duminică, 25 iunie 2017

A halt of Bohemians

 John Bagnold Burgess - Feliciana, a Spanish Beauty (also known as Feliciana, Spanish Gypsy), 1876
 Eugène Siberdt - A halt of Bohemians
 Adam Bălţatu - Nomazi
 Albert Edelfelt - Dancing Gitana 1881, oil on canvas
Alexandru Moser Padina - Popas 
 Alois Hans Schram - Gypsy Girl with a Tambourine
Angelo Asti - Portrait Of A Gypsy 
 Anna Rose Bain - Dancing Gypsy
 Anton Kozakiewicz - Gypsy family
Antoni Kozakiewicz - Mały Wirtuoz 
 Antonio Torres Fuster - La gitana granadina
 Apostol Mănciulescu - Ţigăncuşă 1926
Apostol Mănciulescu - Țigăncuşă cu basma galbenă 
Apostol Mănciulescu - Țigăncușă cu basmaua roşie 
 Augustus John OM RA - Gitana
 Augustus John OM RA - La Gitana
 Sava Hentia - Tiganca
Camille Corot - Gypsy girl with mandolin, ca 1870 
Edouard Debat-Ponsan - La Gitane a la toilette, 1896 
Elena Jiquidi - Portret de ţigăncuşă, 1908 
Emile Wauters - Gitane Prisonnière , 1898, Oil on canvas, Musée d'Orsay, Paris 
Emilio Sánchez Cayuela - Gitana 
Eugene de Blaas - The gipsy girl 
George Elgar Hicks - A Gypsy Girl, 1880 
Gerald Festus Kelly - Joaquina (The Gipsy Widow) 
Gladys Nelson Smith - Seated Gypsy with Glass in Hand 
 Isidre Nonell - Gitana, o Consuelo 1903, oil on canvas, Private collection, Barcelona
Isidre Nonell - Gitana asseguda 1905, oil on canvas, Private collection, Barcelona 
 Jan Portielje - The gipsy girl
 Jan Portielje - A gipsy girl
Jan van der Venne - Gypsy family 
 Jean-Francois Raffaelli - A Gypsy
 Joaquín Sorolla y Bastida - A Gypsy
 Joaquín Sorolla - Joaquina la gitana, 1914, Museo Sorolla, Madrid
 John Bagnold Burgess - A Gypsy Girl of Seville 1887
John Singer Sargent - Gitana, 1876 
 Konstantin Makovsky - Gypsy
Ludovic Bassarab - Laie de țigani 
 Ludovic Bassarab - Portret de ţigăncuşă
 Mariano Fortuny y Marsal - A Gypsy Girl, 1870
Nikolai Yaroshenko - Gypsy Woman, 1886 
Pierre Auguste Bellet - Baticul galben 
Pierre Auguste Bellet - Portret de țigancă 
 Pierre Auguste Bellet - Tinerețe
Raimundo Madrazo - Gitana 
Ramon Casas - Gypsy with red shawl 
Robert Henri - Gypsy Mother 1906 
Robert Henri - Wild Gypsy 1912, oil on canvas, Frye Art Museum 
Rudolf Schweitzer - Cumpăna - Ţigăncuşă 
Sava Henţia - Portret de ţigăncuşă 1881



