”Euforie” de Elin Cullhed - un roman care nu se ridică la înălțimea subiectului ales (Jurnal de lectură)

Aveam un principiu, acela care zicea că decât să scriu o recenzie negativă despre o carte, mai bine nu o scriu deloc. Pentru că a scrie literatură nu e pentru toată lumea, e pentru cei aleși, însemnând efort, chin și plăcere în același timp. Dar în cazul romanului ”Euforie” de Elin Cullhed, uite că o să scriu ceva ce nu e laudativ. De ce? Pentru că subiectul este atât de fascinant, atât de ofertant, încât parcă nu ai voie să îl năruiești, e musai să scrii ceva măcar foarte bun, dacă nu magnific. 

A fi scriitor înseamnă mai întâi a fi cititor, mai exact, înainte de a te apuca tu însuți de scris, sigur ai citit o bibliotecă sau două, sigur ai admirat stilul unui scriitor sau al altuia, sigur te-ai minunat în fața unei fraze meșteșugite cu măiestrie, sigur te-ai declarat în sinea ta vrăjit de o carte sau alta iar sufletul tău de scriitor în devenire poate și-a spus: „Vai, ce frumos, oare de ce nu am scris eu asta?”. Deci tu, scriitorul în devenire, ai trăit experiența cititorului, știi ce așteptări poate avea de la tine. Ori când tu îți prezinți lumii cartea ca pe „un roman despre Siylvia Plath”, atunci sigur știi că primii care vor sări să o citească vor fi cei care știu cine e Siylvia Plath și îi cunosc sfârșitul tragic, în floarea tinereții. Eu însămi, dacă eram scriitoare, aș fi admirat și invidiat că nu mi-a venit mie ideea unui așa subiect.

Siylvia Plath, poetă și prozatoare americană talentată este o fire depresivă încă de la o vârstă fragedă. Orice așa-zis eșec, cum ar fi o respingere la un seminar literar o aruncă într-o deznădejde cruntă. Are tentative de sinucidere, i se fac tratamente cu electroșocuri, se pune cumva pe linia de plutire. Tragismul vieții ei vine mai ales din povestea de iubire cu Ted Hughes, un poet britanic admirat și cu o carieră literară în plină ascensiune la acea vreme, care, din egoism, sau ignoranță, nu se adaptează în căsnicie la fragilitatea emoțională și psihică a celei cu care s-a căsătorit. Sylvia este o fire fragilă care iubește și se agață cu disperare de viață dar care are nevoie de multă susținere, delicatețe și iubire. Ori Ted Hughes nu e capabil să ofere așa ceva. O înșeală, o bate, o lasă singură sa vadă de cei doi copii deși era evident că asta o doboară, că avea nevoie de ajutor. Să fim corecți, nu Ted Hughes a făcut-o pe Sylvia Plath depresivă, era deja când a cunoscut-o și s-a căsătorit cu ea, dar cu siguranță a fost cel care a bătut toate cuiele din sicriul ei. Nu Ted Hughes a omorât-o pe Sylvia Plath, ci boala ei a făcut asta, dar cu siguranță în puterea lui stătea dacă actul ei final ar fi venit mult mai târziu, el era bărbatul pe care ea îl iubea și de care depindea sau nu iluzia fericirii, atât cât o poate percepe un depresiv, el era cel care putea să îi mai dea timp, ani de viață trăită. Poate că daca el ar fi înconjurat-o cu iubire, poate că dacă s-ar fi îngrijit ca ea să aibă timp și pentru ea însăși, departe de corvezile casnice sau de veșnicul îngrijit de copii sau timp pentru scris, poate că gestul ei final ar fi venit mult mai târziu. 

Elin Cullhed își începe bine romanul, cu o listă cu 7 motive ca să nu moară pe care scriitoarea o face în chinuitoarea ei străduință de a se convinge că viața merită trăită. Zugrăvește o Sylvia Plath care râde forțat, un râs prea mare și neverosimil, aspru și imediat criticat de Ted Hughes. Da, e o descriere credibilă aici, a unei femei care prin râsul acesta prea mare și total anapoda, încearcă să cheme și să provoace fericirea, să și-o apropie și să și-o însușească prin orice mijloace. O Sylvia Plath roasă de gelozie, care vede cum bărbatul căruia i-a dăruit doi copii, fuge repede în brațele alteia. Da, e credibil și probabil. Și totuși, chinul interior prin care trece personajul nu ajunge la cititor. Cullhed doar scrijelește la suprafață și poate e de înțeles, căci cine poate să facă o expunere exactă a suferinței teribile și continue prin care trece un depresiv, când psihiatria însăși recunoaște că mai sunt atât de multe de descifrat? La fel, putem înțelege și cam prea desele scene de sex exprimate prea pe șleau. Clar, ce-i prea mult, strică, reacția la un nou episod putând fi: vai, iar? 

Dar nu asta e, după mine, marele minus al romanului. Axat pe ultimul an din viața Sylviei Plath, romanul este unul nedemn de incomplet, sfârșindu-se brusc (cum credeți? cu Sylvia având imaginându-și cu ciudă cum Ted al ei își regulează amanta, vai, iar?), fără să acopere fix ultimele două luni din existența ei. Desigur, fiecare scriitor își scrie opera cum consideră el de cuviință. Dar cum să nu îți lași mintea și pana să pătrundă în apartamentul din Londra, de pe 23 Fitzroy Road, Primrose Hill în ultimele ei clipe de viață, să nu încerci să te apropii de intensitatea suferinței unei femei care își dorea atât de mult să trăiască și care, totuși alege să pună capăt? 

Să ne imaginăm ultimele momente din noaptea fatidică din 11 februarie 1963 când la 4h30 dimineața, Sylvia, cu cei doi copii dormind în camera de alături, sigilează ușa de la camera lor cu ce se nimerește, cu bandă adezivă, cu prosoape și ce mai are la îndemână, dă drumul la gaze, își bagă capul în cuptor inhalând gazul otrăvitor care o aruncă în bezna definitivă a morții. Bezna pe care a evitat-o de când se știe, fiind mereu în căutarea strălucirii, a soarelui, a zilelor de primăvară, a florilor din grădina casei de la țară din Devon, a orice care să o facă să simtă că viața merită trăită. Toate detaliile astea ne fac să presupunem că, cel mai probabil, sinuciderea asta e una pripită, neplanificată în detaliu, ca și cum era de neconceput ca viața să mai prindă o dimineață. Da, Sylvia a avut mai multe tentative, dar apoi se agăța de viață, cu o disperare lucidă, conștientă de boala ei psihică, îngrozită de o eventuală înrăutățire, că va ajunge pe patul vreunui spital de nebuni, că ar putea să i se facă vreo lobotomie. Cum a ajuns să aleagă fix metoda aceasta, dintre toate metodele din lume? Aici mi s-ar fi părut fascinant ca mintea scriitorului să brodeze: poate că întâi o fi ales altceva, poate mai întâi a făcut grămăjoară toate somniferele pe care le avea în casă și de care era de mult timp dependentă. Apoi, poate că, în timp ce se pregătea să le dea înghită, s-o fi auzit strigată de unul din copii și a alergat la el. Poate că vederea copiilor a determinat-o să își dea seama că nu îi poate părăsi și o fi aruncat grămăjoara de pastile. Ori poate că, deși nu aștepta pe nimeni, a bătut cineva la ușă, s-a dus să deschidă și s-a trezit față în față cu un vizitator aghesmuit și confuz care încurcase ușa. Și poate că scurtul moment  de uluire și zăpăcire a vizitatorului întârziat și scuzele lui împleticite i s-au părut comice și ea s-a gândit că, uite, fericirea nu e un lucru atât de complicat, poate merită totuși să mai încerci. Apoi iar s-a lăsat liniștea și niciun moment comic nu a mai ținut-o departe de pericolul din mintea ei. Așa că poate a deschis fereastra și s-a urcat pe pervaz să se arunce în gol dar noaptea rece de afară ori ideea că tocmai acel străin o să o găsească zdrobită de caldarâm a doua zi, a făcut-o să dea înapoi. Dar câte posibilități nu ar fi fost!

