Despre cărţi, muzică, pictură şi oameni!: Eva

Se afișează postările cu eticheta Eva. Afișați toate postările

duminică, 8 iulie 2018

Millennium, de Stieg Larsson - trilogia fenomen în care nimic nu a fost inventat

Din capul locului trebuie spus că Millennium este o bijuterie a genului. Un thriller care, cu cele trei volume ale sale, se întinde pe nu mai puțin de două mii de pagini și care, așa cum bine spune Pascal Bruckner, nu prea te lasă să dormi, dorindu-ți mereu să mai amâni somnul pentru a te mai bucura un pic de poveste. Nu vă speriați, cele trei volume groase se citesc foarte repede, stilul lui Larsson nelăsând nici o clipă plictiselii. Nu faceți greșeala să căutați mai întâi să vedeți vreo ecranizare după Millennium, căci veți fi dezamăgiți! Filmele făcute până acum nu reușesc să surprindă mai nimic din ițele complicate ale poveștii sau din caracterul personajelor.

Despre succesul colosal al trilogiei nu trebuie să mai vorbesc aici, este un fapt destul de cunoscut. Succes de care Stieg Larsson nu a apucat să se bucure căci viața nu i-a mai dat timp, moartea lui survenind brusc, în urma unui atac de cord, la puțin timp după ce predase manuscrisul unei edituri. A apucat să știe doar că publicarea era o certitudine și că va primi niște bani ca drepturi de autor, bani de care avea nevoie cu disperare. Cu Stieg Larsson viața nu a fost deloc darnică. Inteligent, cultivat dar timid, s-a zbătut între slujbe neînsemnate ca vânzător de ziare, lăcătuș sau lucrător la poștă, visând să devină un jurnalist de investigație care să schimbe lumea, să fie în slujba celor mulți, incoruptibil și corect. A militat mereu pentru o cauză sau alta, a ținut discursuri politice, a participat la manifestații contra tuturor formelor de extremism, a muncit mult și a dormit puțin. Timp de mulți ani a lucrat pentru TT (Tidningarnas Telegrambrya), cea mai mare agenție de știri suedeză, unde a început preluând telefoane și a sfârșit ca un simplu reporter, refuzându-i-se mereu numirea ca jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, pe motiv că ”nu știe să scrie”, deși se foloseau de capacitatea lui de a descoperi legături nebănuite pentru diferitele cazuri de crimă sau infracțiuni pe care le publicau, legături pe care nici poliția nu le vedea decât după mult timp de cercetare, după cum povestește marea iubire a vieții lui și cea care i-a stat alături 32 de ani și l-a cunoscut cel mai bine, Eva Gabrielsson. Bunul lui simț l-a împiedicat să dea din coate ca să acceadă cu orice preț. În 1992, după ce i-a devenit clar că nu are nici o șansă să evolueze din punct de vedere profesional, Larsson își ia inima în dinți și se hotărăște să părăsească agenția TT, să devină șomer și să încerce să ia totul de la capăt.

