Despre cărţi, muzică, pictură şi oameni!: aprilie 2015

sâmbătă, 25 aprilie 2015

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2009

Titlu original: „Les sirènes de Bagdad”

„Nu tot ce străluceşte este aur”

Dacă acum câteva sute de ani femeile care scriau un roman trebuiau să îşi ia un pseudonim masculin pentru a fi luate în seamă de către editori, astăzi, situaţia poate fi una exact pe dos: scriitoarea Yasmina Khadra este, de fapt, un bărbat, pe numele său real Mohammed Moulessehoul. Acesta a fost ofiţer în armata algeriană şi, pentru a evita cenzura militară, dar şi pentru a putea supravieţui ca scriitor sub regimul terorist din Algeria, şi-a luat un pseudonim feminin. Succesul imens pe care l-au avut cărţile sale nu i-au asigurat şi securitatea personală, Moulessehoul relevându-şi adevărata identitate abia mult mai târziu, după ce a părăsit armata algeriană şi s-a autoexilat în Franţa.

Romanul „Sirenele Bagdadului” este un roman cu un subiect actual şi sensibil, anume războiul din Irak, prezentat însă nu din perspectiva americanilor invadatori, percepuţi de lumea întreagă ca fiind cei de partea dreptăţii, eliberatorii, ci din perspectiva irakienilor de rând, a celor invadaţi.

Mohammed Moulessehoul sau Yasmina Khadra

Este povestea unui tânăr beduin, originar din Kafr Karam, un sătuc uitat de lume din deşertul irakian, a cărui viaţă linişită ca student la Universitatea din Bagdad este brusc întreruptă şi dată peste cap de bombardamentele americanilor asupra oraşului. Capitala devine un teatru de război aşa că tânărul beduin, fire paşnică, se retrage în satul său uitat de lume unde cursul vieţii nu este cu nimic tulburat de conflictul militar care tocmai s-a iscat. Deşi iakienii de rând sunt bucuroşi că au scăpat de Saddam Hussein, pe care îl consideraseră un tiran extrem de crud care, pentru orice vorbă suspectă, deporta, tortura şi ucidea familii înrtegi, ei nu se împacă nici cu ideea că ţara lor ajunsese să fie administrată după indicaţiile unor străini. Sătenii din Kafr Karam urmăresc războiul la televizor, văd reportaje cu asediile din Basra şi Fallouja, unde majoritatea victimelor sunt femei şi copii, sunt indignaţi dar şe mulţumesc să-şi ducă traiul obişnuit în liniştea satului lor care pare a fi atât de departe de ororile războiului. Nici când soldaţii americani, printr-o nefericită confuzie, îl omoară pe un copil retardat din satul lor, aflat pe drumul spre spital dintr-un oraş mai apropiat, nu reacţionează în vreun fel. Confuziile americanilor nu se opresc însă aici: un alai de nuntă este luat drept un grup de terorişti, o rachetă îi loveşte în plin, transformând bucuria nuntaşilor în jale, oroare şi sânge. Este actul care pune capac atitudinii nebeligerante ale sătenilor, tinerii plecând către Bagdad în căutarea răzbunării.

Şi totuşi, tânărul nostru beduin rămâne pe loc, căci are oroare de violenţă şi nu vrea să aibă de-a face în nici un fel cu războiul. Până într-o zi, când însuşi războiul dă buzna peste el: într-o noapte, întreg satul este invadat de trupele americane aflate în căutare de terorişti. Oamenii sunt treziţi brusc din somn, sunt puşi cu faţa la pământ, umiliţi, li se răscolesc casele, li se distrug şi puţinele lucruri pe care le deţin, sunt interogaţi sub ameninţarea puştilor. În urma americanilor nu rămân decât ruşinea, disperarea şi dorinţa de răzbunare. O noapte teribilă care îl transformă pe tânărul beduin dintr-o fiinţă paşnică şi liniştită într-un terorist. Fără a mai da ochii cu proprii părinţi, el pleacă, chiar în acea noapte, spre Bagdad. Găseşte oraşul în plin haos, în care jafurile şi omorurile sunt la ordinea zilei, plin de orfani, vagabonzi şi tâlhari.