Ea, scriitoarea, nu scrie vreun bilet de adio propriu-zis. S-au găsit doar patru cuvinte: “Please call Dr. Horder”, un bilețel lipit pe căruciorul bebelușului, aflat lângă ușa de la intrare. Un strigăt de ajutor pentru ea sau pentru cei doi copii după ce va fi găsită? Poate a vrut să scrie și un bilet de rămas bun, poate ca a apucat chiar un stilou și în fața unei colilor albe, a încercat să spună ceva celor pe care îi lasă în urmă. Poate a scris, poate a umplut pagini multe cu tot amarul ei, încercând să se explice, să își justifice gestul de neînțeles pe care îl va face, ori poate a mâzgălit confuză doar câteva rânduri serbede, apoi, ca o profesionistă a literelor, a recitit, i s-a părut că totul e fără noimă, nedemn să fie citit și a aruncat totul pe foc.

Nimeni nu poate ști ce a fost în sufletul ei în acea ultimă noapte, putem spune doar că a trăi a devenit ceva de neîndurat. Dar putem să ne imaginăm. Și cam astea erau așteptările mele de cititor când am avut în mâini Euforie : un roman despre Sylvia Plath. Nu a fost să fie.

Mai puteți citi și Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii

Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa (Jurnal de lectură)

E de bun simț să luam în calcul că există scriitori pe lumea asta, trăind în țări pe care abia le dibuim pe hartă, care scriu o literatură foarte bună și de care e posibil să nu fi auzit niciodată. Dacă ni s-ar cere să numim repede câțiva scriitori din Europa vestică sau cele din două Americi, ne-am descurca mai mult decât onorabil înșiruind mult și bine scriitorii arhicunoscuți, ale căror cărți ocupă invariabil locurile la vedere din rafturile vitrinelor din librării. Acum sunt foarte la modă asiaticii. Nimic rău în asta, îmi plac și mie, dar dacă am fi provocați să numim pe cineva din Africa, de exemplu? Probabil am realiza că suntem puși în încurcătură și ne-am chinui serios creierul să scoatem măcar la iveală unul-două nume.

Din când în când, câte un astfel de autor reușește să fie tradus și pe la noi, propulsat cu siguranță de poziția de finalist pe la vreun premiu literar internațional. Traducerea nu aduce neapărat cu sine și o promovare, autorul rămânând în continuare să fie „descoperit” de către cititori. Dar nu-i nimic, bine și așa, căci eu trec cu mare nonșalanță de rafturile, fie ele reale sau online, pline de Margaret Atwood, Dan Brown, Agatha Christie ori Colleen Hoover și caut pe acești neprivilegiați, sperând să fiu surprinsă plăcut când îi citesc.

Așa mi-a picat în mână Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa, un african sau mai exact, un angolez. Nu auzisem niciodată de Agualusa și mi-a fost imposibil să trec mai departe după ce am citit așa un titlu. E un roman, deci nu e nimic teoretic în el, ci e o ficțiune inspirată de un moment istoric al Angolei, anume în 1975, când țara, până atunci colonie portugheză, în urma unui război prelung, reușește să își declare independența. Trupele portugheze se retrag, albii civili portughezi pleacă și ei în mare grabă speriați de eventuala răzbunare și de haosul care se instalează în urmă. Căci după secole de stăpânire colonială, facțiunile politice locale habar nu au cum se conduce o țară, ajungându-se la război civil. Cei care până la plecarea portughezilor nu avuseseră nimic, se simt îndreptățiți să pună mâna pe orice fărâmă de bunăstare luată cu japca de la cei nevoiți să plece. Nu există reguli, se moare din nimic și cine ucide nu prea e tras la răspundere. E o situație de care pe care, de frică generală, nu poți fi sigur că rămâi în viață până la sfârșitul zilei dacă nu faci tot posibilul să te pui cât de cât la adăpost. 

Cam asta e și starea în care se trezește și Ludovica, o portugheză cu un psihic fragil, temătoare față de lume în urma unor traume din tinerețe, care nu a avut ocazia să plece cât o putea face în siguranță și care e nevoită să se pună cumva la adăpost. Locuiește fix în blocurile din centrul Luandei, capitala Angolei, imobile deținute până la independență de albii privilegiați și înstăriți și care acum sunt ținta predilectă pentru jaf și omor. Să încerce să răzbată printre străzile din mijlocul haosului înseamnă a muri, să rămână în apartament e iarăși o chestiune de timp până va fi călcată de hoardele de flămânzi rămași parcă fără niciun Dumnezeu și care deja dărâmă ușile vecine. Cum te faci „uitat”, cum devii invizibil și de negăsit în mijlocul orașului acesta marcat de tragedii la fiecare colț? Și totuși, Ludovica nu e o ființă învinsă, în ciuda fragilității ei. Își zidește ușa apartamentului, baricadându-se pe dinăuntru, punând o barieră de netrecut între ea și lumea de afară. Urmează ani de supraviețuire în singurătate în apartamentul-temniță în care s-a ferecat și din care nu mai are puterea sau voința să iasă de una singură. Însă destinul încă nu si-a spus ultimul cuvânt.