Înființează ziarul și agenția Expo, prin care milita împotriva abuzurilor, rasismului ori a extremismului de orice fel. Nu era ușor, trebuia să se ocupe atât de ceea ce apărea în paginile revistei cât și de treburile administrative ce țin în viață un ziar, astfel încât se zbătea mai mereu să caute surse de finanțare și să păstreze echilibrul financiar destul de precar. Era mereu epuizat, deziluzionat că abia reușească o scoată la capăt în fiecare lună, muncea mai tot timpul, mânca junk food și consuma multă cafea. De altfel, mai toate personajele din Millennium beau multă cafea. Articolele sale incriminatoare la adresa grupărilor extremiste, nu i-a lăsat deloc indiferenți pe membrii plini de ură a acestora. A început să fie ținta atacurilor de tot felul, primind telefoane de amenințare acasă și la birou sau gloanțe prin poștă, fiind chiar așteptat seara la plecarea din sediul Expo pentru a fi ”învățat minte”. Astfel că, pe lângă extenuarea continuă, Stieg Larsson a trebuit să învețe să trăiască și cu frică. Frica aceasta nu era deloc nejustificată, căci o serie de asasinate puse pe seama grupărilor extremiste avuseseră deja loc în Suedia acelor zile. Deși pare de necrezut pentru o țară atât de dezvoltată ca Suedia, trebuie precizat că sistemul de protecție a persoanelor amenințate era unul de-a dreptul jalnic: practic, oricine se putea prezenta la Evidența Populației și obține mai toate informațiile cheie despre un cetățean anume, de la fotografie până la adresa de acasă și numerele de telefon private. Așa că Larsson nu s-a mirat deloc când și-a văzut fotografia, împreună cu toate datele sale personale, inclusiv CNP-ul, publicate pe prima pagină a unei reviste extremiste, care îl declara astfel, oficial pus pe lista lor neagră. În lipsa unei protecții adevărate, Larsson nu a putut decât să încerce să se ferească, schimbând ușa apartamentului în care trăia cu Eva cu una blindată și să instaleze sisteme de alarmă cât mai sofisticate. Eva Gabrielsson spunea mai târziu că, dacă nu au reușit să se căsătorească și să aibă copii, a fost o consecință directă a faptului că își trăiau viața cu frică, încercând să construiască ziduri de protecție unul în jurul celuilalt. O căsătorie și un copil i-ar fi făcut și mai vulnerabili. Munca la Millennium a început să devină tot mai mult un refugiu, o terapie.

Stieg Larsson nu și-a propus niciodată să scrie o carte. Îi plăcea să scrie mici texte, neavând nici o legătură unele cu celelalte pe care, apoi, le lăsa uitării. În vara lui 2002, pe când se plictisea în vacanță, și-a adus aminte de un text mai vechi în care un bătrân primea de Crăciun, în chip misterios, câte o floare presată. Și-a propus să mai continue cu personajul acesta și de aici, rezultatul este istorie: o poveste polițistă violentă, în care femeile cad victime ale bărbaților, cu un Mikael Blomkvist, jurnalist de investigație isteț și incoruptibil care reușește să desfacă ițele unor afaceri necurate și complicate, fiind mereu cu un pas înaintea poliției, și cu o Lisbeth Salander fragilă, asocială și ieșită cu totul din tipare, victimă și călău, având propriul ei sistem moral. De fapt, în trilogia aceasta nimic nu a fost inventat: revista Millennium nu este alta decât revista Expo, crimele sunt inspirate de câteva cazuri reale care au zguduit Suedia la un moment dat și la dosarele cărora oricine putea avea acces după pronunțarea definitivă a judecătorilor, locurile din carte sunt locuri pe care le-a vizitat el cu Eva, obiectele descrise sunt obiecte aflate în posesia lor sau a prietenilor. Realismul din Millennium merge până acolo încât unele personaje nu numai că sunt persoane din viața lui Larsson, dar au intrat în carte cu tot cu numele lor adevărate: este cazul boxerului Paulo Roberto, al psihiatrului Svante Brandem sau al doctorului Anders Jakobsson, cel care, în al treilea volum, extrage gloanțe din creierul lui Lisbeth Salander. După moartea lui Larsson, familia acestuia, aflată în război de succesiune cu Eva Gabrielsson, deranjată că Anders Jakobsson îi ținea partea Evei, a ordonat pur și simplu editurii să-i schimbe numele în Anders Jonasson. Așadar, Larsson n-a făcut decât să ia frânturi de viață și întâmplări pe care, cu măiestrie, le-a legat într-o poveste polițistă complexă, lungă și fascinantă.

