Victor Hugo s-a născut în
Besançon, Franţa, la 26 februarie 1802, într-o casă veche din secolul al
XVII-lea. Tatăl lui, Léopold Hugo, era căpitan în armată, iar mama lui, Sophie
Trébuchet, soţia acestuia de origine bretonă. Victor era mezinul familiei, al
treilea dintre copii Hugo, înaintea lui născându-se Abel, în 1798 şi Eugène, în
1800. A fost botezat Victor-Marie, după numele naşilor săi, Marie Dessirier şi Victor
Fanneau Lahorie, pentru care mama sa nutrea o ascunsă dar puternică iubire. Spre
deosebire de cei doi fraţi mai mari, care erau nişte copii viguroşi şi
sănătoşi, micuţul Victor era un ţânc plăpând şi trist care plângea mai tot
timpul în câte un colţ.
Victor Hugo
Îndrăgostită peste cap de
Lahorie, mama lui Hugo îşi ia cei trei copii şi pleacă la Paris să trăiască
alături de iubitul ei, părăsindu-şi soţul pe care îl considera prea senzual,
prea pasional pentru gustul ei. Se instalează în rue de Clichy, într-o casă
ideală pentru jocurile copilăriei, locul de care Victor îşi va aminti cu mare
drag. Fiind foarte mic, se bucura de mai multă atenţie decât ceilalţi copii;
dimineaţa, era dus în camera domnişoarei Rose, fiica învăţătorului, care, fiind
încă în pat, îl aşeza lângă ea, micuţul privind-o când îşi punea ciorapii. “Primele
mijiri ale senzualităţii lasă urme adânci şi bărbatul caută toată viaţa să le
regăsească emoţiile. Hugo va fi întotdeauna obsedat de idile descălţate, picioare de femei, cu ciorapii lor albi sau
negri, sau desculţe”.
Dar Lahorie, deşi contribuie
cât poate de mult la cheltuielile zilnice ale iubitei sale cu trei copii, are
posibilităţi financiare limitate. Mai mult, ajunge să fie căutat de poliţie
pentru complot împotriva împăratului. Între timp, soţul Léopold este avansat la
gradul de colonel al regimentului Royal-Corse, aflat în Italia. Fire pasională,
el trăieşte deja cu o altă femeie, o anume Catherine Thomas. Analizând lucrurile, Sophie, fire
pragmatică, hotărăşte să se întoarcă la soţul ei, mult mai bine situat
financiar. Soseşte în Italia, pe nepusă masă, spre nemulţumirea acestuia.
Léopold îşi iubeşte nespus copiii dar nu vrea să mai aibă de a face cu mama
acestora. Izbucnesc scandaluri: amanta cere ca soţia să plece, soţia refuză să
fie tratată ca o amantă. În cele din urmă, Sophie este trimisă, cu tot cu
copii, înapoi la Paris, cu promisiunea unei pensii lunare. Aici, se instalează într-un
apartament vast la parterul vechii mănăstiri ctitorite de Ana de Austria din
Intrarea Feuillantines numărul 12. O grădină de vis bucură copilăria celor trei
fraţi Hugo. În capela din fundul grădinii, doamna Hugo l-a ascuns pe Lahorie,
iubitul căutat de poliţie, aşa că le interzice copiilor să se apropie de acel
loc. Dar copiii îl descoperă repede şi promit să păstreze secretul. Din acel
moment Lahorie iese zilnic din capela-ascunzătoare pentru a lua masa împreună
cu familia. A stat ascuns astfel timp de 18 luni, fiind prins şi arestat în
cele din urmă. În zadar încearcă iubitoarea Sophie să-l viziteze la închisoare,
acest lucru nu i se permite.
Între timp, Léopold Hugo tot
urcă pe scara socială: el devine general în armata noului rege al Spaniei,
Joseph Bonaparte, dar şi mare demnitar la curtea acestuia şi conte de Siguenza.