Romanul, descris ca fiind unul despre frica de celălalt, a fost scris plecând de la ideea unui scenariu pentru un film care nu s-a mai realizat și se simte asta. Personajele sunt legate de un fir nevăzut, acțiunile lor influențându-și reciproc unora altora destinele. Nici nu e nevoie de vreun film, romanul fiind fiind cum nu se poate mai bine, așa cum este el. Ideea poveștii e originală și citind-o nu poți să nu recunoști ca cititor că te bucuri de o literatură de calitate.

José Eduardo Agualusa

Povestea lui O, de Pauline Réage - unul din marile mistere ale literaturii sau fericirea în sclavie

Dominique Aury primind Prix des Deux Magots în 1955

Aceasta e o carte dată naibii. Puțin spus controversat, romanul erotic, scris sub pseudonim, a fost considerat o carte „periculoasă”, la vremea publicării lui, șocând de-a dreptul. Astăzi e greu de crezut că ne-ar mai putea șoca, căci în lumea internetului, prea le-am citit sau le-am văzut pe toate. Aș zice că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea. 

Pe cei din a doua categorie, în caz că aleg să nu o citească, îi asigur că nu vor fi pierdut nimic. Dar dacă aleg totuși să o facă, cu siguranță nu vor rămâne indiferenți. Vor fi intrigați, vor citi poate cu o sprânceană ridicată a neîncredere, căci e greu de crezut că există femeie pe lume care ar accepta de bunăvoie să fie supusă unor tratamente ca acelea la care este supusă O, eroina noastră și asta doar din iubire, din dorința de a-i oferi iubitului neprețuit ceea ce își dorește, nemaicontând că dorințele lui sunt de-a dreptul unice, ca să nu spunem deviante. Ori poate că nicio femeie pe care o cunoaștem nu a iubit atât de mult cum iubește O. Și cu siguranță vor reflecta la acest concept contradictoriu la care nu s-au gândit poate niciodată, anume la fericirea dobândită prin sclavie. Sclavia nu poate fi decât ceva negativ, cum poți atunci să atingi fericirea prin ea? Există oare așa ceva? 

Mărturisesc că eu m-am numărat printre cei din prima categorie, deci nu prea am avut scăpare. Am tot amânat momentul să o citesc, vezi doamne nu m-oi coborî eu acum la genul ăsta de literatură, ușurică atât la propriu cât și la figurat, pot mai mult de atât. Doar că, așa cum spuneam mai sus, o dată ce ești la curent cu povestea din spatele poveștii, intervine curiozitatea de nestăpânit și sfârșești prin a ceda. Ba chiar mi-am tot găsit argumente de genul: dacă Graham Greene, Mauriac sau Camus au citit-o, cine sunt eu să strâmb din nas? Sau cum aș putea eu eventual să vorbesc despre „Povestea lui O”, în caz că mă trezesc în vreo discuție literară pe un așa subiect, ceea ce e oricum deja un miracol, căci cine mai are parte de așa o discuție în zilele noastre? Observați așadar că mi-am autoservit tot felul de justificări mai mult sau mai puțin fanteziste, numai să citesc cartea. Așa că, matură și vaccinată fiind, am cumpărat-o și am citit-o, ceea ce îmi dă dreptul acum să emit păreri. 

Când spunem că „Povestea lui O” este unul din marile mistere ale literaturii secolului xx, nu exagerăm deloc. Autorul cărții a fost păstrat secret cu sfințenie timp de 40 de ani. 40 de ani în care cartea a fost vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, a fost ecranizat în 1975 și pe al cărui succes, cea care se ascundea sub pseudonimul de Pauline Réage, l-a contemplat de pe margine.

Pe scurt, povestea din spatele poveștii sună așa: Anne Cécile Desclos, cunoscută sub numele de Dominique Aury, o talentată traducătoare a multor scriitori celebri ca T. S. Eliot, F., Scott Fitzgerald sau Virginia Woolf și care lucrează ca secretar general al prestigioasei reviste franceze de literatură Nouvelle Revue française (NRF), aflată la vârsta maturității, este foarte îndrăgostită de iubitul și colegul ei Jean Paulhan, directorul publicației. Cei doi discută mult despre literatură și își cunosc bine unul altuia părerile și preferințele din domeniu, cum ar fi de exemplu, admirația lui Jean Paulhan pentru opera lui Sade, sau credința lui fermă că o femeie nu ar fi niciodată în stare să scrie un roman erotic veritabil, de așa ceva doar un bărbat ar fi capabil. Chiar îi spune ei direct: “Sunt sigur că nu poți să scrii genul ăsta de cărți”.

Când Dominique Aury observă că iubirea bărbatului adorat pentru ea pare să pălească, se hotărăște să îi reaprindă flacăra pasiunii într-un mod la care un literat erudit ca el nu are cum rămâne indiferent: prin literatură. Așterne așadar pe hârtie „Povestea lui O” pe care i-o trimite lui Jean Paulhan sub anonimatul numelui de Pauline Réage. Scrierea nu se vrea a fi decât o scrisoare de dragoste inedită, creată special în funcție de afinitățile destinatarului, de ceea ce crede ea că si-ar atinge ținta. Mai târziu, ea avea să se explice: «Je n'étais plus très jeune, je n'étais plus très jolie. Je devais trouver d'autres armes.» (trad. «Nu mai eram tânără, nu mai eram drăguță, trebuia să găsesc alte arme.»  Nu își dorește ca lucrarea ei să vadă lumina tiparului, să aibă mai mult de un cititor, singurul pentru care a fost scrisă. Jean Paulhan este de-a dreptul impresionat de manuscrisul care i-a sosit și care tocmai i-a demonstrat contrariul a ceea ce afirmase și crezuse cu tărie, anume că romanul erotic e doar apanajul bărbaților. Și-a dat seama imediat că autorul este o femeie, nu din cauza numelui feminin care semnează, ci din anumite detalii din carte, la care doar o femeie ar putea fi atentă. Prezintă manuscrisul editurilor vremii care refuză să o publice, pe motiv că nu ar accepta să se compromită cu așa ceva. Între acestea se numără și Gallimard, editura la care apare NRF, ignorând cu desăvârșire că autoarea ar fi chiar una de-a lor. Este totuși acceptat de Jean-Jacques Pauvert de la Éditions des Deux Rives, manuscrisul văzând lumina tiparului în 1954. Pauvert este și primul editor al lui Sade, deci pentru el „Povestea lui O” nu are cum fi niciodată prea scandaloasă, din contră, are convingerea că va deveni o capodoperă a genului, că va face revoluție. Reacțiile nu contenesc să apară, puțini sunt cei care se declară admirativi, cei mai mulți sunt indignați, François Mauriac fiind poate cel mai dur când spune că „te face să vomiți”. 

Un an mai târziu, în 1955, lui Pauline Réage i se decernează Prix des Deux Magots. Trebuie menționat că Prix des Deux Magots este un premiu literar creat în 1933 ca o reacție la Premiile Goncourt, considerate a fi prea academice, prea pretențioase. Premiul a preluat numele de la cafeneaua literară Les Deux Magots situată pe 6, place Saint-Germain-des-Prés, din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés, unde s-a luat decizia înființării lui, menirea lui fiind să recompenseze anual scriitori promițători, ale căror opere nu ar fi luate niciodată în calcul pentru un Goncourt. Banii care se decernează scriitorului câștigător sunt adunați în urma unei chete printre clienții cafenelei. Deci Pauline Réage este anunțată câștigătoare și e de așteptat că se va prezenta să își ridice premiul. Ne putem doar închipui curiozitatea și ardoarea cu care publicul așteaptă să o descopere pe misterioasa autoare, dacă va veni la ceremonie, dacă se va da în vileag. Jean Paulhan a aflat între timp cine se ascunde în spatele manuscrisului dar nu va divulga secretul. Réage vine să își revendice premiul doar că nimeni nu îi poate vedea chipul, acesta fiindu-i bine înfășurat într-un fular de sub care nu se poate întrezări nimic. Poartă chiar și mănuși, deci nici nu centimetru de piele nu este oferit privirilor. Asemenea lui O, personajul ei, este condusă de colo-colo de către însoțitorii ei, căci nu poate vedea pe unde calcă. Clar, această Anne Cécile Desclos, zisă Dominique Aury precum și de curând Pauline Réage, nu e deloc o ființă plictisitoare, știe să dea sare și piper vieții ei.

Chiar dacă autoarea nu e descoperită, saga romanului ei deșănțat continuă: timp de ani de zile este interzisă să fie vândută minorilor, nu este acceptată să i se facă niciun fel de publicitate, practic se vinde pe sub mână. Réage publică și o continuare chiar, Histoire D'O: Retour A Roissy, dar își vede și de cariera ei pe care o știe toată lumea: devine membră a numeroase jurii literare, traduce scriitori cunoscuți și publică scriitori aflați la început de drum. Abia în 1994, într-un interviu acordat cotidianului The New Yorker, Dominique Aury recunoaște că este una și aceeași persoană cu Pauline Réage. Avea 86 de ani.  Ultimii ani ai vieții ei sunt marcați de singurătate: atinsă de senilitate de ceva ani, Jean Paulhan murise încă din 1968 și oricum iubirea lor pălise de mult, încercată și de iubirile în paralel ale lui Aury pentru femei sau alți bărbați, trăia cum putea înconjurată de zeci de câini și pisici de care nu putea să aibă grijă. Fusese abandonată de fiul ei, pe măsură ce problemele de sănătate psihică o făceau tot mai dependentă de îngrijirile altora. Peste 4 ani, avea să renunțe să mai mănânce, ceea ce va duce la moartea ei în 1998.

Articolul din New Yorker 1994

S-au întrebat mulți dacă Aury a practicat vreodată ce descrie în „Povestea lui O”. Apropiații au afirmat cu tărie că nu, totul rămânând la nivel de scris și atât. Foarte posibil, dar sigur povestea împrumută câte ceva și din ea însăși. Spre exemplu, mică fiind, ca să se liniștească înainte de a adormi, visa lanțuri, avea nevoie de asta. Sau personajul Anne-Marie din al treilea capitol e inspirat din Édith Thomas, o jurnalistă și romancieră franceză cu care avea o legătură amoroasă de mult timp. 

Cum literatura presupune și genul erotic, atunci da, romanul e o capodoperă a genului. Doar că genul asta nu e pentru toată lumea, iar să citești pagini de neîntrerupte perversiuni și torturi, ei bine, trebuie să ai stomac pentru așa ceva. Vă mai amintiți ca la începutul acestui articol spuneam că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea? Îmi mențin părerea. Numai că, dacă ați ajuns cu cititul articolului până aici, e clar că acum faceți parte din prima categorie, fapt pentru care simt ceva vinovăție și pentru care îmi cer iertare.

Kim Jiyeong, născută in 1982, de Cho Nam-Joo - un manifest feminist sub formă de roman (Jurnal de lectură)

Încă de la primele pagini știi deja că romanul acesta nici nu avea cum să fie altceva decât un bestseller internațional. De ce? Pur și simplu pentru că, femeie fiind și trăind in timpurile astea, nu ai cum să nu te regăsești în aproape fiecare rând scris de Cho Nam-Joo. Și ca să tragem un ochi la statistici, ceea ce însăși autoarea o face des, sociolog fiind, care spun că femeile citesc mai mult decât bărbații, atunci matematica devine simplă și rezultatul evident. Am o bănuială secretă că autoarea nici nu a vrut să scrie un roman, ci a căutat o modalitate mai prietenoasă de a trânti în plină figură lumii întregi situația femeii contemporane, într-o societate care se fălește cu egalitatea de șanse, când realitatea e departe de așa ceva.

A fi femeie, într-o lume condusă de bărbați, e un handicap cu care te naști, asta dacă totuși te naști. Pentru că în Coreea de Sud, o țară pe care o lume întreagă o percepe ca fiind una civilizată și dezvoltată, fătul bănuit a fi de sex feminin este considerat a fi o problemă medicală, un motiv evident și acceptat de toți pentru a fi avortat. Să nu ne amăgim, a fi femeie, te pune automat în categoria cetățenilor de categoria a doua în orice colț de lume deschizi ochii. Se știe, de exemplu, că în păturile sărace ale Indiei, bebelușilor de sex feminin le erau efectiv curmată viața imediat după naștere, pentru că o fată e mai curând o povară mai greu de suportat decât însăși crima comisă prin uciderea fetiței nou-născute. Ori să ne amintim de mărturiile femeilor fugite din anumite țări arabe, unde femeia valorează chiar și mai puțin decât capra din curte, căci capra măcar dă lapte, pe când femeia nu e de nici un folos.

Femeile sud-coreene și-au avortat fetițele până ce ponderea sexelor a devenit una inversă trendului mondial, practic bărbații fiind cu 6-7% mai mult decât femeile. Asta nu a însemnat însă că femeilor le-a fost mai ușor. Cutumele înrădăcinate adânc în mințile tuturor au continuat să se manifeste. Dar să revenim la povestea lui Kim Jiyeung, cum să nu te regăsești în micile episoade trăite de ea: câte dintre femei nu au auzit comentarii referitoare la scurtimea fustei ca fiind cauza reală a comportamentului deplasat cu tentă sexuală manifestat de bărbați? Câte dintre surori nu au fost puse să facă treburi casnice în timp ce frații lor erau lăsați să joace un fotbal cu prietenii? Câte dintre femei, în înghesuiala din mijloacele de transport nu au simțit cum vreun libidinos profită lipindu-se de ele într-un mod nerușinat? Câte dintre femei nu au aplicat la o slujbă și candidatul bărbat a fost ales deși nu era mai calificat sau mai muncitor? Sau câte femei nu au fost promovate doar pentru că se preferă bărbații în funcții de răspundere, căci ei, nu-i așa, nu se lasă pradă sentimentelor și nu se pierd în fleacuri inutile? Să mai aducem aminte de salariile întotdeauna mai mici ale femeilor pentru aceeași muncă prestată cu a bărbaților? Mai bine nu, căci statisticile o spun clar doar că, înafară de indignare sinceră, nu se repară mai nimic. Ca și Kim Jiyeung, câte femei nu au auzit din întâmplare anumite conversații ca între băieți, crezând că sunt doar între ei, în care femeia e declarată din start doar o ”gaură absolut necesară, fața nu contează”? Dar când în familie se naște un copil, cine își continuă cariera, cine se vede în continuare la un pahar cu amicii și cine e nevoit să renunțe le propriile visuri ca să se ocupe cum trebuie de cel mic? Hai nici să nu mai răspundem la asta.

Am și o scenă preferată din carte: cea în care Kim Jiyeung e urmărită de un individ cu scopul de a o agresa sexual, asta doar pentru că i se păruse lui că ea i-ar fi trimis semnale explicite. O abordează în stația de autobuz, o bagă în sperieți când urcă cu ea în același autobuz, făcând-o să se simtă victimă sigură, prinsă deja în plasa de păianjen, fără de scăpare si singură în fața primejdiei în ciuda autobuzului plin de oameni, când coboară cu ea la aceeași stație, fiind doar ei doi, în întuneric. Atunci, se petrece ceva miraculos, intervine intuiția și loialitatea feminină, sub întruchiparea unei alte femei din autobuz care înțelege situația și deși nu avea treabă să coboare la stația lui Kim Jiyeung, o face totuși, fluturând și proclamând ca uitată o eșarfă pe care victima nu a deținut-o niciodată. Acest mic gest teatral o salvează, căci Kim Jiyeung nu mai e singură, are un aliat iar agresiunea devine imposibilă. Care e reacția agresorului lăsat cu buza umflată? Vă las să o descoperiți singuri, e fix luată din viață.

Așadar, dacă alegeți să citiți pretinsul roman al lui Cho Nam-Joo, pregătiți-vă mai curând să vă treziți să fiți obligați la conștientizarea unei stări de fapt. Dacă sunteți femeie, sigur o să vă reamintiți anumite episoade din propria experiență, identice cu cele trăite de Kim Jiyeung, pe care poate le-ați bagatelizat, dintr-o nevoie disperată de supraviețuire sau care poate v-au afectat, provocându-vă frustrări ori modificându-vă caracterul sau comportamentul, ducând la femeia care sunteți astăzi. Dacă sunteți bărbat, s-ar putea, de asemenea, să vă aduceți aminte de anumite episoade ori gânduri care poate nu vă fac tocmai cinste. Bine, dacă sunteți bărbat, cele mai multe șanse sunt să nu citiți această carte, mai ales că e scrisă de o femeie, deci neimportant, nu-i așa?