„Evadare din lagărul 14”, de Blaine Harden (Jurnal de lectură)

Editura Corint 2012

Titlu original: „ Escape from Camp 14”

„Evadare din lagărul 14” este povestea tânărului Shin Dong-Hyuk, primul nord-coreean care a reuşit să evadeze dintr-o închisoare politică şi să ajungă în occident. Întâlnirea lui Shin cu Blaine Harden, un corespondent la „The Washington Post” a condus la pubicarea poveştii sale mai întâi în paginile ziarului, apoi la apariţia acestei cărţi-document. Singura vină a lui Shin a fost aceea de a fi copilul unui cuplu condamnat la muncă în lagăr. S-a născut în Lagărul 14 şi nu a cunoscut altă realitate până nu a reuşit să evadeze. De altfel, viăţa în lagăr este una grea şi pentru cei care nu sunt condamnaţi, cum ar fi gardienii, care, deseori, încearcă şi ei să evadeze.

Coreea de Nord are o populaţie de 23 de milioane de locuitori fiind o ţară comunistă, închisă, săracă, care nu reuşeşete să producă niciodată hrana necesară propriilor cetăţeni, fiind mai mereu dependentă de ajutoarele umanitare trimise de Coreea de Sud, Statele Unite sau Rusia şi în care viaţa oamenilor nu are nici cea mai mică însemnătate pentru autorităti. Este un lagăr imens în interiorul căruia se află alte şase lagăre de muncă, unde oricine poate ajunge oricând, deciziile fiind luate în funcţie de capriciile familiei Kim, familia conducătoare. Este o ţară-garnizoană, cu o armată de peste un milion de soldaţi, unde serviciul militar este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, bărbaţii fiind înrolaţi timp de zece ani iar femeile timp de şapte ani.

Deşi este cunoscută existenţa acestor lagăre de muncă, ele nu au reuşit niciodată să fie subiect principal în presa occidentală întrucât, pe de o parte, nu există fotografii de impact din interiorul lagărelor sau probe video spectaculoase şi, pe de altă parte, nici o personalitate marcantă nu şi-a arătat interesul pentru a milita pentru aşa ceva.

Viaţa nord-coreenilor este una destul de asemănătoare cu cea trăită de români înainte de revoluţia din 1989: tratarea cetăţenilor în funcţie de originea sănătoasă sau nu a familiei în care s-au născut, furnizarea raţionalizată a alimentelor, a apei potabile şi a curentului electric, sau trimiterea obligatorie a orăşenilor la strângerea de pe câmp a recoltelor. Ca şi în cazul românilor, singura posibilitate a nord-coreenilor de a afla şi despre o altă realitate, cea dinafara graniţelor ţării, este vizionarea pe ascuns a casetelor video cu filme americane. Nici chiar elitele nord-coreene, beneficiarele privilegiilor, nu trăiesc mai bine decât oamenii simplii din ţara vecină, Coree de Sud. Singura care o duce cu adevărat bine este familia conducătoare, familia Kim, care se bucură de locuinţe fastuoase cu piscine interioare, săli de cinema, terenuri de baschet, de un iaht privat, de expediţii de vînătoare de fazani sau căprioare.

Un mesaj interesant care se desprinde din această carte este că, de fapt, Coreea de Sud nu îşi doreşte sub nici o formă o rezolvare a problemei nord-coreene, întrucât aceasta ar însemna o reunificare a celor două ţări şi astfel, bogata, competenta şi supertehnologizata Coree de Sud s-ar trezi deodată cu 23 de milioane de cetăţeni săraci, prea puţin educaţi şi greu adaptabili la vremurile prezente, cu care nu ar şti ce să facă. Probabil este şi motivul pentru care trimite frecvent ajutoare în alimente către ţara vecină şi duşmană, în schimbul cărora nu pretinde nimic.

Shin Dong-Hyuk 

„Sagan, povestea unei iubiri”, de Annick Geille (Jurnal de lectură)

Editura Nemira 2010

Titlu original: „Un amour de Sagan”

„Scriind, salvăm ceea ce iubim. Şi trecutul, mai ales când nu mai există martori ai acestui trecut.”

„-Cine poate fi mai imbecil decât un îndrăgostit?

-De ce?

-Pentru că cel pe care-l iubim nu există.”

