Cu siguranță există biografii ale reginei Cristina a Suediei mult mai reușite decât aceasta. Dacă sunteți în căutarea unor pagini de literatură care să vă taie răsuflarea de frumusețea frazelor, create cu multă măiestrie, s-ar putea să fiți dezamăgiți. Și asta pentru că Dario Fo nu a fost un scriitor de romane. De fapt, decernarea premiului Nobel pentru literatură din 1997 a fost o recunoaștere a tuturor pieselor de teatru pe care Fo le-a scris și le-a interpretat, singur sau alături de alți actori, în care satiriza puterea și lua apărarea celor asupriți dar și ca urmare a implicării sale în plan politic. Timp de mai bine de 10 ani, alături de soția sa, actrița Franca Rame, a apărut în fața italienilor în fiecare sâmbătă seară, într-o emisiune de televiziune la Rai, ridiculizând abuzurile de tot felul, dar mai ales ale puterii sau ale bisericii, până când emisiunea a fost scoasă de pe post ca urmare a cenzurii impuse de Biserica Catolică. Romanul acesta istorico-biografic a fost scris spre sfârșitul vieții sale, când regina Cristina a Suediei a devenit un subiect fascinant pentru el. Și nu avea cum să nu aibă Dario Fo, omul de teatru, o atracție pentru această regină atipică, de demult, care ca și el, a iubit atât de această artă, mai ales punerile în scenă ale lui Molière, pe care l-a cunoscut personal și pe care l-a ajutat de câte ori a putut.
Cristina a Suediei nu a vrut să facă nimic din ceea ce se aștepta de la o femeie a epocii sale. Singurul copil al regelui Gustav II Adolf al Suediei și al Mariei Eleonora de Brandenburg, a devenit regină la 6 ani, după ce tatăl ei, regele, a murit în urma unei răni căpătate în război. Fiindcă regina avea o vârstă atât de fragedă, conducerea țării au fost preluată de un consiliu de regență, în timp ce din partea Cristinei nu se aștepta decât să își desăvârșească educația, să se mărite cu un nobil vrednic și să împlinească vârsta de 18 ani pentru a putea prelua frâiele puterii. Numai că viitoarea regină se împăca și nu prea cu cerințele acestea. Da, îi plăcea nespus să învețe, căci era de felul ei foarte curioasă. Iubea mult știința și arta, la un moment dat fiind eleva lui Descartes însuși. În rest, însă, nimic nu mai era la fel de simplu: nu putea fi o domniță elegantă și cu bune maniere și pace! Cu un aspect de băiețoi, cu părul mereu vâlvoi și ciufulit, prefera să călărească îmbrăcată bărbătește sau să se învârtă prin preajma tunurilor armatei decât să brodeze sau mai știm noi ce era prevăzut ca obligatoriu în educația unei nobile de la curtea suedeză. Nici prea frumoasă nu era, mai ales că nu prea dădea importanță coafurilor și rochiilor elegante.
Prea modernă pentru secolul său, acestă tânără inteligentă nu își punea nici un fel de opreliște inimii când era vorba de iubire: se avânta în vâltoarea pasiunii indiferent dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie sau dacă era un nobil sau un om de rând. La vârsta de 18 ani devine regină în adevăratul sens al cuvântului. Ca totul să fie perfect, nu mai trebuia decât să se mărite cu un reprezentant al vreunei case regale europene puternice, asigurând astfel o alianță de durată ce ar fi asigurat pacea și progresul Suediei. Doritori au fost mulți, numai că tânăra regină nu era ca oricare alta. O nemulțumea profund perspectiva de a fi o soție supusă și o îngrozea de-a dreptu ideea de a fi nevoită să toarne urmași la tron unul după altul. Nu, categoric viața aceasta nu era pentru ea!
După aproape 10 ani de domnie, hotărăște că o de-acum încolo își va trăi viața numai cum o vrea ea! Așa că întrunește Consiliul Coroanei și abdică în favoarea unui văr de-al său, cel care avea să devină regele Carol X. Mai mult, renunță la religia oficială a țării ei, cea luterană și se convertește la catolicism. Părăsește Suedia și se stabilește pentru o vreme la Anvers, orașul unde pictaseră Rubens și Van Dyke. Își tunsese părul scurt, se îmbrăca în haine bărbătești și purta pantofi fără toc, astfel încât trecea drept un tânăr, nimic din înfățișarea ea arătând că ar fi vorba de o femeie. În pragul vârstei de 30 de ani se stabilește în Italia, la Roma. Este primită cu mult fast de către papă la Vatican unde și locuiește o vreme. Apoi își stabilește reședința la Palazzo Farnese ale căror porți le deschide pentru toți cei care, ca și ea, iubesc literatura, pictura, teatrul sau muzica. Aici, la Roma, se dă în dragoste cu Decio Azzolino, un tânăr cardinal citit și glumeț, legătură pe care cei doi sun nevoiți să o ascundă pentru a evita scandalul.
După ce a renunțat la o coroană cândva, i-a venit din nou pofta să fie regină, urmărind să pună mâna pe regatul Neapolului, mai ales că Suedia nu-i prea mai trimitea nici o lețcaie și avea mare nevoie de bani. În plus, având propriul ei regat, ar fi putut să-l iubească nestingherită pe Azzolino, al ei. Intrigile ei nu dau însă nici un fel de roade, Cristina rămânând cu buzele umflate. Din palatul ei de la Roma, a continuat să sprijine teatrul, mai ales pe cel al lui Molière și a luat deseori poziție în favoarea celor persecutați de un regim politic sau altul, stârnind de multe ori scandal sau dezaprobare. A murit la 62 de ani, vegheată de iubitul ei, cardinalul Azzolino. La o lună de la dispariția iubitei sale, cardinalul a murit și el, neputând să facă față golului imens lăsat de ea în sufletul său. A fost înmormântată în Grotele Vaticane, ea fiind, în ordine, a doua din doar cele trei femei cărora li s-a acordat acest privilegiu până în zilele noastre, celelalte două fiind: contesa italiană Matilda de Toscana (1046-1115) și prințesa poloneză Maria Clementina Sobieska (1702-1735).
Cristina de Suedia, de Jacob Ferdinand Voet
Cristina de Suedia, de David Beck
Cristina de Suedia în 1653, de Sébastien Bourdon
Cristina de Suedia - artist necunoscut
Cristina de Suedia conversând cu René Descartes
Cristina de Suedia, atribuit lui David Beck
Cristina de Suedia, de David Beck
Cristina de Suedia în ultimii ani de viață, artist necunoscut
Cristina de Suedia în anii bătrâneții, artist necunoscut
Mormântul Cristinei de Suedia din Criptele Vaticane
