Publicarea unei scrieri la mai bine de trei decenii de la moartea autorului și încă una pe o tematică atât de intimă, nu poate fi considerată decât un eveniment literar. „Les inséparables”, titlu hotărât abia la momentul apariției editoriale, vine să ne dezvăluie un episod din trecutul lui Simone de Beauvoir, care avea să se dovedească definitoriu în modul său de a gândi și de a-și trăi propria viață.
Dacă Sylvie Le Bon de Beauvoir, fiica adoptivă a lui Simone de Beauvoir, nu ar fi decis in 2020 să dea spre publicare această nuvelă, considerată inedită, scrisă în 1954 și fără să aibă vreun nume, poate că nu am fi aflat niciodată mai mult despre această primă iubire a scriitoarei. O iubire pe care, copilă fiind, nici ea nu știe să o definească prea bine, mai ales că sunt sentimente nutrite față de... o altă fată, o colegă de clasă din timpul gimnaziului de la Cours Désir, o școală catolică din cel de-al 6-lea arondisment din Paris. Simone este prinsă in mrejele excepționalei Zaza, pe care o admiră si o însoțește pretutindeni, atât în timpul orelor de clasă cât și înafara lor, încât li se pune imediat porecla ce ilustrează atât de bine evidența: Inseparabilele.
Atât Simone cât și Elisabeth Lacoin, alintată Zaza, au 10 ani când se întâlnesc prima dată. Sunt cele mai bune eleve din clasă și e cumva firesc să se caute și să fie interesate una de cealaltă, măcar de dragul competiției dacă nu de altceva. Discuțiile lor despre orice devin de neprețuit pentru Simone și in curând tot universul ei se învârte numai și numai in jurul Zazei. Iubirea lui Simone pentru Zaza nu este însă împărtășită sau măcar conștientizată: când, după niște ani, Simone îi mărturisește Zazei toate sentimentele pe care i le poartă, aceasta nu dă vreun semn că ar simți la fel. Este momentul în care, ca un fel de exorcizare, o dată cu exprimarea prin viu grai a ceea ce simte pentru ea, iubirea pentru Zaza începe să pălească în inima lui Simone, făcând loc pentru alte viitoare iubiri.
Poate dacă viața Zazei ar fi fost una cu un parcurs firesc, cu împlinirile și necazurile care se întâlnesc în viețile noastre, ale tuturor, poate ca ea nu ar fi ocupat un loc atât de special in inima și gândurile lui Simone. Dar destinul Zazei se dovedește a fi unul tragic, timpul care îi este acordat este unul nedrept de scurt, ea murind la doar 22 de ani, de o encefalită virală, după certificările medicilor; victima unui asasinat, după credința lui Beauvoir, o „crimă spiritualistă”, Zaza murind pentru că „era excepțională” și pentru că a avut neșansa să se nască într-o familie tipic burgheză în care fetelor li se permitea să se pregătească pentru a fi bune soții, să facă un mariaj reușit și cam atât. Ori Zaza e mai mult decât o fetiță obedientă dintr-o familie burgheză: este inteligentă, plină de calități, își dorește să studieze la universitate, să iubească pe cine dorește ea. Numai că familia vine mereu să încorseteze și să frângă orice dorință care nu se potrivește cu statutul social, iar Zaza nu poate rezista prea mult, îi sunt prea multe împotrivă.
Beauvoir a considerat întotdeauna moartea Zazei ca pe o plată menită să compenseze propria posibilitate de a-și trăi viața așa cum a crezut. Lui Beauvoir i-a reușit tot ceea ce Zazei i-a fost cu desăvârșire interzis: studiile universitare, viața boemă și plină de mici plăceri care îi dau savoare, deschiderea afișată în ceea ce privește bisexualitatea sa atât in scrierile sale cât și în declarațiile publice, devenind un simbol al feminismului, o deschizătoare de drumuri, o voce a celor aflați în căutarea propriei identități sexuale, pe scurt, un om excepțional născut înaintea vremurilor sale care nu se lasă îngenunchiat de atâta lucru și face pași înainte pentru a grăbi progresul. Așadar, „crima” asupra Zazei este pentru Beauvoir un sacrificiu care rămâne înfipt adânc în sufletul ei și care trebuie onorat. O va evoca pe Zaza de mai multe ori, fie în scrieri de tinerețe, fie într-un pasaj scos din „Les Mandarins”, premiat cu Goncourt, dar mai ales în „Memoriile unei fete cuminți” (1958). Devine de datoria ei să facă în așa fel încât moartea Zazei, atât de timpurie și fără de sens, să nu fie atât de definitivă: prin nuvela ei uitată într-un sertar și fără de nume, Beauvoir o reînvie și o prezintă lumii întregi pe excepționala ei Zaza. Fără prietenia și iubirea precoce a lui Simone pentru ea, Zaza ar fi fost oare al câtălea destin întrerupt atât de fatal și de devreme, de care nu ar fi știut nimeni? Nu poate fi considerată uitarea faptului că ai trecut pe acest pământ un fel de a doua moarte? Și totuși, menirea de a evita cea de-a doua moarte a Zazei este dusă la bun sfârșit, nu de Simone care, sub influența lui Jean-Paul Sartre care, citind manuscrisul nuvelei, îl declară nu foarte reușit din punct de vedere literar, așa ca Beauvoir decide să nu îl dea niciodată publicării. Dar, deși nici ei însăși nu îi place, face totuși un gest salvator: păstrează manuscrisul pe tot parcursul vieții și nu îl distruge, așa cum face cu alte scrieri pe care le-a considerat nedemne de lumina tiparului. Pe patul de moarte fiind, Beauvoir îi șoptește fiicei sale că poate face cu manuscrisul ceea ce crede ea de cuviință. Asta permite lui Sylvie, la 71 de ani de la moartea Zazei și la 34 de ani de la dispariția mamei sale, să readucă în atenția lumii o poveste care poate explica de unde vine feminismul lui Simone de Beauvoir: din acest personaj de demult, imagine a opresiunii familiilor burgheze catolice din Franța acelei epoci.
Povestea celor două personaje principale ale nuvelei, Andrée Gallard (alter ego pentru Zaza) și Sylvie Lepage (alter ego pentru Simone de Beauvoir), nu este una neapărat fidelă în totalitate realității, ni se atrage atenția. Important este ca prin Andrée Gallard, Zazei să i se facă dreptate, să i se recunoască excepționalitatea ca ființă umană, să nu fie dată uitării.