Dar Joseph Bonaparte nu agreează ca un general de-al său să trăiască într-o relaţie
nepotrivită cu o amantă şi nu cu soţia legitimă. Un trimis al lui o convinge pe
Sophie Hugo să i se alăture soţului în Spania. Ajunsă fără ştirea generalului
la Madrid, este instalată, împreună cu cei trei băieţi într-un apartament
magnific al palatului Masserano: „damasc roşu, imitaţii de brocart, cristale de
Boemia, vase de China, lustre de Veneţia, desene de Rafael şi de Giulio
Romano”. Când Léopold află că i-a sosit soţia se enervează atât de tare încât
cere să divorţeze şi să i se încredinţze copiii. Sophie i se plânge regelui
Joseph care îi ordonă lui Léopold să se împace cu ea. Acesta, ca un bun supus,
capitulează, dar reconcilierea nu durează mult. Sophie se întoarce în Franţa cu
cei doi copii mai mici, Abel fiind oprit de tatăl său pentru a intra în corpul
pajilor. Doamna Hugo nu se împacă însă deloc cu ideea că Lahorie este tot la
închisoare şi plănuieşte să-l facă scăpat, dar complotul la care îl împinge îl
duce pe acesta pe eşafod. Sărmana Sophie nu mai poate decât să urmărească carul
cu trupul celui executat în drumul spre cimitir.
Situaţia politică schimbătoare
din Spania îl determină pe Léopold să se întoarcă în Franţa pe un post
inferior, astfel că banii familiei se împuţinează considerabil. Toţi trei
băieţii scriu versuri, fapt încurajat de mama lor. Victor şi Eugène sunt
trimişi să studieze la colegiul Louis-le-Grand, unde se evidenţiază mai ales la
ştiinţe, Victor fiind foarte bun la fizică. El participă la un concurs de
versuri al Academiei Franceze, unde ia o menţiune dar şi aprecierea celebrei
instituţii. Ziarele încep să vorbeasă despre copilul-minune. Victor, care de
mic voia să devină cineva măreţ, ţinea un jurnal în care scrisese: „ Vreau să
fiu Chateaubriand sau nimic”.
Pe 3 februarie 1818 se pronunţă
hotărârea privind separarea soţilor Hugo: doamna Hugo îşi păstra copiii şi
primea o pensie. Pentru a mai scoate nişte bani de la tatăl lor, Victor şi
Eugène se înscriu la cursuri de drept, pe care însă nici nu le frecventează şi
nici nu se prezintă la vreun examen. Timp de doi ani, cei doi scriu neîncetat
şi frecventează saloane literare. Mama lor vrea să îi vadă mari scriitori.
Adèle – marea iubire
Încă din copilărie, Victor
nutrise o profundă simpatie pentru Adèle Foucher, fiica vecinilor lor. Copiii
au crescut iar simpatia s-a transformat în dragoste, sentimentele fiindu-i împărtăşite
de sfioasa Adèle. Victor doreşte să o ia de nevastă dar doamna Hugo nu o
consideră pe Adèle demnă de măreţul ei fiu şi nu este de acord cu căsătoria. Nefericit,
Victor nu îndrăzneşte să treacă peste cuvântul mamei adorate, suferind în
taină.
.jpg)
Adèle Hugo par Louis Boulanger (1839, maison de Victor Hugo, Paris)
Cei trei fraţi Hugo scot Le Conservateur littéraire, revistă care
apare din decembrie 1818 până în martie 1821, fiind redactată în special de
Victor, care, sub 11 pseudonime, publică 112 articole şi 22 de poeme. Iubind-o
cu disperare pe Adèle, scrie un roman frenetic, Han d’Islande, neterminat. Deja i se adresa iubitei în scrisori cu
„soţul tău”. Apoi are loc o tragedie: pe 27 iunie 1821 doamna Hugo moare în braţele
celor trei fii aflaţi în culmea durerii, în urma unei congestii pulmonare. Văduv,
generalul Hugo se căsătoreşe imediat cu amanta sa, încununând o relaţie de 18
ani. Îşi dă acordul pentru căsătoria lui Victor cu Adèle care, mai îndrăgostiţi
ca niciodată, îşi scriu şi se văd pe ascuns. Tatăl lui Adèle îi condiţionase
mâna fiicei sale: pentru a se putea căsători trebuia să aibă un venit al lui.
Cu ajutorul fratelui mai mare Abel, Victor publică primul volum de poezii
intitulat Odes et poésies diverses,
într-un tiraj de 1500 de exemplare. Vânzările se dovedesc a fi bunicele, la
care se adaugă şi o subvenţie anuală de la casa regală. Dar nimic nu este
simplu: Eugène, care nutrea aceeaşi dragoste pentru vecina Foucher şi aceeaşi
dorinţă de afirmare pe drumul literaturii, începe să dezvolte o ură puternică
şi mocnită faţă de mezinul cel plin de succese şi să aibă stări depresive.
Victor Hugo şi Adèle Foucher
se căsătoresc pe 22 octombrie 1822 la Saint-Suplice. În noaptea nunţii Eugène
are o criză de nebunie furioasă. Tinerii căsătoriţi n-au ştiut nimic până a
doua zi, s-au iubit cu frenezie (la bătrâneţe, Hugo a povestit că a avut-o pe
Adèle în acea noapte de nouă ori!!). Timp de câteva luni Eugène a avut crize de
nebunie frecvente trebuind să fie internat, în cele din urmă, într-o clinică.
Doctorii declară cazul incurabil. Victor s-a simţit vinovat de starea fratelui
său, fiind conştient că boala acestuia s-a declanşat din cauza lui. Dar ce
putea să facă? Tema fraţilor duşmani va fi folosită obsesiv în opera sa
viitoare.
Îl consolează iubitoarea
Adèle, cea cu „părul strălucitor şi negru; foarte frumoşi ochi andaluzi; şi, pe
deasupra, un amestec rar de calm şi pasiune (...). La prima vedere, părea fără
farmec; trebuia să te deprinzi cu ea, şi te deprindeai”. Primul lor copil,
Léopold II Hugo, s-a născut la exact nouă luni de la căsătorie, pe 16 iulie
1823. În luna noiembrie, însă, micuţul moare, dar Adèle este din nou
însărcinată.
Tot în 1823, reuşeşte să
termine şi să publice Han d’Islande
care, însă, nu este prea bine primit de critici, fiind considerat „prea
teribil”. Emile Deschamps fondează gruparea literară La muse française, din ea mai facând parte Alfred de Vigny şi
Victor Hugo. Apare şi o revistă literară cu acelaşi nume, dar cele două nu au
viaţă lungă.
Victor şi Adèle se mută
într-un mic apartament de pe strada Vaugirard, la numărul 90. aici se naşte, în
august 1824, al doilea copil al cuplului, Léopoldine. Naşa micuţei este nimeni
alta decât noua soţie a generalului Hugo.
În 1825 este făcut de către
regele Charles X, proaspăt încoronat, Cavalar al Legiunii de Onoare, alături de
Lamartine. Hugo scrie pentru noul rege o odă care place în sferele înalte.
Drept recompensă, Charles X îl face pe tatăl său locotenent general iar lui îi
dăruieşte un serviciu de masă din porţelan de Sèvres încrustat cu aur. De
altfel, scrie şi publică mult, inclusiv teatru, fiind din ce în ce mai elogiat,
atrăgându-i atenţia însuşi lui Goethe.
Anul următor i se mai naşte un
copil: Charles. Cu familia mărită, se mută într-o casă mai mare, pe strada
Notre-Dame-des-Champs, la numărul 11 „o adevărată mănăstire de poet, pierdută
la capătul unei alei umbroase, în spatele căreia, o grădină romantică
împodobită cu un iaz şi un pod rustic completa decorul. În fund, o ieşire ducea
spre Louxembourg, în timp ce poarta mare se deschidea spre barierele din
Montparnasse, Maine şi Vaugirard. Acolo se găsea în plină câmpie; mori de vânt
dominau câmpurile de lucernă şi dulcişor. De-a lungul Străzii Mari Vaugirard se
înşirau cârciumi cu umbrare, locurile de întâlnire ale rezerviştilor,
tineretului zgomotos şi lucrătoarelor cochete”.
Adèle, mereu însărcinată sau
alăptând, nu putea fi cu soţul ei oriunde mergea acesta, aşa că, involuntar,
Hugo a început să se gândească şi la alte femei, cochetând chiar cu unele
dintre ele.
În ianuarie 1828 generalul
Hugo este lovit de un atac de apoplexie şi moare. Dar, o viaţă se stinge şi
alta se naşte: spre sfâşitul aceluiaşi an vine pe lume cel de-al patrulea copil
al lui Hugo, botezat Victor (mai târziu, la maturitate, el va alege să se
numească François-Victor).
Se poate afirma că viaţa lui
Victor Hugo, în preajma vârstei de 30 de ani, era una plină de veselie, fără
lipsuri materiale, căci scria mult şi încasa mult. Dar poetul cel peste tot
adulat şi aclamat are şi adversari: Stendhal şi Mérimée îl găsesc plictisitor
iar Musset îl parodiază, însă nu cu răutate. Adversari îi sunt mai ales
scriitorii de factură clasică, care nu cred în viitorul noului curent literar
al cărui reprezentant era: romantismul. Însă Hugo ştia să se descurce: de
exemplu, a hotărît ca o piesă de teatru mai veche de-a lui, în care nici măcar
el însuşi nu credea, s-o publice, dar nu sub numele său, ci sub numele
cumnatului lui, Paul Foucher, spre marea nemulţumire a acestuia. Piesa a fost
cât se poate de prost primită de public şi desfiinţată de critici, bietul Paul
trăgând toată ruşinea. Tot ce a făcut Hugo apoi a fost să deplângă „ghinionul”
cumnatului.
Hugo pierde iubirea soţiei în
favoarea lui Sainte-Beuve
Aflată tot timpul în umbra
ilustrului său soţ şi avînd deja patru copii, lăsată mai mereu singură, Adèle
nu mai resimţea fericirea de odinioară, mai ales că avea şi ea calităţile ei:
desena cu talent şi scria binişor. Dar cine să aibă ochi pentru Adèle când
toată Franţa era orbită de steaua lui Victor Hugo? Singurul care i-a citit
tristeţea a fost Sainte-Beuve, pe atunci critic literar la ziarul Le Globe, cu care ajunsese să aibă lungi
momente de confesiune. Sainte-Beuve, care se considera un bărbat urât şi
incapabil să stârnească sentimente de iubire în cineva, la care se adăuga şi o
infirmitate intimă, s-a simţit atras de Adèle, ea fiind, la rândul ei, măgulită
de atenţia acestui bărbat inteligent. Într-un târziu, şi-a dat seama şi Hugo de
situaţie: pentru a o îndepărta pe Adèle de Sainte-Beuve, îşi mută toată familia
într-o nouă locuinţă, pe strada Jean-Goujon, la numărul 9, unde contele de
Mortemart îi închiriază un etaj întreg. În iulie 1830 se naşte al cincilea
copil în familia Hugo, micuţa Adèle. Dacă până acum Hugo şi Sainte-Beuve erau
foarte buni prieteni, idila dintre acesta din urmă şi soţia lui, deşi pur
platonică, distruge definitiv relaţia de prietenie. Cu toate acestea, naşul
micuţei Adèle nu este altcineva decât însuşi Sainte-Beuve, propunerea venind
din partea lui Hugo pentru a-l îmbuna şi pentru a-l determina astfel să-i
publice o nouă scriere în Le Globe. În noua lui calitate de naş, Sainte-Beuve
are posibilitatea să facă vizite în casa Hugo şi s-o revadă astfel pe fiinţa
adorată. E conştient că iubirea lor este una imposibilă şi încearcă să-şi
înfrâneze sentimentele. Hugo vede şi înţelege ce se petrece cu fostul său
prieten şi poartă o discuţie cu acesta în care îl sfătuieşte să renunţe la
iubirea lui de dragul vechii lor prietenii. Îi propune apoi s-o lase pe Adèle
să aleagă între ei doi. Sainte-Beuve refuză târgul de a o pune pe iubita lui
Adèle într-o asemenea situaţie stânjenitoare şi hotărăşte să nu-i mai viziteze.
Este sfâşiat de tristeţe.
Sainte-Beuve
Adèle încetase de mult să-şi mai iubească soţul care,
fiind ca şi tatăl lui o fire pasională, pretindea de la ea mai mult decât era
dispusă sa-i ofere, devenind un soţ pretenţios, autoritar, tiranic. Se
întâlneşte pe ascuns cu Sainte-Beuve în faţa căruia îşi descarcă sufletul şi-şi
critică soţul. Insistă ca cei doi bărbaţi să devină din nou prieteni, să se
viziteze. Demersul îi reuşeşte, Sainte-Beuve îşi face apariţia din nou în casa
de pe strada Jean-Goujon dar vizitele lui sunt
spionate de gelosul Hugo. Pentru a-i distrage atenţia lui Hugo, Sainte-Beuve îi
scrie şi publică o biografie măgulitoare şi elogioasă. Continuă să se vadă cu
Adèle, întâlnirile lor tainice având loc ba în liniştea şi penumbra unei
biserici, ba în odăiţa lui. Tot Parisul vuieşte de zvonurile acestei poveşti,
mai mult, tot Parisul se amuză. La nici 30 de ani, pierzând iubirea soţiei dar
şi pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, începe să scrie versuri pline
de tristeţe pe care le publică în volumul Les
feuilles d’automne. Îi dăruieşte un exemplar cu dedicaţie şi lui
Sainte-Beuve.
Sursa: Olympio
sau viaţa lui Victor Hugo – André Maurois, Editura Univers 1983
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu