Despre cărţi, muzică, pictură şi oameni!: mai 2019

Clopotul de sticlă, mai degrabă o autobiografie cu ceva elemente de ficțiune decât un roman, nu poate fi numită decât o carte tulburătoare. Iar cine citește înainte puțin despre viața Sylviei Plath, își dă repede seama de realismul poveștii personajului Esther Greenwood. Trebuie spus din capul locului că singurul roman scris de Sylvia Plath, apărut sub pseudonimul Victoria Lucas, este unul despre depresie. Este o ocazie de a pătrunde în mintea cuiva afectat de această boală psihică care, chiar și în condițiile medicinei moderne de astăzi, are încă multe necunoscute. De unde vine declicul care, după fiecare zi plină în evenimente sociale, în care totul merge cum nu se poate mai bine, îl face pe depresiv să caute și să încerce noi și noi metode de a se sinucide? Pentru că atunci când nu mai își găsește curajul să trăiască, depresivul își caută curajul să moară.

Pentru Sylvia Plath viața a fost mereu deprimantă și fără culoare. Și-a dorit să fie un om al literelor de succes, să scrie cât mai multă poezie și să fie fericită. Primul episod sever de depresie îl are în 1953, la doar 20 de ani. Câștigase un fel de bursă de editor la revista Madmoiselle și petrecuse o lună la sediul publicației din New York. Deși fusese răsfățată cu tot felul de cadouri și dineuri, experiența nu s-a ridicat deloc la nivelul propriilor așteptări. Întoarsă acasă, vestea că fusese respinsă la un seminar de creație literară la Harvard o aruncă în cea mai neagră deznădejde. Ca și personajul Esther Greenwood, Sylvia își provoacă tăieturi la picioare, ca o repetiție, să vadă dacă are curajul să suporte durerea unor viitoare tăieturi fatale. Apoi, câteva zile mai târziu, se târăște într-o gaură să moară: coboară în pivnița casei, caută cel mai întunecat și îndepărtat colț și înghite toate somniferele mamei sale. Familia o caută cu înfrigurare, o declară chiar dispărută la poliție. Dispariția face subiectul presei și se organizează căutări colective. Este găsită după trei zile, din întâmplare, de către mama sa, aceasta coborând în pivniță cu treburi. Este internată timp de șase luni într-un spital psihiatric unde i se administrează tratamentul cu electroșocuri. Ca și Esther Greenwood la sfârșitul romanului, Sylvia iese din spital oarecum refăcută, gata să-și reia viața de acolo de unde a lăsat-o.

Așadar, romanul se termină într-o notă oarecum optimistă, deși a fost scris într-o perioadă neagră pentru Plath. Mariajul ei cu Ted Hughes, un poet britanic, cu care se căsătorise în 1956, se sfârșise după ce Hughes o părăsise pentru o altă femeie. Noua cucerire a lui Hughes era una dintre prietenele de familie a cuplului, Assia Wevill, o femeie deosebit de frumoasă și care, la rândul ei, scria poezii. Se pare că Hughes devenise extrem de violent cu soția sa, Plath suferind chiar un avort spontan în urma unei bătăi crunte încasate. În scrisorile către psihiatrul ei, doctorul Ruth Barnhouse, Plath vorbește despre abuzurile fizice și psihice la care este supusă de către soțul ei. La un moment dat, Hughes i-ar fi spus verde în față că își dorea ca ea să fie moartă. E lesne de înțeles ce impact au avut toate acestea asupra unei naturi și așa predispusă la depresie ca cea a Sylviei. Separată de soțul bătăuș și infidel, Plath își petrece anul 1962, având singură grijă de cei doi copii, Frieda și Nicholas, în casa de pe 23 Fitzroy Road, Primerose Hill din Londra și scriind cu îndârjire cele mai bune versuri ale ei.