Citind Millennium, am zice că Stieg Larsson s-a zugrăvit pe el însuși în Mikael Blomkvist, dar Eva Gabrielsson neagă cu vehemență. De fapt, Mikael Blomkvist este ceea ce Larsson a visat toată viața să devină: jurnalistul de investigație excepțional, corect și mereu pus pe divulgarea a tot ceea ce este putred într-o societate. Caracterul lui se regăsește mai degrabă în Lisbeth Salander: deși cu ceva cunoștințe de jazz, iubea nespus rockul feminin (asculta Annie Lennox, Tina Turner sau Shakespeare's Sisters), așa că aspectul de rockeriță al lui Salander nu este o întâmplare, precum nici proastele ei obiceiuri alimentare, memoria ei extraordinară, sau interesul ei pentru tot felul de subiecte bizare ca teorema lui Fermat. Da, Stieg Larsson nu se pricepea deloc la computere sau la matematică, materia aceasta l-a făcut chiar să nu ia bacalaureatul din prima, dar tare i-ar fi plăcut să se priceapă!

Femeile domină în trilogie și au toate caractere puternice. Sunt femei de carieră, independente care reușesc foarte bine să nu se încadreze în clișeul sexului frumos dar slab, sunt perfect capabile să-și ia soarta în mâini, să lupte sau să se răzbune, nici una dintre ele nu se învârte supusă în jurul cratiței sau se ocupă de vreo liotă de copii. Cartea conține, în același timp, toată gama de abuzuri la care pot fi supuse femeile, chiar și într-o societate aproape ideală cum este percepută Suedia. Feminismul acesta exprimat fățiș este de fapt cel al lui Larsson, căruia îi plăcea să lucreze între femei, neavând nici o problemă să aibă șef o femeie, din contră, le considera ”mult mai creative și mai puțin ariviste decât bărbații”. S-ar părea că feminismului lui Larsson își are originile într-o întâmplare din tinerețe când a fost martor la un viol la care nu a îndrăznit să intervină. S-a simțit apoi deosebit de vinovat și deși a încercat să-și repare greșeala cerându-i iertare victimei (aceasta nevoind să-l asculte), sentimentul de vină l-a urmărit mult timp după aceea. Frapant este însă că Suedia din Millennium este una diferită de ceea ce știm noi, nu e deloc un model spre care celălalte țări tind, ci o țară cu violență, corupție la nivel înalt, jurnaliști vânduți cui dă mai mult, mușamalizări de tot felul, toate în dauna cetățeanului.

Destinul a vrut ca Millennium să rămână o trilogie, deși autorul plănuia să scrie și al patrulea și al cincilea volum, după cum mărturisește Eva Gabrielsson. cel de-a patrulea volum avea chiar și un nume, ”Răzbunarea zeilor”, în care Lisbeth Salander continuă să se răzbune pe toți cei care i-au făcut rău și pentru fiecare răzbunare dusă la capăt, își mai îndepărtează câte un tatuaj de pe piele. După moartea subită a lui Stieg Larsson, totul a luat o turnură pe care el sigur nu și-ar fi dorit-o. Familia lui, cu care s-a văzut doar sporadic de-a lungul vieții, a pus mâna pe tot ce a lăsat în urmă acesta, bucurându-se de sumele uriașe pe care succesul trilogiei l-a avut după publicare. De înmormântare s-a ocupat Eva Gabrielsson, data aleasă de ea fiind 10 decembrie, ziua decernării anuale a premiilor Nobel, tocmai în speranța că grupările extremiste care i-au făcut viața un iad să-și aibă atenția îndreptată în altă parte.

Nimeni nu a reușit însă să dea peste vreo frântură din manuscrisul ”Răzbunării zeilor”, acesta fiind chipurile ascuns în computerul lui Larsson. Editura ce deține drepturile de publicare a trilogiei a încredințat unui alt scriitor și jurnalist suedez, David Lagercrantz, misiunea de a continua saga Millennium: în 2015 era publicat volumul al patrulea, intitulat The Girl in the Spider's Web, iar în 2017, a apărut, scris de același autor, volumul al cincilea, The Girl Who Takes an Eye for an Eye. În august 2019 este programată apariția și celui de-al șaselea volum, al cărui titlu nu este cunoscut încă.