Annick Geille, fostă redactor-şef al ediţiei franceze a revistei Playboy, a fost pentru copilul teribil al literaturii franceze, Françoise Sagan, o iubire de-o vară. Mare iubitoare de literatură, Geille insera în paginile revistei, printre fotografiile cu fete în bikini, texte ale scriitorilor ei preferaţi. Mergând la Sagan acasă pentru un interviu, jurnalista este simpatizată de nonconformista scriitoare şi devine unul dintre membrii cercului ei de prieteni intimi. Curând, prietenia dintre cele două femei se transformă în iubire, devenind amante. În acel moment, Sagan se afla deja, concomitent, într-o relaţie cu Bernard Frank, un scriitor necunoscut, dar şi cu fostul manechin Peggy Roche, care trecea drept iubita oficială. De altfel, cam aceasta era viaţa obişnuită a dezinhibatei Françoise Sagan: o înşiruire de triunghiuri amoroase în care se mai schimbau actorii, seri petrecute la cazinou unde juca cu patimă, consum de alcool şi mai ales consum de... palfium, un drog-medicament, de care a încercat să scape de mai multe ori prin cure de dezintoxicare, rezultatul fiind acelaşi. Practic, Sagan nu reuşea să funcţioneze dacă nu-şi injecta o doză de palfium.

Sagan era un spirit liber, nu se lăsa încorsetată de nici un fel de reguli, nu era afectată de ceea ce ar fi putut spune lumea. Avea un şarm extraordinar, toată lumea sfârşea prin a se îndrăgosti de ea, stârnind pasiuni atât în inimile bărbaţilor cât şi în cele ale femeilor.

Acest roman autobiografic descrie o lume boemă, purtând cititorul într-un Paris plin de farmec şi romantism de la sfârşitul anilor 70 dar şi în alte colţuri paradisiace ale lumii, Annick Geille pricepându-se foarte bine să descrie sentimentele, iubirea pasională şi interzisă pe care i-o poartă lui Sagan.

 Annick Geille

Ediţia franceză

Françoise Sagan la volanul Jaguarului său împreună cu regizorul Otto Preminger la Saint-Tropez în 1956.

„Sirenele Bagdadului”, de Yasmina Khadra (Jurnal de lectură)

Editura Trei 2009

Titlu original: „Les sirènes de Bagdad”

„Nu tot ce străluceşte este aur”

Dacă acum câteva sute de ani femeile care scriau un roman trebuiau să îşi ia un pseudonim masculin pentru a fi luate în seamă de către editori, astăzi, situaţia poate fi una exact pe dos: scriitoarea Yasmina Khadra este, de fapt, un bărbat, pe numele său real Mohammed Moulessehoul. Acesta a fost ofiţer în armata algeriană şi, pentru a evita cenzura militară, dar şi pentru a putea supravieţui ca scriitor sub regimul terorist din Algeria, şi-a luat un pseudonim feminin. Succesul imens pe care l-au avut cărţile sale nu i-au asigurat şi securitatea personală, Moulessehoul relevându-şi adevărata identitate abia mult mai târziu, după ce a părăsit armata algeriană şi s-a autoexilat în Franţa.

Romanul „Sirenele Bagdadului” este un roman cu un subiect actual şi sensibil, anume războiul din Irak, prezentat însă nu din perspectiva americanilor invadatori, percepuţi de lumea întreagă ca fiind cei de partea dreptăţii, eliberatorii, ci din perspectiva irakienilor de rând, a celor invadaţi.

Mohammed Moulessehoul sau Yasmina Khadra

Este povestea unui tânăr beduin, originar din Kafr Karam, un sătuc uitat de lume din deşertul irakian, a cărui viaţă linişită ca student la Universitatea din Bagdad este brusc întreruptă şi dată peste cap de bombardamentele americanilor asupra oraşului. Capitala devine un teatru de război aşa că tânărul beduin, fire paşnică, se retrage în satul său uitat de lume unde cursul vieţii nu este cu nimic tulburat de conflictul militar care tocmai s-a iscat. Deşi iakienii de rând sunt bucuroşi că au scăpat de Saddam Hussein, pe care îl consideraseră un tiran extrem de crud care, pentru orice vorbă suspectă, deporta, tortura şi ucidea familii înrtegi, ei nu se împacă nici cu ideea că ţara lor ajunsese să fie administrată după indicaţiile unor străini. Sătenii din Kafr Karam urmăresc războiul la televizor, văd reportaje cu asediile din Basra şi Fallouja, unde majoritatea victimelor sunt femei şi copii, sunt indignaţi dar şe mulţumesc să-şi ducă traiul obişnuit în liniştea satului lor care pare a fi atât de departe de ororile războiului. Nici când soldaţii americani, printr-o nefericită confuzie, îl omoară pe un copil retardat din satul lor, aflat pe drumul spre spital dintr-un oraş mai apropiat, nu reacţionează în vreun fel. Confuziile americanilor nu se opresc însă aici: un alai de nuntă este luat drept un grup de terorişti, o rachetă îi loveşte în plin, transformând bucuria nuntaşilor în jale, oroare şi sânge. Este actul care pune capac atitudinii nebeligerante ale sătenilor, tinerii plecând către Bagdad în căutarea  răzbunării.