Clopotul de sticlă a văzut lumina tiparului în ianuarie 1963, la o lună înainte de moartea ei. În timp ce Ted Hughes era apreciat, Plath continua să fie o necunoscută în cercurile literare ale vremii. Cu toate astea, era conștientă de valoarea versurilor pe care le scria în timp ce se chinuia să depășească un episod depresiv care n-o mai lăsa de mai bine de șase luni. Se lupta cu o insomnie cronică, luând somnifere pentru a adormi. Se scula de dimineață pentru a avea grijă de copii și pentru a lucra, ritmul acesta făcând-o să slăbească 10 kilograme într-un timp scurt. A cerut ajutor medical, cu trei zile înainte de a se sinucide, fiindu-i prescrise antidepresive. Psihiatrul ei, doctorul John Horder, și-a dat seama de riscul ridicat de sinucidere pe care îl prezenta Plath stând singură, doar cu cei doi copii mici și a încercat să o spitalizeze. Nu a reușit așa că a început aranjamentele pentru ca Plath să fie aibă la domiciliu, pe durata zilei, o asistentă care să o ajute cu copiii și să o supravegheze. Nici medicamentele nu au mai apucat să își facă efectul, nici asistenta nu și-a mai intrat în rol, căci Plath, în ziua de 11 februarie 1963, dimineața devreme, la ora 4:30, s-a sinucis intoxicată cu monoxid de carbon după ce și-a băgat capul în mașina de gătit și a dat drumul la gaze. Cei doi copii, Frieda, în vârstă de 4 ani și Nicholas, de doar un an, dormeau în camera alăturată. Când asistenta trimisă de doctorul Horder ajunge pe la ora 9 dimineața la locuința de pe 23 Fitzroy Road, nu mai are cine să-i răspundă la ușă. Forțează intrarea și descoperă scena tragică. Conștientă că scurgerile de gaze ar putea să-i afecteze pe copii, Plath sigilase camera acestora cu bandă adezivă, prosoape și haine, ca să fie în siguranță. Trebuie precizat că Plath mai avusese o tentativă de sinucidere în urmă cu opt luni, când plonjase cu tot cu mașină într-un râu, încercare din care scăpase cu viață.

În timp ce Plath murea, soțul ei era cu noua lui aleasă, Assia Wevill. A părut devastat de moartea soției sale, dar și-a continuat viața fiind moștenitorul legal al tuturor scrierilor lui Plath. La scurt timp, Assia a născut și un copil, o fetiță, pe care au botezat-o Shura. Este clar că viața Assiei cu Ted n-a fost nici ea una fericită și ea ar fiind victima violențelor fizice și verbale ale lui Hughes. În plus, majoritatea prietenilor și rudelor Sylviei au declarat-o principala vinovată pentru moartea acesteia. Arătată cu degetul și nefericită, Assia se cufundă și ea tot mai adânc în depresie. La 6 ani distanță, în martie 1969, își dizolvă toate somniferele pe care le avea într-un pahar cu apă. Îi dă să bea mai întâi Shurei, apoi golește ea restul. Nu se oprește aici: dă drumul gazelor din mașina de gătit, apoi se bagă în pat alături de Shura, punând astfel capăt atât propriei vieți cât și a micuței.

Cunoscând toate aceste aspecte biografice și citind Clopotul de sticlă, nu poți să nu remarci o mică scenă din roman ca o premoniție sumbră a evenimentelor tragice viitoare: la un moment dat, Buddy Willard, iubitul declarat a lui Esther, o vizitează la spitalul psihiatric unde aceasta era internată după tentativa ei de sinucidere. Cu puțin timp în urmă, Joan, prietenă cu Esther dar și fostă iubită a lui Buddy, își pusese capăt zilelelor. Atunci, Buddy, frământat, îi pune întrebarea:

”- Crezi că e ceva înăuntrul meu care le face pe femei să înnebunească?”

Oare Ted Hughes și-o fi pus și el această întrebare? Cine știe?

Se știe că Hughes a distrus jurnalul Sylviei după moartea acesteia, pentru a-i proteja pe copii, a susținut el. Asta ne duce cu gândul dacă tot ce a văzut lumina tiparului de-atunci încoace reprezintă și totalitatea creației ei literare, ținând cont că totul a trecut prin filtrul lui și că el a fost singurul care a avut acces la scrierile ei literare, toate manuscrisele fiind lăsate în casa în care a murit. Posibil să fi fost destul de zguduit de morțile acestea premature, căci dedicația de pe volumul de poezii Crow, publicat de el în 1970, este pentru Assia și Shura. Mai mult, i s-a confesat lui Elisabeth Sigmund, o prietenă apropiată de-a Sylviei, că mereu are în fața ochilor o imagine a unui bărbat într-un deșert, ținând o armă încărcată cu un singur glonte. O pasăre neagră șade într-un copac din apropiere iar omul nu se poate decide dacă să omoare pasărea sau pe el însuși.

Cariera literară postumă a Sylviei a prins avânt cu trecerea timpului, pentru volumul de poeme Collected Poems decernându-i-se premiul Pulitzer în 1982, în timp ce cariera literară a lui Ted Hughes a intrat într-un con de umbră, faima soției sale depășind-o cu mult pe a lui. Afecțiunile psihice ale mamei s-au transmis și unuia dintre cei doi copii: fiul ei, Nicholas, devenit la maturitate biolog marin, a repetat gestul fatal, spânzurându-se la vârsta de 47 de ani. Frieda Hughes a luat calea artistică, devenind poetă și pictoriță. Trăiește în Australia.

Viața Sylviei Plath a făcut subiectul unui film biografic în 2003, avându-i în rolurile principale pe Gwyneth Paltrow și Daniel Craig.

”Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.” — Sylvia Plath, “Lady Lazarus” from The Collected Poems