Dar dincolo de tristețea destinului lui Stieg Larsson, trilogia Millennium nu este deloc una tristă, este o poveste în care binele învinge răul, în care fiecare primește la final ceea ce merită, în care se vorbește mult despre valori, justiție și jurnalismul acela adevărat. Așa că nu vă sfiiți să o citiți, veți rămâne cu impresia că savurați multe pagini de aventură și că superlativul în materie thriller contemporan a fost deja scris!

surse: Bărbați care urăsc femeile, Millennium 1, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2008

Fata care s-a jucat cu focul, Millennium 2, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2009

Castelul din nori s-a sfărâmat, Millennium 3, de Stieg Larsson, Editura Trei, 2009

Millennium, Stieg șă eu, de Eva Gabrielsson & Marie-Françoise Colombani, Editura Pandora M, 2011

Stieg Larsson și Eva Gabrielsson într-un tren 1980

Stieg Larsson

duminică, 4 februarie 2018

Evita – de la Puta la Santa (Partea I)

Viața e scurtă. E un clișeu atât de des spus, dar atât de adevărat! Unii pot trăi 90 de ani și să plece fără a lăsa vreo urmă, alții pot trăi de trei ori mai puțin de atât și să pășească în lumea de dincolo fiind deja legende. Doar câțiva ani i-au trebuit Evitei, cea de-a doua soție a dictatorului argentinian, Juan Perón, să-și găsească un loc de neclintit în inimile argentinienilor. Iar faptul că a murit foarte tânără, în plină frumusețe, a contribuit din plin la făurirea mitului.

A fost Evita un om special sau a fost exact ceea ce aveau nevoie argentinienii de rând într-un anumit moment al istoriei? Pentru argentinieni, Evita este un simbol național, imaginea femeii iubitoare care pune tot ceea ce face în slujba bărbatului ei și se sacrifică din iubire, este o sfântă. Au fost chiar voci care, după moarte, au cerut sanctificarea acesteia. Unii au criticat-o, nevăzând în ea decât o femeie ambițioasă, avidă de putere pentru a-și răzbuna sărăcia lucie din copilărie, stigmatul de copil din flori, cariera ratată de actriță în care obținea roluri în schimbul favorurilor sexuale, precum și toate respingerile suferite. Și la aproape trei decenii după moartea ei, scriitorul Jorge Luis Borges spunea despre Evita că n-a fost decât o ”curvă”. Nu-i putea ierta regimului lui Perón, pe care îl ura sincer, că îi arestase mama pentru o perioadă scurtă după o demonstrație antiperonistă și că pe el, care lucra într-o bibliotecă, l-a transferat forțat la inspectoratul de carne de pasăre și iepure din piețe.

Istoricii sunt unanimi în ceea ce privește regimul lui Perón: dictatură. Perón a fost însă un dictator ales de popor prin vot deși, aparent, nimic nu-l lega pe acest militar de carieră, deci un membru al unei clase sociale privilegiate, de marea masă a argentinienilor. Este clar că succesul lui Perón după ce a fost ales i se datorează în mare parte și Evitei, soția mult iubitoare care a făcut orice pentru a-l ține la putere.

Fascinantă este însă și saga corpului Evitei, după ce a fost răpusă de boală îndurerând o națiune întreagă. Îmbălsămat după o metodă specială care a făcut ca acesta să nu mai poată putrezi vreodată, înfățișând pentru vecie o Evită care abia a mers la culcare, furat de regimul oponent al lui Perón și ascuns departe de țară, corpul celei mai iubite femei din Argentina odihnește acum, sub cheie, în cavoul blindat al familiei sale, fără ca cineva să se poată apropia. O poveste unică a unei femei unice. Dar să luăm lucrurile pe rând!

Copilul din flori al unei indience cu reputație proastă

Eva Maria s-a născut în satul Las Toldos din mijlocul pampasului argentinian, la 7 mai 1919, dintr-o mamă indiană, fiind cel mai mic dintre cei cinci copiii ai acesteia. Mama, pe numele ei, Juana Ibarguren, era o femeie frumoasă, cochetă, care folosea parfum, ceva rar și scump pentru acele timpuri, dar cu o reputație de femeie întreținută.

Eva Maria pe când era doar un copil în Las Toldos

De fapt, toți copiii ei erau copii din flori, făcuți cu același bărbat, Juan Duarte, un administrator de moșie, trimis în Las Toldos să organizeze treburile și să scoată cât mai mult profit pentru proprietarii pământurilor. Duarte era însurat și avea trei copii, ceea ce nu l-a împiedicat să mai aibă o a doua familie, în locul unde muncea. Trebuie spus că în Argentina acelor timpuri, să ai o țiitoare indiancă căreia să-i faci copiii de care să nu te doară capul, era un obicei destul de des întâlnit la cei care aveau familia legitimă într-un loc și munceau într-altul. Duarte s-a comportat bine cu Juana și cu cei cinci copii, patru fete și un băiat, dar asta nu i-a scutit pe nici unul dintre ei de stigmatul rușinos și degradant de copii din flori. Pentru a-și masca originea, toți copiii Juanei și-au luat numele de Duarte, deși nu erau defel îndreptățiți. Când în 1920 serviciul l-a trimis pe Duarte în alt loc, acesta a plecat și nu s-a uitat deloc în urmă, Juana rămânând să se descurce singură cu liota de copii. Nu i-a fost deloc ușor! Muncea de dimineața până noaptea târziu cosând haine la oamenii din sat ca să aibă ce să pună pe masă. Apoi mai primea la ea și pe câte unul sau altul din bărbații din sat, deh, măcelarul pentru carne, brutarul pentru pâine... Reputația mamei le-a pricinuit multe necazuri copiilor, care deseori primeau cuvinte jignitoare spuse drept în față. La școală nu aveau mai deloc prieteni, învățătorul Evei Maria aducându-și aminte de ea doar ca de o fetiță brunetă și cu ochii mari, un copil tăcut și cu rezultate modeste. Copiii Duarte nu au avut vreodată jucării, în schimb, fiindcă mama lor era croitoreasă, aceștia erau mai tot timpul bine îmbrăcați, chiar mai bine decât ceilalți copii din sat. Nici de foame nu au suferit vreodată, căci pampasul argentinian era suficient de roditor.

Despre tatăl lor, nu au mai știut nimic decât când au aflat de moartea lui, în 1926, într-un accident de mașină. La aflarea veștii, Juana și-a îmbrăcat copiii în haine de doliu și s-a prezentat la înmormântare, spre stupefacția văduvei și fiicelor legitime. Jignită peste poate, soția lui Duarte nu a vrut să-i lase pe vreunul să se apropie de mort. Nici Juana însă nu era vreo mototoală: a implorat, a făcut scandal până când, după o ceartă cruntă și după intervenția celor de față, au fost lăsați să-l vadă pe defunct și apoi să meargă în urma dricului, ultimii din rând, ca niște paria tolerați din milă. Pentru Eva Maria, tatăl acesta pe care oricum nu și-l aducea aminte și pe care acum îl vedea mort, nu avea cum să însemne mare lucru.

După înmormântare, Juana și copiii s-au întors în Los Toldos unde au mai stat vreo patru ani înainte de a se muta în orașul Junim, unde una din surorile mai mari ale Evei Maria căpătase o slujbă. Se spune că au încărcat tot ce aveau și și-au luat tălpășița în toiul nopții căci aveau do groază de datorii neplătite. Viața în orașul Junim era grea, dar familia Duarte s-a descurcat destul de bine: una din fete era învățătoare iar singurul băiat, Juan, a început să facă negoț. Mama s-a lăsat de croitorie și și-a transformat locuința într-o casă de oaspeți, un fel de restaurant, unde erau bineveniți tot felul de bărbați în căutare de o masă caldă și de o companie plăcută. Oficial, Juana și fiicele ei doar găteau pentru clienți. Nu de aceeași părere era însă și comunitatea în care trăiau care nu considera deloc afacerea Juanei ca fiind una onorabilă, mai ales când bărbații, în loc să ducă banii câștigați la familiile lor, îi lăsau în localul Juanei. Nu era de mirare că, la școală, nici un copil nu vorbea cu Eva Maria, respingerea celorlalți fiind resimțită dureros de către copilă.

