nebănuit de nimeni, dar avizat al întâmplărilor şi secolelor viitoare.

Tabloul baroanei de Rothschild pictat de Ingres

Pornind de la tabloul lui Ingres romanul devine tabloul unei epoci, o evocare a lumii mondene din Franţa secolului XIX, o lume demult apusă, plină de strălucire dar şi de maşinaţiuni politice, spre beneficiul celor privilegaţi.

Ingres a pictat-o pe baroana de Rotschild pe când aceasta avea vârsta de patruzeci de ani, între 1844 şi 1848, tabloul fiind considerat „cel mai intim şi mai călduros dintre portretele de femei” realizate de el. Cunoscut pentru portretele sale, Ingres era un pictor foarte apreciat care, în realitate, prefera să picteze scene alegorice, în mişcare, considerând portretul ca fiind nedemn de valoarea sa. Cu cât refuza comenzile de portrete, cu atât comenzile se înmulţeau. Era nevoit să le accepte la insistenţele persoanelor ilustre care şi le doreau.

Deşi Betty, cea din tablou, caută şi găseşte mereu justificări, cert este că familia sa a căutat mereu să-şi mărească averea şi să urce cât mai mult pe scara socială. Membrii familiei Rothschild se căsătoreau între ei pentru a nu înstrăina nimic din avutul lor. Astfel, Betty s-a căsătorit cu James, care era, de fapt, unchiul ei, ambii purtând numele de Rotschild înainte de căsătorie. Cei care îndrăzneau să-şi ia parteneri de viaţă din alte sfere sociale, alegând cu inima, erau îndepărtaţi şi izolaţi de familie. Cu cât deveneau mai bogaţi, mai temuţi şi mai influenţi, cu atât erau mai urâţi, nefiind considerţi decât nişte evrei parveniţi lipsiţi de scrupule. De altfel, antisemitismul se făcea simţit încă de pe atunci, alimentat de talentul şi capacitatea evreilor de a ţine hăţurile lumii financiare, de unde reuşeau să scoată profituri uriaşe. Bogăţia familiei, devenită legendară, dar şi stilul agresiv de a o dobândi, l-a inspirat pe Stendhal să inventeze expresia „bogat ca un Rothschild” şi pe Balzac să scrie „Banca Nucingen”. 

Era o femeie cu educaţie, vorbea fluent cinci limbi străine, iubea arta sub toate formele ei. L-a cunoscut şi i-a fost o prietenă apropiată lui Théophile Gautier. Pe Chopin l-a luat sub aripa ei protectoare imediat de la sosirea acestuia la Paris şi până la moartea lui. Drept mulţumire, Chopin i-a dedicat Valsul în Si Minor, unul din cele două valsuri ale lui numite „melancolice”. Pentru poetul german Heinrich Heine a fost mai mult decât un simplu mecena, devenindu-i amantă, fiind atrasă poate şi de originile evreieşti ale acestuia. Reputaţia lui Heine, care se stabilise la Paris, era aceea a unui mare afemeiat, plăcându-i mai ales nevestele altora. A fost contemporană cu Rossini, despre care ni se spune că era un mare talent dar şi un „mare mâncău”, dar şi cu Maupassant, sau cu faimoasa contesă de Castiglione, amanta lui Napoléon III, adulată pentru frumuseţea şi excentricitatea ei.

Deşi nu era o femeie deosebit de frumoasă, Betty de Rothschild a reuşit să trezească o pasiune sinceră în Changarnier, un militar de carieră, general al Gărzii Naţionale a Franţei, cu izbânde la activ pe teritoriul african. Când acesta a căzut în dizgraţie în 1851, fiind arestat şi alungat din Franţa, între cei doi îndrăgostiţi a urmat o perioadă lungă de corespondenţă în care şi-au scris mii de scrisori.

Tabloul lui Ingres, din ce în ce mai valoros cu trecerea timpului, a fost adăpostit şi expus în diferitele castele aflate în proprietatea familiei. Cel de-al Doilea Război Mondial l-a găsit în castelul Ferrières de pe Rue Saint-Florentin, loc vandalizat de către nemţii ocupanţi. Insuşi Goering a venit pentru a inspecta viitoarea pradă. Au luat toate obiectele valoroase din castel, incluzând tablori de Rembrandt, Goya, Chardin, piesa de rezistentă fiind însă „Astronomul” lui Vermeer, capodoperă cumpărată de familia Rothschild în 1863. „Astronomul” lui Vermmer, considerat perechea „Geografului”, aflat la Frankfurt, era râvnit de mult timp de Hitler, acesta dorind să refacă celebra pereche pe teritoriul Germaniei. De altfel, Hitler dorea să strângă, prin jaf, toate capodoperele lumii, şi să le expună în măreaţa lui Germanie. Nici el nu şi-a dat seama şi nimeni nu i-a spus că în „Astronomul”, pe peretele din fund al camerei pictate, se mai află un tablou, „Moise în apele Nilului”. Ar fi fost o ironie a sorţii ca Hitler să ajungă să păstreze, astfel, o pictură evreiască. Obiectele de artă furate de nemţi au ajuns în mina de sare de la Alt Aussee, unde vor fi găsite de către americani, la sfârşitul războiului, de către acel comandament special care, mai târziu, a inspirat filmul „The Monuments Men” cu George Clooney. Tabloul lui Ingres, alături de celelate capodopere furate, s-au întors în proprietatea familiei, în prezent aflându-se în posesia lui David de Rothschild, moştenitorul dinastiei.