Atitudinea americanilor în ceea ce priveşte Irakul este una de neiertat: „habar n-au care ne sunt tradiţiile, visele, rugăciunile. Habar n-au că avem o moştenire de la înaintaşi, că memoria ne este intactă, iar alegerile juste. Ce ştiu ei despre Mesopotamia, despre acest Irak fantastic, pe care îl calcă bocancii lor împuţiţi? Despre Turnul Babel, despre grădinile suspendate, despre Haroun-al-Rachid, despre O mie şi una de nopţi? Nimic! Nu citesc niciodată aceste pagini ale istoriei şi nu văd în ţara noastră decât o imensă băltoacă de petrol din care vor lipăi până când ni se va scurge şi ultima picătură de sânge. Aici, ei nu se află la întâlnirea cu istoria; aici, au venit puşi pe jaf, pe acapararea filonului, a izvorului de bogăţie. Nu sunt decît nişte mercenari plătiţi de marea finanţă occidentală. Ei au redus toate valorile la o înspăimântătoare chestiune de parale, iar toate virtuţile se reduc, pentru ei, la una singură: profitul. Sunt nişte prădători de temut, asta sunt! Ar fi în stare să-l calce în picioare şi pe Hristos, dacă asta le-ar umple buzunarele. Şi, dacă nu suntem de acord cu ei, îşi scot artileria grea şi ne mitraliază sfinţii, ne dărâmă monumentele şi îşi suflă mucii în pergamentele noastre milenare”.

Pentru ca teroriştilor să le reuşească un atentat, aceştia trebuie să fie mereu, măcar cu o jumătate de pas, inaintea autorităţilor aflate pe urmele lor. Astfel, ei sunt tot timpul în căutare de noi modalităţi de a ucide şi de a lua pe toată lumea prin surprindere. Aşa că arma cu care tânărul beduin, devenit peste noapte terorist, trebuie să ucidă nu este o bombă, ci un virus, unul devastator, pe care îl va purta în propriile vene. Oraşul ales pentru a plăti cu milioane de morţi este Londra. Ajuns la aeroport pentru a se îmbarca spre Londra, este captivat de spectacolul vieţii ce i se desfăşoarră înaintea ochilor: familiile grăbite şi gălăgioase sau gesturile pline de afecţiune ale unor îndrăgostiţi. Toate acestea îl fac să îşi dea seama că, de fapt, el nu a apucat să cunoască viaţa, dragostea, fericirea, că, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, nu a făcut decât să îşi rateze viaţa şi că, mai mult, nu are nici un drept să confişte fericirea celorlalţi. Rămâne ţintuit pe scaunul său din sala de aşteptare, lăsând să-i plece avionul fără a se urca la bordul lui, chiar dacă ştie că nu va avea parte de nici o îndurare din partea celorlaţi membrii ai grupării teroriste din care face parte: înainte de a fi ucis de virusul pe care îl poartă în sânge, este lichidat de tovarăşii săi.

O carte excepţională, scrisă la persoana I, al cărui erou principal, personaj şi povestitor în acelaşi timp, nu are un nume, căci, de ce i-ar trebui unul, de vreme ce el este reprezentantul oricărui irakian? Mesajul romanului este unul evident antiamerican, dar şi unul extrem de pacifist: nici o nedreptate, nici o crimă de pe lume nu îndreptăţeşte luarea altor şi altor vieţi, intrarea într-un carusel fără de sfârşit al morţii.

You may also like

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

duminică, 19 aprilie 2015

Artişti contemporani – Di Li Feng (China)

Di Li Feng, născut în 1958, este un pictor chinez contemporan. Este profesor la Lu Xun Academy of Fine Arts din China şi, ocazional, lector la unele universităţi americane, lucrările sale fiind expuse, înafară de ţara sa natală, mai ales în Los Angeles şi New York. Picturile sale oglindesc trecutul imperial al Chinei, Di Li Feng declarându-se întotdeauna un admirator al acestuia. Iată câteva lucrări în care celebrează frumuseţea chinezoaicelor:

joi, 16 aprilie 2015

"Cartea şoaptelor", de Varujan Vosganian (Jurnal de lectură)

Editura Polirom, 2012, Colecţia Top 10+

„Povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte de ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi.” –Varujan Vosganian – „Cartea şoaptelor”

Este suficient să citeşti „Cartea şoaptelor” ca să îţi dai seama că Varujan Vosganian este, în primul rând, un scriitor. Un scriitor de mare talent rătăcit prin meandrele vieţii politice. Mărturisesc că aveam o reticenţă faţă de literatura română, probabil din cauza lecturilor obligatorii din şcoală şi că hotărâsem că nu se ridică la nivelul operelor literare ale altor popoare. Aşa că nu am mai citit nici un scriitor român. Apoi am deschis „Cartea şoaptelor” şi nu am mai putut să o las din mână.

Romanul vorbeşte despre drama unui popor, cel armean, arătând, oare a câta oară, că omenirea nu învaţă niciodată din greşelile trecutului ba, mai mult, chiar le repetă. Toată lumea ştie despre Holocaust, îl regretă şi îl condamnă, dar oare câţi ştiu că înainte de evrei au fost armenii?

În urmă cu un secol, turcii au hotărât că armenii trebuie să dispară de pe faţa pământului, aşa că au conceput un plan de exterminare care a obligat toţi armenii de pe teritoriile stăpânite de ei să-şi părăsească propriile case şi să pornească, mari şi mici, tineri şi bătrâni, în convoaie nesfârşite, pe drumul către moarte. În urma genocidului şi-au pierdut viaţa un milion şi jumătate de armeni. Au murit seceraţi de gloanţe, de foame sau de bolile care însoţesc frigul şi mizeria. Vosganian descrie scene teribile, greu şi de citit darămite de văzut sau de trăit, cum ar fi cadavrele ce pluteau la vale pe râul Eufrat sau vinderea de către o mamă a unui copil sănătos pentru un pic de făină pentru a ostoi foamea celuilalt copil al ei, muribund. Unii armeni însă au apucat să fugă, înainte de a fi prea târziu, s-au împrăştiat în lumea largă, unii dintre ei stabilindu-se şi în România. Unii dintre ei au căutat să se integreze în noile locuri, alţii au încercat să se răzbune, cert fiind că nici un armean nu a uitat. Uitarea nu este deloc o caracteristică a armenilor.

Anul 2015 este anul când se comemorează 100 de ani de la genocidul împotriva poporului armean, comemorare care, de altfel, se face la fiecare 24 aprilie, ziua în care a fost ucis, la doar 31 de ani şi doar pentru că era armean, cel mai mare poet al lor, Daniel Varujan.

Aşadar, o carte document care nu are cum să lase cititorul indiferent, la care se adaugă talentul imens al lui Vosganian de a spune în cuvinte ceea ce aproape că nu poate fi spus. Iar dacă Academia Suedeză decide ca, în anul comemorării genocidului, să acorde Nobelul pentru Literatură unui scriitor a cărui creaţie tratează atât de bine şi atât de frumos acest moment sângeros al istoriei, ar putea să il decerneze lui Varujan Vosganian. Căci literatura lui Varujan Vosganian este una demnă de Nobel.

You may also like

Varujan Vosganian și-a lansat ”Cartea poemelor mele nescrise” la Iași

marți, 14 aprilie 2015

Victor Hugo - viaţa unui titan al cuvintelor (Partea a III-a)

De partea săracilor. Exilul

În timpul revoluţiei din 1848 Hugo nu stă deoparte: se amestecă în mulţime, ţine discursuri. Monarhia cade, se organizează alegeri prezidenţiale, iar Hugo, prin campania sa de presă, are o contribuţie semnificativă la alegerea ca preşedinte a prinţului Louis-Napoléon Bonaparte, fiul lui Hortense Bonaparte, în care văzuse persoana potrivită pentru a curma necazurile celor oprimaţi. În timpul frământărilor politice începuse să lucreze la „Les Misérables”, roman pentru care se documenta mergând în cocioabele săracilor, iar ceea ce a văzut l-a determinat să-şi dorească să facă ceva pentru aceştia. Viitorul avea să-i demonstreze exact contrariul. Dezamăgit de prinţ, Hugo devine principalui lui opozant, criticându-l cu fervoare în jurnalul scos şi editat de el şi fii săi. Din acest motiv, familia sa devine ţinta represaliilor politice: nouă luni de închisoare pentru François-Victor, condamnare la închisoare şi pentru celălalt fiu, Charles. Însuşi Hugo este căutat de poliţie pentru a fi arestat. Este nevoit să se ascundă, salvarea lui fiind iubitoarea Juliette care îi găseşte, mereu, noi şi noi locuri de refugiu. Mai mult, Juliette reuşeşte să-i facă rost şi de un paşaport fals cu care Hugo fuge în Belgia. I se va alătura şi ea mai târziu.

Victor Hugo (aşezat) în exil pe insula Guernesey

Aflat departe de ţară şi intenţionând să publice în Franţa un pamflet usturător la adresa prinţului- preşedinte, ceea ce, cu siguranţă ar fi dus la noi represalii, Hugo decide să-şi vândă toate bunurile la licitaţie şi să-şi scoată familia din Franţa. Se întâlnesc toţi în insula Jersey din Anglia, inclusiv Juliette. Familia Hugo îşi alege drept locuinţă o vilişoară albă cu vedere spre Franţa, numită Marine Terrace. Juliette locuieşte şi ea în apropiere astfel încât, de la ea, îl poate urmări pe iubitul ei când îşi face plimbarea de dimineaţă. La Marine Terrace au loc şi evenimente care nu au legătură cu politica sau cu scrisul: se organizează numeroase şedinţe de spiritism la care răspund sufletele fiicei pierdute Léopoldine sau ale lui Molière, Shakespeare, Racine, Mahomed, Platon sau chiar Iisus Hristos. Mai mult, casa avea reputaţia de a avea propria fantomă, o doamnă în alb, care se arăta prin faţa casei, de regulă pe la ora trei dimineaţa. Se mai puteau auzi ţipete ciudate sau lumină prin saloane unde nu era aprinsă nici o lumânare.

Hugo devine critic şi la adresa reginei Angliei aşa că familia sa este expulzată de pe insula Jersey. Se mută în insula Guernesey unde, pentru a evita o nouă expulzare, ţine neapărat să devină proprietar cumpărând casa Hautville House. Dacă lui Hugo exilul îi prieşte foarte bine căci se simte excelent fizic şi scrie mult, acesta nu o mulţumeşte defel pe soţia sa şi cel mai mult o afectează pe fiica lor Adèle, alintată Dédé, care, la 26 de ani, nu ajunsese nici să se căsătorească, nici să aibă o ocupaţie care să o satisfacă, toate aceste neîmpliniri aruncând-o într-o stare de profundă melancolie. Dédé fuge de acasă tocmai până în Canada în căutarea unui anume Pinson, un locotenent englez, de care era îndrăgostită. Pinson s-a dovedit a fi şi însurat şi cu copii, ceea ce nu l-a împiedicat defel să aibă o relaţie în afara căsătoriei şi cu Dédé, ducând-o cu vorba. Nici Charles Hugo nu mai suportă viaţa pe insulă, el plecând la Bruxelles unde se căsătoreşte şi începe o viaţă nouă. Astfel, Hugo nu mai rămâne cu nimeni în exilul său, înafară de răbdătoarea Juliette, care acum este deja o femeie bătrână, căci se apropie de vârsta de şaizeci de ani.

Sătulă de viaţa alături de soţul ei, Adèle Hugo scrie un volum biografic al acestuia intitulat „Victor Hugo raconté par un témoin” şi care vede lumina tiparului în 1863.

„Les Misérables”

În iunie 1861 Hugo terminase de scris „Les Misérables”, un roman social, un stil apreciat şi la modă după succesul romanului „Misterele Parisului” al lui Eugène Sue. Se ştie că „Les Misérables” se bazează foarte mult pe adevăr. Monseniorul Miollis, episcop autentic, existase aidoma şi chiar îl depăşise pe monseniorul Myriel din carte. Sărăcia acestui sfânt prelat, ascetismul, caritatea, naiva grandoare a limbajului său făcuseră, la Digne, obiectul admiraţiei tuturor. Angelin, fostul secretar al monseniorului Miollis, a povestit întâmplarea cu Pierre Maurin, ocnaş eliberat, care, respins de toţi hotelierii din cauza paşaportului său galben, bătuse la uşa episcopiei unde fusese primit prieteneşte, ca Jean Valjean. Pierre Moulin nu a furat însă sfeşnice ca Jean Valjean, ci a fost trimis de către episcop la fratele său, generalul Miollis care, atât de mulţumit a fost de el încât şi l-a făcut ordonanţă. Se pare că lumea reală oferă modele mult prea vagi, artistul fiind cel care adaugă luminile şi umbrele.

Pentru scrierea romanului, Hugo s-a servit şi de experienţa propriei sale vieţi. Găsim, în „Les Misérables”, pe abatele de Rohan, pe librarul Royol, pe maica Saguet, grădina Feuillantines, pe Victor Hugo tânăr sub numele de Marius şi, sub numele de Pontmercy, pe generalul Hugo. Marius o urmează pe Cosette, ca Victor pe a lui Adèle, stă supărat trei zile pe ea pentru că vântul din grădina Louxembourg îi ridicase fusta până la jartieră, la fel cum făcuse şi Victor în tinereţe sau intră în politică.

Romanul este un adevărat triumf editorial. Criticii vremii îi reproşează însă existenţa unor pasaje care nu-şi au locul şi care ar dăuna firului povestirii, cum ar fi pasajele filosofice, pasajul asupra mănăstirii Picpus sau cel asupra banilor.

Dacă succesul literar al lui Hugo se apropia de stele, în viaţa privată nu-i mergea deloc bine. Pe lângă multele aventuri ocazionale, el ajunsese să întreţină, simultan, trei femei: pe Adèle, pe Juliette şi pe Léonie, ceea ce implica mari costuri. Îşi obiga soţia şi amantele să facă economii drastice şi să ţină evidenţe amănunţite ale cheltuielilor. Cu toate acestea, el dona sume importante săracilor.

„Les travailleurs de la mer”

Anul 1866 este anul apariţiei romanului „Les travailleurs de la mer”. „Aducea în elaborarea acestei cărţi cunoaşterea profundă, la care ajunsese prin trăirea sa în arhipelag, a oceanului, navelor, marinarilor, a negurilor şi monştrilor, a stâncilor şi furtunilor. Moravurile celor din Guernesey, folclorul local, casele bântuite de fantome, ciudatul idiom al anglo-normanzilor împrumutau romanului un caracter amuzant şi nou.”

Ilustraţie pentru „Les travailleurs de la mer”

Sfârşituri

Adèle Foucher moare la 27 august 1868 la Bruxelles în urma unui atac de apoplexie. După dorinţa ei, este înmormântată la Villequier, lângă fiica ei Léopoldine. Fiind în exil, Hugo nu a putut participa la funeraliile soţiei sale, în schimb, el a fost cel care a hotărât ce să se scrie pe piatra de mormânt: „Adèle, soţia lui Victor Hugo”.

Adèle Hugo în 1856

Abia la sfârşitul anului 1870, după căderea de la putere a lui Louis Bonaparte şi după nouăsprezece ani de exil, Hugo şi familia lui se pot întoarce în Franţa. Revenirea lui pe pământ francez este întâmpinată de mulţimi de oameni aplaudând.

În martie 1871 moare Charles Hugo, tot în urma unei apoplexii, în timp ce se deplasa cu un cupeu. Este înmormântat la Père-Lachaise în cavoul generalului Hugo.

Scena politică a Franţei este una deosebit de tulbure, ţara ajungând în pragul răzmeriţei. Hugo vrea să plece să locuiască în Belgia însă nu este primit, aşa că îşi schimbă destinaţia alegând oraşul Vianden din Louxembourg. Aici, oferă găzduire unei tinere brune, refugiată şi ea, pe nume Marie Mercier. Inevitabil, aceasta îi devine amantă: ea are 18 ani, el 69. Situaţia din Franţa se îmbunătăţeşte şi Hugo revine la Paris. Deşi este văduv iar Juliette îşi doreşte nespus, nu se căsătoreşte cu ea. Se bucură de mare respect din partea noilor autorităţi franceze, respect de care Hugo profită pentru a-l salva pe Henri de Rochefort de la arest şi, poate, de la moarte. Între timp, reuşeşte să afle noutăţi despre fiica lui cea rătăcită prin lume: Dédé, tot urmărindu-l pe Pinson, ajunsese tocmai în Barbados, unde, căzută în nebunie, fusese înternată. O negresă care lucra la spitalul respectiv o identificase şi o adusese în Franţa. Hugo nu a mai putut decât să o reinterneze într-o casă de sănătate, la Saint-Mandé, de unde nu a ieşit decât după moartea lui Hugo şi atunci doar pentru a fi mutată la castelul din Suresnes, o altă casă de sănătate, mult mai luxoasă, unde a ocupat un pavilion întreg. „Era blândă şi nu părea nenorocită, dar uneori vorbea fără şir. Bună muziciană, pianistă deosebită, îşi atribuia operele cele mai celebre. Pentru a o distra, era condusă la grădina zoologică sau la Bon-Marché. O ciudată teamă de lipsuri, amintirea zilelor de mizerie din Barbades, o făcea să ascundă, ca şi câinii, tot ce i se dădea”.

Judith Gautier

Ajuns la vârsta de 70 de ani, Hugo are aceeaşi patimă pentru femei. Printre noile sale cuceriri se numără actriţa Sarah Bernhardt şi Judith Gautier, fiica de de doar 22 de ani a lui Théophile Gautier. Fiind bun prieten cu acesta, la moartea lui, Hugo îi scrie pentru mormânt, poate cele mai frumoase versuri ale poeziei franceze:

Ami, poète, esprit, tu fuis notre nuit noire.

Tu sors de nos rumeurs pour entrer dans la gloire...

Je te salue au seuil sévère du tombeau...

J’y cours. Ne fermez pas la porte funéraire.

Passons, car c’est la loi; nul n’y peut s’y soustraire;

Tout penche; et ce grand siècle avec tous ses rayons

Entre en cette ombre immense où, pâles, nous fuyons.

Oh! Quel farouche bruit font dans le crépuscule

Les chênes qu’on abat pour le bûcher d’Hercule!...

(Prietene, poet, spirit, părăseşti noaptea noastră neagră.

Ieşi din vâltoarea de aici pentru a păşi în glorie...

Te salut pe pragul auster al mormântului...

Sosesc şi eu. Nu închide funebra poartă.

Să trecem, aşa o cere legea; şi nimeni nu-i poate scăpa;

Totul se pleacă; şi veacul acesta măreţ cu toate luminile lui

Intră în nesfârşita umbră în care, palizi, intrăm şi noi.

O! Ce vuiet sălbatic fac în amurg

Stejarii doborâţi pentru rugul lui Hercule!)

Pe 26 decembrie 1873 moare, de tuberculoză, François-Victor, asfel că, în afară de fiica cea cuminţile rătăcite, lui Hugo nu-i mai rămâne nici un copil în viaţă. Îşi alină bătrâneţea cu cei doi nepoţi, Georges şi Jeanne, copiii lui Charles, pe care-i cântă în versuri, cei doi micuţi devenind legendari în toată Franţa.

François-Victor Hugo

In 1876 Hugo devine senator. Acum locuieşte pe bulevardul Eylau, la numărul 132, bulevard caruia i se va da numele scriitorului cu ocazia aniversării a optzeci de ani de viaţă, prilej de mare sărbătoare în Franţa.

Veşnica amantă, Juliette, cade bolnavă şi moare în 1883. Cu ocazia funeraliilor iubitei sale, Hugo îşi exprimă dorinţele în ceea ce priveşte propriul sfârşit. Iubitor al săracilor, el lasă acestora prin testament 40 de mii de franci şi cere ca să fie condus pe ultimul drum cu dricul săracilor, refuzând totodată discursul funebru al oricărei biserici, cerând, în schimb, „o rugăciune din partea fiecărui suflet”. În rest, toată averea o lasă nepoţilor. Moare la 22 mai 1884 în urma unei congestii pulmonare, ultimele lui cuvinte fiind „văd o lumină neagră”, o evocare, poate, a unui vers de-al său „Acest teribil soare negru din care radiază noaptea”. Franţa intră în doliu naţional, sicriul este expus sub Arcul de Triumf, înainte de a fi depus, pentru totdeauna, la Panthéon. Este purtat, aşa cum şi-a dorit, cu dricul săracilor, neîmpodobit, având doar două coroane de trandafiri albi. Două milioane de francezi urmează dricul.