You May Also Like

duminică, 18 iunie 2017

De ce a murit Carmen, miercuri seară

Miercuri am fost să văd Carmen de Georges Bizet. Da, a fost frumos, artiștii chiar s-au străduit! Și eu m-am străduit, m-am străduit să văd ceva prin coafura prea înaltă, cu niște cârlionți electrizați, ca niște antene, a unei dame din fața mea, o damă în rochie verde. Totuși, ar trebui impuse niște reguli la intrare! Știu, s-a renunțat de mult la ținuta obligatorie, acum vine îmbrăcat fiecare cum vrea! Dar coafurile damelor?! Ei bine, astea ar trebui atent verificate! De către o comisie! Spre exemplu, dama cu părul antenă își prezintă biletul la intrare. E mândră tare de ea, de rochia ei verde, de coafura ei proaspăt ieșită din mâinile stilistului, de cultura ei... ce mai, în general, e mândră! Trage cu coada ochiului la cei câțiva cameramani care își pregătesc echipamentele de filmare și nu poate să nu se gândească ce bine ar fi dacă... Mai știi pe cine cade camera? Undeva în planul doi, niște ochi de vultur analizează înălțimea podoabelor capilare ce intră pe ușă. Cum este clar că cea a rochiei verzi a ieșit cu mult din limita admisă, posesorul ochilor de vultur se îndreaptă discret către ea, numai zâmbet:
- Stimată doamnă, vă rog să mă urmați, avem o întreagă comisie întrunită pentru dumneavoastră!
- O comisie? Venită special pentru mine? Ah! și dama se uită triumfătoare la soțul ei, pentru care nu s-a întrunit nimeni. Să mergem, domnule, ce vrea comisia de la mine?
- Pentru început, să vă pună câteva întrebări...
- Oh, un interviu, zice dama bucuroasă peste poate că fost inspirată și a venit atât de gătită. Televiziune, interviuri, viitorul nu poate fi decât unul glorios! se gândi ea.
Este condusă într-o încăpere ferită de zarva din hol, unde trei inși trec direct la subiect:
- Luați loc, doamnă! Constatăm că aveți niște zulufi foarte, foarte înalți, spuneți-ne, aveți probleme cu auzul?
- Ce?! Ce-ați zis?! întreabă dama nepricepând deloc.
Membrii comisiei se uită confuz unii la alții. Și dacă duduia e chiar surdă, ce ne facem? Nu avem protocol pentru așa ceva?! Unul dintre ei se apropie de urechea rochiei verzi și-i urlă de-a dreptul:
- Doaamnăă, sunteți suurdăă?
Întrebarea, cu prea mulți decibeli, mai că o face pe damă să sară de pe scaun și să ricoșeze de perete, dar ea se prinde bine cu mâinile și hotărăște să înfrunte orice mârlănie, de dragul faimei:
- Dacă sunt surdă? Ce întrebare tâmpită! De ce aș veni la un spectacol de muzică, subliniez, de muzică, dacă aș fi surdă?! N-ar avea nici un sens!... și-i privește cu un aer superior. E plină lumea de proști, mai gândește ea, dar îmi închipuiam că n-au cotropit încă și... opera!
- Eh, doamnă, nu-i chiar așa lipsit de sens! Mai știm noi pe unul, de-acu trei sute de ani, care era surd ca o ciubotă și nu numai că se încăpățâna să compună muzică, dar mai ținea morțiș și să dirijeze orchestra... Deci, răspundeți la întrebare!
- Nu sunt surdă, domnule!
- Buuun, ce loc aveți în sală?
- Rândul patru, locul unu, pe stânga. De ce vreți să știți?
- Rândul patru? Grav, chiar foarte grav! Dar să revenim: ați dat bani pentru coafura asta?
- Domnule, dumneata ești normal? Ce tot sari de la una la alta? Ba mă-ntrebi de sănătate, ba de locul din sală, ba de părul de pe cap... Gata, plec! și rochia verde, parolistă, se și ridică și dă să facă ce tocmai spusese.
N-apucă să facă un pas spre ușă că o mână, cât o lopată, o înșfacă și o așează din nou pe scaun. Simte că o ia cu un fel de amețeală, de draci, de ciudă, de necaz pe urâții ăștia din fața ei, pe întreaga lume, cu tot cu mototolul de bărbatu-său, care niciodată nu e prin preajmă când are nevoie de el!
- Mult?
- Ha?! Ce să fie... mult? bâgui ea.
- Ați dat mult pe frizura asta?
Nu, e clar, urâții și-au pus în gând să se joace cu nervii ei!! Dar las’ pe ea! Își ridică semeț capul și răspunde cât mai ferm cu putință:
- Da! Am dat fix cât mi-a cerut, plus bacșiș, că sunt o doamnă! Și merită fiecare bănuț, sunt în tendințe! Altceva, ce mai vreți să știți, domnilor urâți?
Cei trei urâți se uită, iar, unul la celălalt: am auzit noi bine, ne-a făcut urâți? Ne-a făcut ea, sau eram urâți dinainte? aceasta-i întrebarea. Dar să lăsăm pe altădată dezbaterea asta și să terminăm o dată! Urâtul numărul unu vorbește primul:
- Nu mai avem timp, așa că, s-o scurtăm: vă sfătuim sincer să faceți un schimb de locuri, să mergeți pe ultimul rând!
- Ce face?! Pe ultimul rând? Și de ce, mă rog?
- Pentru că toți oamenii din spatele dumneavoastră n-o să vadă nimic de claia asta din ...tendințe? Singura posibilitate să vă păstrați locul ar fi fost dacă ați fi fost surdă și spiralele astea ...din tendințe, v-ar fi adus sunetul mai aproape, prin cine știe ce procedeu scos tot ...din tendințe...
- Ha, ha! Ei, asta-i bună! E clar, până acum, credeam că sunteți doar urâți, dar văd eu bine că sunteți și urâți și proști! Nici nu mă gândesc să accept așa ceva! Ce mârșăvie! Și-și îndreaptă spinarea, scoțându-și bărbia și pieptul, ca pentru a-și întări refuzul.
Aha, pieptul! Urâtul numărul doi observă că bustul damei e cam prea generos! Măi să fie, își zice el, oare cum o să reușească spectatorii de pe același rând să treacă de țâțele electrizatei ăsteia?! Pfui!! Pericol mare! Ne mai trebuie o comisie! Să vedem: Carevasăzică, noi suntem Comisia de Pleoștit Părul (CPP) și ne mai trebuie o comisie, Comisia de Pleoștit Pieptul (CPP)... La dracu, îmi dă tot CPP! Nu, nu e bine, o să ne confunde lumea! Și vorba aia, noi cei de la Pleoștit Părul ne ocupăm de treburi ceva mai înalte...
Urâtul numărul trei nu mai are nici un chef de discuții. Le face semn celorlați doi să se dea la o parte, că preia el de aici încolo și fără alte menajamente, se năpustește în freza rochiei verzi și din două-trei mișcări dibace, pleoștește și toți zulufii, pleoștește și toate tendințele! Acum, părul damei-i stă, ca vai de el, lipit și banal, de creștet.
Doamna se face verde la față, mult mai verde chiar și decât rochia:
- Ce? Ce-i asta?! Nu, nu permit! O să fac plângere, o să... Se sufocă de furie, o tuse covulsivă-i pune stăpânire pe pieptul cel generos, vrea să mai zică ceva, dar nu mai are vreme, căci cei trei urâți o și scot pe ușă afară, făcându-i vânt în mulțimea veselă din holul operei. Mai apucă doar să-l audă pe unul dintre ei cum îi face o urare:
- Vizionare plăcută, doamnă! Și nu care cumva să vă uitați în vreo oglindă, s-ar putea să nu fim singurii urâți din seara asta!
Mai mult împleticindu-se, ajunge la locul ei, de pe mult râvnitul rând patru. Mototolul de bărbatu-său nici nu observă că ar fi ceva schimbat la ea. O face atentă:
- Ia uite dragă, se filmează, ce bine că avem locuri tocmai lângă culoar, sigur ne prinde și pe noi în vreun cadr...
O privire de-a nevestii îl face să înghită pe loc tot ce mai voia să zică! Rochia verde scoate o oglindă din poșetă, se privește în ea și doar un geamăt prelung e tot ce mai poate să îngaime: e un dezastru! Un singur fir, unul singur, scăpat, prin nu știu ce minune, de Comisia de Pleoștit Părul și se încăpățânează să stea țanțoș, spiralat și ridicat, țintind drept spre amorașii pictați pe tavanul sălii, mărturie vie a ceea ce a fost și nu mai este: o coafură cu semnătură.
Oamenii din jurul ei sunt veseli, mulțumiți și rochia cea verde nu înțelege de unde atâta fericire?! Spectacolul începe și ea n-o vede pe Carmen cum își unduiește șoldurile de țigancă și cum îi cântă lui don Jose pentru a-l cuceri. Ușuratică ființă! Toată lumea aplaudă extaziată, numai ea nu vede nimic: ce fuste înflorate și învolburate, ce piruete, ce castaniete??? Nu are în fața ochilor decât oroarea pe care i-a întors-o afurisita de oglindă! Nu vede nici cum, la pauză, lumea iese afară la o țigară, sau la un pahar de șampanie în foaier. Ba da, vede cum mototolul de barbatu-său dispare repede de lângă ea și nu revine decât după ce se sting luminile pentru un nou act. Ia stai, nu cumva, nu cumva i-o fi rușine cu mine? Las’ că mi ți-l scutur eu acasă!
La un moment dat, nu mai rezistă! Se răsucește în scaun si privește la lungul șir de chipuri din spatele scaunului ei. Pentru ăștia a trebuit eu să sufăr așa afront? Pentru amărâții ăștia? Amărâții nici nu o bagă în seamă, sunt numai ochi și urechi la tot ce se întâmplă pe scenă. Ba da, chiar de pe locul din spate, o duduie cu un aer impertinent, se apleacă ușor spre ea și-i șoptește la ureche:
- Madam, mai ușor cu șampania prin pauze, scena e fix în partea cealaltă!
Ohh, cerule! Ce-a zis? Ce-a zis? Eu?! Eu, băută? Degetele rochiei verzi se înfig în scaun cu așa o putere, că dacă n-ar fi fost dintr-un lemn de esență tare, menit să reziste oamenilor și veacurilor, s-ar fi făcut fărâme. Auzi obrăznicie, să-mi spună mie așa ceva!! Ah, dacă aș avea o putere, dacă aș avea o... i-aș arăta eu ei, ar plăti scump, ar plăti măcar cu viața! Da, cu viața! Să moară! Să moară! Să moar...
Firul cel singuratic de pe capul ei vibrează într-un mod ciudat către amorașii din tavan. O bufnitură puternică se aude dispre scenă. Rochia verde se întoarce și o vede  pe Carmen căzută, secerată de cuțitul lui don Jose. Nu! Nu de ea era vorba! Țâșnește în picioare și strigă:
- Nu, n-am vrut, nu pe ea!
Cortina cade, toată sala e în picioare, aplaudând și aclamând frenetic. Aplaudă și aclamă și mototolul! Ei, asta-i chiar prea de tot! S-ar părea că nu-i chiar așa de mototol, până la urmă! O unghie ascuțită îl așează înapoi, la locul lui, pe mototol:
- Stai dracului jos și potolește-te, altfel te culci în seara asta și nemâncat și ne...!
Mototolul e paralizat de spaimă și de durere. Știe ce înseamnă să se culce nemâncat, a mai pățit-o, dar celui de-al doilea ne... nici nu îndrăznește să-i dea vreo semnificație!

- The End -

vineri, 9 iunie 2017

Begging For Cherries

 Julian Merrow Smith -  Cherries in a white bowl
Sergei Toutounov - Cherries 
 Antoine Vollon - A spilled bag of cherries
Karl Witkowski - Begging For Cherries
Nikolaos Gysiz - Boy with Cherries, 1888
 Charles Amable Lenoir - Portrait of a young girl with cherries oil on canvas
 Clara von Sievers - Cherries
Stephen Gjerston - Daisies, Phlox, Grapes and Cherries, 1978, oil on canvas,
Eva Gonzales - Girl with Cherries c. 1870, Oil on Canvas, Art Institute of Chicago 
 Ian Mastin - Just Hanging On
 Ivan Sokolov - Picking Cherries in the Manor Garden
 Jacqueline Gnott - Porcelain Bowl with Cherries
 Jane Palmer - Bowl of Cherries
 Johannes Eerdmans
 Johannes Eerdmans
 Johannes Hendrik Eversen - Still life with cherries, oil on panel
 John Russell - Small Girl Presenting Cherries 1780
 Juan van der Hamen y León - Plato con ciruelas y guindas (Plate with plums and cherries). c. 1631, Oil on canvas
 Jules Emile Saintin - Cherries
 Julian Merrow Smith - Bowl of Cherries
Julian Merrow Smith - Cherries and silver goblet 
 George Hitchcock - The cherry thieves
 Qiang Huang - Demo at Easton 2
 William Mason Brown - Fruit and Wine
William Mason Brown - Still LIfe with Queen Anne Cherries
 Karl Zipser - Cherries in Cup, 2010, oil on canvas
 Lodewijk Karel Bruckmann
 Luis Meléndez - Apricots and Cherries
William Frederick Yeames - Cherry Ripe
 Marin H. Georgescu - Cireşe 1911
 Micaela Eleutheriade - Natură statică cu cireşe
Mickie Acierno - Wanderlust, Oil on Canvas 
 Nicolae Vermont -  Cireşe şi ulcică cu garoafe 1900
Salvatore Postiglione - Cherry Time 1906
Robert Spear Dunning 'Harvest of Cherries' 1866
 Robert Spear Dunning - Still life with roses and cherries
 Édouard Manet - Garçon aux cerises Boy with cherries, 1859
Robert Papp - Summer Cherries
 Émile Munier - Girl with Basket of Cherries
Émile Munier, 1890 - The Cherry Tree
Paul Lacroix - Still Life with Cherries

luni, 15 mai 2017

Un rucsac într-un tramvai

Mark Lague - Orange Street Car
Azi am fost omul potrivit la locul potrivit! Ies de la serviciu, vagabondez un pic prin buricul târgului și când mă hotărăsc să mă adun pe-acasă, mă îndrept spre stația din Piața Unirii să iau tramvaiul. În stație, puhoi de lume. Mă uit la oameni și nu-mi convine, pe fața fiecăruia parcă stătea scris: ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”, ”Aștept un 6!”. Nu, nu e bine deloc! Păi, dacă toată omenirea asta așteaptă un 6, eu unde mai încap? Și mai vreau să stau și jos, doar mă dor picioarele! Ce, credeți că-i așa simplu să vagabondezi?
E cazul să gândesc strategic. Ideea genială îmi vine pe loc: ce-ar fi dacă aș lua un tramvai o stație-două, în sens invers, cobor la Teatru sau în Tg. Cucului, că de acolo nu urcă mai nimeni și nu numai că am loc, dar mi-l aleg fix pe care îl vreau eu, adică să bată soarele din stânga când eu mă uit la dreapta și… logic, să bată din dreapta când eu mă uit la stânga! Dacă n-ați înțeles ce-am vrut să zic, nu-i problemă, că nici eu n-am priceput mare lucru!
Deci, când ai o idee atât de măreață, apoi e musai să o pui și în practică, altfel ce rost mai are să-ți fi consumat ”micuțele celule cenușii”, cum spunea odată cineva deștept care… nici n-a existat! Zis și făcut: urc în primul tramvai care vine în sens invers și sunt foarte mulțumită de mine! Mă și văd cum, instalată comod, mă uit de sus la toți săracii care așteaptă în Piața Unirii, cum se înghesuie ei disperați să capete un loc, să aibă o gură de aer… Și eu ce să vă fac? Plătiți dacă n-aveți idei!
Deodată, în dreapta mea un moș și consoarta lui încep să se agite. Consoarta îi zice tovarășului ei de viață:
- Uite, băiatul ăla care fuge! L-a uitat. Și-l pune pe moș să ridice un rucsac dintre scaune.
Ce???? Unul care fuge și un rucsac uitat într-un mijloc de transport? Clar, e atentat! Fir-ar mama mea, care m-a făcut fără de noroc, că nu puteam să stau potolită! Auzi, să mor așa, degeaba, de la prea mult geniu!  Măcar de-aș putea să mă aleg cu ceva din treaba asta, de exemplu, pe piatra mea de mormânt ar putea scrie: ”A murit pentru o idee!”. Dar nici de asta n-o să am parte, că n-am apucat s-o spun nimănui! Și moșii ăștia doi, ce tot se foiesc cu rucsacul în brațe, în loc să-l arunce cât colo și să dea alarma? Ăștia nu văd în ce lume trăim? E clar, unii se uită degeaba la televizor!
Nu mai rezist să nu mă bag în seamă și îi întreb:
- Dar ce s-a întâmplat?
- Un  băiat a uitat rucsacul ăsta. (Pe asta o știu deja, săriți, vă rog, cu noutățile!) Și acum fuge după tramvai, uite-l colo. Oare o să-l ajungă din urmă?
Mă uit în direcția indicată (voi nici la vârsta asta nu ați învățat că nu se arată cu degetul?) și văd, într-adevăr un tinerel fugind. Când tramvaiul încetinește la o trecere de pietoni, tinerelul pare să-l ajungă din urmă, când prinde viteză, disperarea se citește pe chipul acestuia. Le zic celor doi bătrâni:
- Stați liniștiți, o rezolv eu pe asta! Cobor eu la prima, iau rucsacul și-l aștept pe tip să i-l dau. Ce ziceți?
Chipurile celor doi se luminează:
- Aaa, cobori matale la prima și i-l dai? Ce frumos!
Eu, bineînțeles, nu le-am spus că oricum coboram, îi las așa, să creadă că o fac doar de dragul de a ajuta!
Tramvaiul oprește la semafor. Tinerelul nostru, roșu tot la față și fără suflu, îl ajunge din urmă. Cei doi bătrânei sunt bucuroși să-i facă semne pe muțește, arătându-i rucsacul și pe mine (iar arătați cu degetul?), încercând să-l facă să înțeleagă că eu o să cobor și c-o să i-l dau. Nu-mi vine să cred când, din solidaritate, încep să arăt și eu spre mine, tot cu degetul! Apoi, tramvaiul, indiferent la toată drama, o țâșnește voios din loc, punând distanță între rucsac și stăpânul lui.
Între timp, moșul începe să-și aducă aminte de o poveste cu un telefon pierdut într-un tren, un smartphone, care suna încontinuu și el, cum nu știe să răspundă la un telefon ca astă, se uita neputincios la el cum suna, fără să poată face nimic… (Mă lași, domnule, cam multe pierderi pentru o singură după-amiază, e clar că te-ai născut în zodia găsitorilor de astfel de obiecte!).
Înșfac rucsacul, cobor la prima și aștept. Mă cam bate soarele în cap, dar nu-i nimic, trebuie să stau în plină vedere. Aștept! Aștept! De partea cealaltă, un tramvai 6, gol-goluț, oprește și-i culege pe cei doi-trei călători. Îi văd cum, cu tot timpul din lume, se uită după cel mai convenabil loc, ăla unde soarele bate din stânga dacă te uiți în dreapta și din dreapta dacă te uiți în stânga... Păi da, păi nu? Vă rog să verificați și tapițeria, stimați călători, poate e prea veche și prea roasă pentru domniile voastre?! Haideți, haideți, respectați-vă! Apoi, al meu tramvai 6, după care venisem special, pleacă țanțoș spre Piața Unirii, fără mine!
Mă uit la rucsac: tinere, sper ca toată viața ta să fie în rucsacul ăsta, altfel, ai încurcat-o cu mine! Mă gândesc dacă sa-i spun ceva de dulce sau nu. Tinerelul apare, sfârșit, dar mulțumit când dă cu ochii de rucsac. Mă hotărăsc să fiu politicoasă, doar m-a crescut bine mama, aia care m-a făcut fără de noroc, îi înmânez prețiosul obiect, el îmi mulțumește foarte călduros (de parcă nu era destul de cald afară!) apoi ne despărțim.

Eh! Dat fiind că le-am rezolvat pe toate pe ziua de azi, să mă duc să aștept un tramvai!