Eva Maria fuge în lume să devină cineva

Eva Maria la vârsta de 15 ani

Nimic nu o reținea pe Eva Maria la Junim, așa că pe la vârsta de 15 ani, aceasta n-a stat pe gânduri de două ori și a plecat cu prima ocazie. Și cum, în lipsa unei astfel de ocazii, fetele istețe și le creează singure, nici Eva Maria nu a făcut excepție! Se spune că, atunci când cântărețul de tangou Augustin Magaldi a poposit la Junim pentru o reprezentație, Eva Maria, care visa să devină o actriță celebră, a cerut să îi fie prezentată și din acel moment s-a ținut scai de el până în Buenos Aires. N-a contat de fel că Magaldi era om însurat sau că ea avea doar 15 ani, cei doi devenind amanți. Dovezi clare despre amantlâcul celor doi nu există, dar asta nu ar fi de mirare atâta timp cât regimul lui Perón a făcut orice ca să șteargă trecutul dubios al Evitei, o dată ajuns la putere. Sigur este că Evita, în 1935, la doar 15 ani, s-a suit în tren cu direcția Buenos Aires și a poposit în marele oraș hotărâtă să devină cineva.

La acea vreme, Buenos Aires era deja o metropolă cosmopolită aflată în plină expansiune. Orașul număra peste 2,5 milioane de locuitori veniți din toate colțurile lumii, forfotea de viață și se dorea a fi o copie e Parisului. Aici se învârteau marile afaceri ale bogaților, de regulă marii proprietari de pământ, o aristocrație latifundiară, denumită în mod peiorativ Oligarhia. Dacă erai isteț, în Argentina anului 1935, te puteai îmbogăți rapid, așa că nu era de mirare că străinii erau atrași ca muștele. Politica era și ea una originală pentru lumea civilizată, în care morții erau scoși repede la vot ca să iasă cine trebuie.

Eva Maria Duarte pozând pentru un fotograf

Eva Maria în tinerețe, o frumusețe brună cu ochii căprui

În Buenos Aires nu aveai cum să dai greș în a reuși. Probabil că așa gândea și Eva Maria când a poposit în marele oraș, hotărâtă să reușească în ale actoriei. La început, a locuit într-o cămăruță mizeră a unei pensiuni și a jucat teatru în diferite companii, între roluri fiind șomeră. O bună bucată de timp, rolurile pe care a reușit Eva Maria să le primească erau roluri fără importanță, mai mult de figurație. Actrițele erau considerate a fi femei de speță joasă, iar ca să capeți un rol trebuia musai să te culci cu producătorul. Asta a făcut și Eva Maria pentru cele câteva roluri fără importanță pe care le-a căpătat în acea perioadă. Era mai tot timpul flămândă, înfrigurată și tristă. Un amantlâc cu directorul unei reviste i-a prilejuit ocazia de a apărea în pozele unor reclame. A mai interpretat câte ceva și pe la radio, telenovelele radiofonice fiind la mare căutare. Au urmat două roluri în filme care n-au avut nici un succes, revistele vorbind mai mult despre relația ei cu producătorii decât despre realizările ei artistice care, oricum, nu erau grozave.

Actul de apartenență la Asociația Actorilor din Buenos Aires

Timp de cinci ani s-a chinuit așa până când a sosit la Buenos Aires fratele ei, Juan. Acesta s-a lăsat de comerț și s-a hotărât să fie el impresarul Evei Maria. Sub orânduirea lui, Eva Maria a jucat foarte mult la radio, făcându-și un nume ca actriță de telenovele și câștigând foarte mulți bani. Fraților Duarte a început să le meargă atât de bine încât și-au fondat propria companie de producție de telenovele le radio. Transformarea Evei Maria este radicală: își decolorează părul vopsindu-l blond și se îmbracă luxos. Ziarele vorbesc despre ea, devine faimoasă.

O actriță de telenovele și un general cu ambiții politice

Pe Eva Maria nu o interesa defel politica. Viața în Argentina era ca peste tot: oamenii cinstiți și săraci rămâneau tot săraci, marii înavuțiți deveneau și mai bogați. Alegerile erau marcate de fraude și violențe, urmate destul de des de lovituri de stat ale armatei care prelua puterea instituind câte un guvern militar pentru a restabili cât de cât ordinea.

Eva Duarte și Juan Domingo Perón

Eva Maria l-a întâlnit pe Juan Perón în 1944, pe când acesta, general în armată și membru al guvernului militare, era secretar de stat în Ministerul Muncii. Un cutremur devastator zguduise orașul San Juan, lăsând în urmă șase mii de morți. Perón s-a gândit să organizeze un festival caritabil pentru ajutorarea supraviețuitorilor, așa că Eva Maria se afla pe lista artiștilor invitați să se implice. În momentul întâlnirii celor doi, Perón avea 48 de ani și era văduv. Avea un chip dur, de brută și o formă de psoriazis îi dădea o iritație roșie pe obraji și bărbie. Pentru a se trata, se dădea cu o cremă specială care acționa ca un fond de ten, ceea ce-l făcea deosebit de fotogenic. Chiar din prima zi, Eva Maria a hotărât să rămână cu el. Nu s-a jenat deloc să preia asupra ei treburile neplăcute cum ar fi descotorosirea de amanta pe care Perón o avea deja. S-a prezentat pur și simplu la el acasă, a scos-o pe ușă afară pe nefericită și s-a instalat ea.

Perón era bine văzut în societate, era considerat un om citit, cult, fusese numit profesor de istorie militară, dovedindu-se un lector admirabil. Prima lui soție, cu care nu avusese copii, murise de cancer de col uterin. Știa să țină discursuri și avea un oarecare șarm. Devenise însă popular după ce a stabilit un salariu minim și dreptul la un anumit număr de concediu plătit pentru muncitorii din agricultură, ceea ce era o noutate absolută pentru Argentina. De altfel, ca mulțumire pentru drepturile câștigate, muncitorii aceștia îl vor sprijini mereu pe Perón, ei fiind primii peroniști.

Eva Duarte, actriță

Timp de un an și jumătate, Eva Maria a continuat să joace în telenovele. Avea chiar o nouă emisiune la radio în care îi făcea campanie amantului ei, prezentându-l ca pe cel care va salva Argentina. Între timp, amantul urca pe scara socială: devenise vicepreședinte, o poziție foarte înaltă dar nesigură. Părerea generală despre amanta vicepreședintelui era una deloc măgulitoare: o prostituată pricepută care-l subjuga pe Perón cu talentele ei ascunse în materie de sex, dar nimic mai mult. Opoziția lovea cel mai mult în Perón, el fiind cel mia vizibil membru al guvernului, organizând proteste împotriva lui în fiecare seară. Îl acuzau de simpatii față de nazismul lui Hitler și fascismul lui Mussolini. Nici armata nu era mulțumită, mai ales din cauza amantei de joasă speță pe care vicepreședintele o afișa la braț cu fiecare ocazie. Cel mai mult enerva faptul că Eva Maria se băga în discuții neîntrebată, având păreri despre orice și asta într-o societate dominată de bărbați, în care părerea unanimă era că femeia trebuie să-și știe locul, acela de a sta la cratiță și de a crește copiii. Ori, Eva Maria nu numai că se băga peste tot dar începuse să facă în așa fel încât au început să fie numiți prieteni apropiați de-ai ei în funcții importante din stat.

La scurt timp, armata a pus piciorul în prag și l-a somat pe Perón să-și dea demisia sub amenințarea destituirii întregului guvern. Perón n-a avut ce face și s-a executat. Eva Maria a fost dată și ea afară de la radio. Adio emisiuni de propagandă pentru amant!

Numai că Eva Maria era învățată cu greul: a doua zi mărșăluia prin Buenos Aires în fruntea a cincisprezece mii de susținători ai lui Perón. Însuși Perón a ținut un discurs în care promitea de toate dacă va recâștiga funcția pierdută. Asta a pus capac: armata l-a amenințat cu arestarea și chiar cu moartea dacă nu se retrage demn din tot bâlciul acela, așa cum cereau regulile armatei și cum îi stătea bine unui militar de carieră. Nu mai era de glumit, nu mai era cale de întors: Eva Maria și Perón, temându-se de ce era mai rău, au părăsit Buenos Aires pe ascuns, refugiindu-se pe o insulă din afara orașului. Pe numele lui Perón s-a emis un mandat de arestare. Au fost descoperiți repede de către poliție și Perón a fost arestat.

Cât timp Perón a stat în custodia poliției, Eva Maria nu a stat cu mâinile în sân. Se temea pentru viața lui și a încercat să obțină tot felul de audiențe pe la oamenii importanți ca să obțină salvarea bărbatului iubit. Nu i-a reușit nimic. Dorea chiar să părăsească țara împreună cu el, numai să-l scape. Nici Perón nu s-a lăsat mai prejos. A reușit cumva ca o scrisoare de-a lui, în care denunța nedreptatea ce i se făcuse, să apară în presă. Încă o dată, muncitorii i-au sărit în ajutor. Greva generală a paralizat Argentina iar Buenos Aires a fost ocupat de-a dreptul de muncitorii sosiți din toate colțurile țării. Toți cereau eliberarea omului care le oferise atâtea drepturi și repunerea lui în funcție. La 17 octombrie 1975, sub amenințarea puhoaielor de oameni de pe străzi, Perón a fost eliberat. Ziua de 17 octombrie avea să devină cea mai importantă zi a regimului peronist de mai târziu, fiind celebrată cu mult fast în fiecare an.

Soție legitimă a președintelui Argentinei

Eva Maria și Perón nu aveau timp de pierdut. La doar patru zile de la eliberare, la 21 octombrie 1945, cei doi se căsătoreau în cadrul unei ceremonii deosebit de restrânse. Pe certificatul de căsătorie, Eva s-a declarat cu trei ani mai tânără decât era în realitate și a pretins că se numea Duarte, deși exista un certificat de naștere pe care era clar înregistrată ca fiind Eva Maria Ibarguren. Nu la mult timp după aceea, cineva a avut grijă să scoată acest certificat de la biroul de înregistrări și să-l distrugă, pentru ca nimeni să nu mai poată avea vreo dovadă a originii ei rușinoase. Faptul că Perón s-a căsătorit cu amanta era considerat în Argentina acelor vremuri, un fapt de neacceptat și de neînțeles în cercurile înalte ale societății, în care nici un bărbat cu situație nu ar fi făcut așa ceva: amantele, de regulă femei nu prea educate, rămâneau doar amante, pentru căsătorie fiind alese doar femei de familie bună, cu un trecut ireproșabil.

Eva Duarte și Juan Domingo Perón, devenit președinte al Argentinei

Perón a candidat la președinție și a câștigat lejer cu 52% din totalul voturilor, fiind învestit în funcție la 4 iunie 1946. Imediat, cei mai apropiați și mai de încredere oameni din jurul lor au căpătat posturile cheie din administrația țării. Spre exemplu, fratele Evitei, Juan, un om fără școală sau experiență, a devenit brusc consilier prezidențial. Trebuie spus că economia Argentinei de după cel de-al doilea război mondial era una înfloritoare, mai toate țările europene distruse de conflict datorându-i bani, așa că Perón putea conduce liniștit, fără amenințarea revoltelor populare. Iar pentru soția lui, fosta actriță de telenovele la radio și devenită primă-doamnă, aveau să urmeze câțiva ani fantastici în care va reuși să devină în mentalul colectiv femeia cea mai iubită din istoria țării, persoana către care se îndreptau ultimele gânduri de speranță ale celor nevoiași, avea să devină Santa Evita.

- Va urma –
You may also like
Evita - de la Puta la Santa (Partea a II-a)