Şi totuşi, tânărul nostru beduin rămâne pe loc, căci are oroare de violenţă şi nu vrea să aibă de-a face în nici un fel cu războiul. Până într-o zi, când însuşi războiul dă buzna peste el: într-o noapte, întreg satul este invadat de trupele americane aflate în căutare de terorişti. Oamenii sunt treziţi brusc din somn, sunt puşi cu faţa la pământ, umiliţi, li se răscolesc casele, li se distrug şi puţinele lucruri pe care le deţin, sunt interogaţi sub ameninţarea puştilor. În urma americanilor nu rămân decât ruşinea, disperarea şi dorinţa de răzbunare. O noapte teribilă care îl transformă pe tânărul beduin dintr-o fiinţă paşnică şi liniştită într-un terorist. Fără a mai da ochii cu proprii părinţi, el pleacă, chiar în acea noapte, spre Bagdad. Găseşte oraşul în plin haos, în care jafurile şi omorurile sunt la ordinea zilei, plin de orfani, vagabonzi şi tâlhari.

Atitudinea americanilor în ceea ce priveşte Irakul este una de neiertat: „habar n-au care ne sunt tradiţiile, visele, rugăciunile. Habar n-au că avem o moştenire de la înaintaşi, că memoria ne este intactă, iar alegerile juste. Ce ştiu ei despre Mesopotamia, despre acest Irak fantastic, pe care îl calcă bocancii lor împuţiţi? Despre Turnul Babel, despre grădinile suspendate, despre Haroun-al-Rachid, despre O mie şi una de nopţi? Nimic! Nu citesc niciodată aceste pagini ale istoriei şi nu văd în ţara noastră decât o imensă băltoacă de petrol din care vor lipăi până când ni se va scurge şi ultima picătură de sânge. Aici, ei nu se află la întâlnirea cu istoria; aici, au venit puşi pe jaf, pe acapararea filonului, a izvorului de bogăţie. Nu sunt decît nişte mercenari plătiţi de marea finanţă occidentală. Ei au redus toate valorile la o înspăimântătoare chestiune de parale, iar toate virtuţile se reduc, pentru ei, la una singură: profitul. Sunt nişte prădători de temut, asta sunt! Ar fi în stare să-l calce în picioare şi pe Hristos, dacă asta le-ar umple buzunarele. Şi, dacă nu suntem de acord cu ei, îşi scot artileria grea şi ne mitraliază sfinţii, ne dărâmă monumentele şi îşi suflă mucii în pergamentele noastre milenare”.

Pentru ca teroriştilor să le reuşească un atentat, aceştia trebuie să fie mereu, măcar cu o jumătate de pas, inaintea autorităţilor aflate pe urmele lor. Astfel, ei sunt tot timpul în căutare de noi modalităţi de a ucide şi de a lua pe toată lumea prin surprindere. Aşa că arma cu care tânărul beduin, devenit peste noapte terorist, trebuie să ucidă nu este o bombă, ci un virus, unul devastator, pe care îl va purta în propriile vene. Oraşul ales pentru a plăti cu milioane de morţi este Londra. Ajuns la aeroport pentru a se îmbarca spre Londra, este captivat de spectacolul vieţii ce i se desfăşoarră înaintea ochilor: familiile grăbite şi gălăgioase sau gesturile pline de afecţiune ale unor îndrăgostiţi. Toate acestea îl fac să îşi dea seama că, de fapt, el nu a apucat să cunoască viaţa, dragostea, fericirea, că, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, nu a făcut decât să îşi rateze viaţa şi că, mai mult, nu are nici un drept să confişte fericirea celorlalţi. Rămâne ţintuit pe scaunul său din sala de aşteptare, lăsând să-i plece avionul fără a se urca la bordul lui, chiar dacă ştie că nu va avea parte de nici o îndurare din partea celorlaţi membrii ai grupării teroriste din care face parte: înainte de a fi ucis de virusul pe care îl poartă în sânge, este lichidat de tovarăşii săi.

O carte excepţională, scrisă la persoana I, al cărui erou principal, personaj şi povestitor în acelaşi timp, nu are un nume, căci, de ce i-ar trebui unul, de vreme ce el este reprezentantul oricărui irakian? Mesajul romanului este unul evident antiamerican, dar şi unul extrem de pacifist: nici o nedreptate, nici o crimă de pe lume nu îndreptăţeşte luarea altor şi altor vieţi, intrarea într-un carusel fără de sfârşit al morţii.

You may also like

”Atentatul”, de Yasmina Khadra 2005 (Jurnal de lectură)

Artişti contemporani – Di Li Feng (China)

Di Li Feng, născut în 1958, este un pictor chinez contemporan. Este profesor la Lu Xun Academy of Fine Arts din China şi, ocazional, lector la unele universităţi americane, lucrările sale fiind expuse, înafară de ţara sa natală, mai ales în Los Angeles şi New York. Picturile sale oglindesc trecutul imperial al Chinei, Di Li Feng declarându-se întotdeauna un admirator al acestuia. Iată câteva lucrări în care celebrează frumuseţea chinezoaicelor: