marți, 14 noiembrie 2017

Prea!

La plecarea de la serviciu, liftul prea plin. Prea multe figuri străine, prea multe opriri la prea multe etaje, ca să culeagă prea mulți doritori să plece acasă. În plus, liftul coboară prea încet! Afară, prea frig! Am treabă la elefant.ro unde e prea cald. Cumpărătorii stau prea calmi la coadă și transpiră. Mă întreb dacă să leșin acum sau mai încolo. Cum n-am leșinat niciodată în viața mea, nu știu cum se procedează, așa că amân leșinul pe perioadă nedeterminată. În fine, înșfac cărțile, naiba s-o ia de cultură, deja cere prea multe sacrificii și ies pe ușă în aerul prea rece.

Ajung în stație unde aștept. Și-aștept. Ce-aștept? Eh, un tramvai! Și nu oricare tramvai, ci tramvaiul 6! Dar, parcă prea aștept! Măi, măi și nu mai vine! Îmi vine să las baltă orice plăcere de a merge cu tramvaiul și să chem, nu știu ce, un elicopter, o ambulanță, orice cred că ar veni mai repede decât tramvaiul 6! În sfârșit, apare un 6 pipernicit care cară după el un altul, defect. Mi-e și milă de el! Acu, dacă ne-ar căra și pe noi, ăștia care am stat în frig cu ochii lungiți și galeși după el, apoi am fi prea onorați! Și am fost. Vatmanul, băiat drăguț și generos, după ce o fi analizat figurile noastre vineții de la aerul prea proaspăt, hotărăște să oprească. Și ne ia pe toți. Găsesc chiar și loc pe scaun. Lângă mine, după ce mă întreabă dacă îi permit, se așează o duduiță. Apoi începe să strănute și să-și șteargă nasul. Guturai. Păi dacă stai prea mult pe-afară, ce vrei? Ia de aici, un guturai! Îmi pare rău că i-am permis să se așeze, de parcă aveam încotro, tare mă  mănâncă limba să-i zic: Auzi, departamentul Viruși e mai în spate, n-ai vrea să?

În dreptul depoului de la gară e zarvă mare, suntem așteptați de niște meșteri cu chei franceze în mâini. Vatmanul vrea să le lase peșcheș vagonul din spate și să plece mai departe. Zice că el are călători, nu merge cu noi în depou, ce, ne duce în excursie? Una din cheile franceze neagă categoric. Se lasă cu excursie. Mă enervez: apoi, stai nene, dacă tot plecăm în excursie, să strângem și bani de bilete. Uite, mă ocup eu de trebușoara asta, ba chiar, aș putea să fac și pe ghidul. Stimați doamne și stimați domni, vedeți mormanul ăla de fiare? E acolo din 1910, un adevărat artefact. Dar individul ăla în salopetă și șapcă? El e aici din 1980, un alt artefact. Păi nu ? Simplu și profitabil.

Terminăm excursia, lăsăm încărcătura și plecăm. Pe podul din Alexandru, vatmanul bagă viteza luminii, vrea să recupereze timpul pierdut. Capurile noastre se apropie periculos de tare de geamuri, chiar dacă noi ținem contra cu încăpățânare. Marea întrebare este, în caz de impact, cine ar ceda primii, geamurile sau capurile noastre? Dacă săriți cu răspunsuri dintr-astea categorice, eu zic că prea vă pripiți, că totul e în funcție de o variabilă absolut hotărâtoare și anume, de cât de tare de cap e fiecare.


Pe la mijlocul podului, când eram aproape sigură că ne azburcăm cu toată nădejdea fix în biserica Sf. Nectarie, un isteț își întoarce mașina ca să ajungă pe celălalt sens de mers, pe unde credeți? Exact, chiar prin fața tramvaiului nostru aflat în plin avânt. Nu vreți să știți ce frână interesantă am experimentat! Și totuși, dacă tencuiala bisericii, aia care încă nici n-a fost aplicată, este intactă, apoi totul se datorează acestui tânăr de o inteligență monumentală, care și-a luat repede tălpășița, scrâșnind din toate patru roțile. Bine că n-a apucat să vadă cu ce priviri zburlite i-am urat drum bun după ce ne-am extras de printre scaune unde ne aruncase o tipă de neam prost, pe numele ei Inerția. 

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Children in Barry Leighton-Jones's Art

Barry Leighton-Jones - Lost
 Barry Leighton-Jones - Urchin Boy With Ball
 Barry Leighton-Jones - Pepita 
 Barry Leighton-Jones
Barry Leighton-Jones 
 Barry Leighton-Jones - A Rose For a Rose 1970
Barry Leighton-Jones - Best of Friends 
 Barry Leighton-Jones - Boy, Girl And Dog
 Barry Leighton-Jones - Clown Boy
 Barry Leighton-Jones - Diana 1972
 Barry Leighton-Jones - El Toro 1972
 Barry Leighton-Jones - Flowers for the Lady, Sir
Barry Leighton-Jones - Little Lord Fauntleroy 
 Barry Leighton-Jones - Looking for Work
Barry Leighton-Jones - Mexican Boy 
 Barry Leighton-Jones - Pepita
 Barry Leighton-Jones - Runaway Child
Barry Leighton-Jones - The Artful Dodger 
 Barry Leighton-Jones - Urchin Boy Fishing with Dog
 Barry Leighton-Jones - Urchin Girl 1952
 Barry Leighton-Jones - Work Allergy 1971
Barry Leighton-Jones

marți, 24 octombrie 2017

#metoo?

Zi de toamnă. Urc într-un tramvai care să mă ducă unde am treabă. Care tramvai? Mai trebuie să spun, mai este careva care să nu știe? Același tramvai 6, bineînțeles! Privesc pe fereastră și mă gândesc ce trucuri să mai inventez ca să fac față vieții. Afară, toamna e galbenă, prea galbenă! Soarele strălucește puternic azvârlind în toate direcțiile cu raze galbene. În oameni, în frunzele uscate ale copacilor care nu mai aveau, oricum, nevoie de vreun plus de galben. Cred că, pe undeva, sigur s-a depășit limita de galben. N-ar trebui să se găsească cineva care să stabilească clar când toamna devine ilegal de galbenă? Și totuși, este musai să fii de acord că, dacă soarele strălucește, atunci sigur este o zi frumoasă. Când toată lumea a stabilit că o zi frumoasă înseamnă o zi cu soare, nu cred că ai vrea să îndrăznești să spui că pentru tine o zi frumoasă e una în care plouă! Asta ar însemna că pui la îndoială justețea gândirii majorității, că sigur ai pitici pe creier, că te situezi singur la categoria ”diferiți, ciudați, outsideri”. Și crede-ne, spitalul de nebuni e deja plin, nu mai veni și tu, că ne iei aerul! Așa că, dacă te întâlnești cu vreun amic și el îți spune: ”Ce zi frumoasă este azi!”, tu imediat îl aprobi: ”Da, așa este!”. Deși tare îți mai vine să i-o spui de la obraz: ”Eh, omul când n-are nimic de spus, zice și el acolo, ceva despre vreme. Și dacă vrei să știi, mie nu mi se pare deloc că e o zi frumoasă, lumina asta e prea galbenă, abia pot să-mi țin ochii deschiși, deja mi-e prea cald... Și dacă mai vrei să știi, despre unul șui spui mai degrabă că lasă-l, l-a bătut soarele-n cap, nu spui niciodată că l-a bătut ploaia în cap, deci... Pe tine nu te obosește atâta galben?” Dar nu, nu-i spui amicului așa ceva, că l-ai încurca, l-ai fâstâci, l-ai pune într-o situație din care habar n-ar avea cum să iasă, așa că îl minți fără nici o remușcare: ”Da, într-adevăr, e o zi deosebit de frumoasă”.
Parcă vă aud: soro, ești boring! Noi ne așteptam să ne spui vreo snoavă din tramvai și tu îi tot dai cu galbenul. În plus, te tot repeți. Ai avut măcar curiozitatea să numeri de câte ori ai spus galben? Lasă-ne, bre, că ni se face rău! Eh, vă înțeleg! Și dacă vi se face rău, nici nu puteți să vă scuzați ca lumea. Ești întrebat: Ce ai azi, nu te văd deloc în apele tale? (Observați? Nimeni nu te întreabă Ce ai azi, nu te văd deloc în razele tale? Deci, apă, ploaie, you know what I mean? Dacă nu, nu-i problemă, că până și eu încă mă mai străfoc să-mi dau seama, oare ce-oi fi vrut să spun.) Să revenim deci, ești întrebat: Ce ai azi, nu te văd deloc în apele tale? Ei bine, pur și simplu, nu poți să răspunzi: Da, nu știu ce am azi, cred că am cam exagerat cu... galbenul! Faceți un mărunt exercițiu de imaginație și închipuiți-vă ce față ar face celălalt!
Deci, sunt în al meu tramvai 6 și gândesc profund. Prea profund, nu crezi? ați zice voi. Apoi ați adăuga: fă bine și aruncă în noi cu ceva mai interesant, că altfel, nu mai citim nici un rând din balivernele tale! Deja citim de ceva timp și crede-ne, îți cam forțezi norocul! Bine, cu așa o replică, mă consider avertizată! Stau pe un scaun și privesc la frunzele toamnei care sunt prea..., care sunt prea (dacă ați sărit repede să spuneți că sunt prea galbene, nu dați vina pe mine că vă joacă vouă mintea feste, da?!!) care sunt prea ... veștede. E clar? Sunt veștede! Un miros slab de mucegai îmi dă târcoale. Dar asta-i bună, îmi zic, după ce mă enervează de cât de... veștede sunt, afurisitele astea de frunze mai miros și a mucegai! Stai nițel, nu e doar mucegai, parcă mai detectez și un miros de naftalină! Nu, ceva nu e-n regulă, naftalina e compus chimic, făcut de mâna omului, n-are cum să vină de la frunze!
Mă uit prin tramvai să caut aprobare de la careva. Toate locurile sunt ocupate. De babe și moși! Fac repede o analiză, nici unul nu are mai puțin de 60 de ani. Mai fac o dată analiza, îmi dă același rezultat: nici un tânăr, înafară de mine. Frate, oi fi greșit eu tramvaiul? Or fi scos ăștia curse speciale pentru babe și moși și nu știu eu? Nu mă simt deloc în apele mele (apele da? nu razele), mintea mă duce cu gândul la un roman de-al lui PD James în care bătrânii erau transportați și duși la exterminare,  o dată ce societatea nu mai avea nevoie de ei (eh, scria și PD James asta niște SF-uri... la fel ca și povestea asta a mea!). E și o parte bună în toate astea, măcar știu de nu unde vine amestecul de mucegai și naftalină: nu de la frunze. Oi fi nimerit într-un transport de ăla, de-al lui PD James? Nu mi-e clar, dar n-am ce face.
Tramvaiul oprește în stații, unde parcă asist la o scenă filmată cu încetinitorul. Abia mișcându-se, să nu se destrame, babe și moși coboară, babe și moși urcă! Începe să-mi fie clar că o să întârzii. La plecarea de acasă, nu am făcut deloc calculul cu ce ne-viteză pune un moș piciorul pe o treaptă de tramvai, cu ce ne-viteză îl pune și pe celălalt, deci când mai apucă vatmanul să închidă ușile și să plece mai departe? Dar ne-viteza acelorlași moși, de data asta, la coborâre, am calculat-o? Că, sigur, nu este aceeași. Nu, bineînțeles că nu, și te mai lauzi că ai făcut mate-fizică în liceu și că te descurci cu cifrele! Poftim aici problemă de mecanică, rezolv-o dacă te ține! Aoleu, ce-o să mai întârzii eu!!! Ar trebui, domnule, pus cronometru la uși, care nu se încadrează, n-are decât să rămână pe dinafară! Alung repede gândul ăsta, să nu mă ia durerea de cap de la atâta inovație!
Dar ce te faci când tramvaiul e plin de moși și babe și mai urcă o serie de moși si babe? Unde să se așeze noii veniți? Deja îmi miroase a spectacol, așa că măresc ochii cât cepele. Noii veniți se uită după locuri. Numai că, ce să vezi, nu-i nici un tânăr pe care să-l ridice și să-l declare în unanimitate obraznic! Pe mine nu par a mă observa, am și un loc ceva mai în spate. Deci, când n-ai pe cine să ridici, ce te faci?
Și atunci se întâmplă ceva ce nu mi-ar fi trecut prin cap că ar fi posibil: babele și moșii de jos îi analizează cu un ochi expert pe cei proaspăt urcați. După aia se mai ridică o babă, un moș și-i spune câte unuia nou:
- Vino să stai în locul meu, că ești mai... și nu-și mai duce vorba până la capăt, oricum se subînnțelege.
Mă cam ia râsul, dar mă fac mititică. Există oare jignire mai mare pentru o babă decât să fie scanată de o altă babă și să-i dea locul spunându-i: Stai tu, maică, văd că ești mai decrepită chiar și decât mine! Și eu mai am și o mare miopie!
Tramvaiul oprește iar în stație. Printre alte babe și alți moși, urcă, probabil rătăcită, o tinerică. Ah, ce bine mă simt, nu mai sunt eu singura, singura ce? La următoarea stație urcă doi controlori. Se uită la toată cohorta de babe și moși după care se duc glonț la tinerică să le prezinte biletul.
Mă enervez! Păi da, păi la ce să le mai ceri astora biletul la control, pierdere de timp, doar se știe că toți au gratuitate pe tranport. Bombănesc eu în legea mea și pregătesc și eu abonamentul pentru când or veni și la mine. Ăia doi termină cu tinerica și vin spre partea mea de tramvai. Se uită iar la cohorta de moși și babe, apoi se uită și la mine. Nu controlează nici o babă, nici un moș, vin spre mine și... și trec de mine fără să-mi ceară vreun bilet! Rămân perplexă, mintea mea refuză să caute explicația. Ce, mă? N-au vrut nici un bilet de la mine? Adică m-au pus în aceeași categorie cu toți mucegăiții?? Ce mă, nu cumva mă faceți babă? Ei nu, că așa jignire n-am pomenit în viața mea! Jignită rău cum eram, mă îndrept spre o ușă să cobor. La un moment dat, simt cum mă ciocănește cineva cu un toiag. Apoi două mâini noduroase, proprietarele toiagului, mă înghesuie în ușă. Mă uit să văd care are atâta tupeu. O babă, adusă rău de spate, practic trunchiul îi face 90 ̊  cu picioarele, e disperată să fie ea prima la coborâre. Îmi și zice:
- Lasă-mă pe mine să stau aici!

Aș lăsa-o eu dar nu-mi dă deloc drumul, mă ține acolo, ca-ntr-o menghină. Și nu știu de ce, mă tot gândesc la scandalul ăla cu nu știu care mahăr de pe la Hollywood care a hărțuit toată viața pe bietele actrițe. Și ele, sărăcuțele, au hotărât să se răscoale și să-l dea în gât, dând naștere la ditai mișcarea, intitulată #metoo, în care fiecare, în funcție de cât curaj prinde, iese în față și povestește lumii întregi ce-a pățit. Marea mea întrebare este: la cum mă înghesuie baba asta, mare proprietară de toiag, oare n-ar trebui să ies și eu și să zic #metoo?

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Să nu mă întrebe nimeni cât e ceasul!

Acum vreo câteva luni, îmi bag o mână într-un buzunar și ce să vezi, dau de niște bani! Ia te uită, îmi zic, oare ai cui or fi ăștia? Păi, să ne gândim: haina care deține buzunarul este a mea, buzunarul cel prins cu creițari asupra lui aparține hainei, banii stau bine mersi în buzunar, ca la ei acasă, deci logica mă obligă să trag concluzia că banii nu pot fi decât ai mei! Ha! După aia îmi amintesc că mi se întâmplă destul de des să uit bani prin tot felul de locuri, dar niciodată ...în portofel! Strașnică treabă, dar ce să fac cu ei? Am de toate, n-am nevoie de nimic. Bine, asta cu am de toate, e o mare gogoașă, de fapt n-am casă, n-am masă, n-am chef să mă scol dimineața, n-am nici o ambiție să devin și eu, să devin ...vreun cineva și lista ar putea continua tot așa, dar să nu schimbăm subiectul!
Îmi picase cu tronc un ceas albastru cobalt cu elemente Swarovski. Acum, dacă ați sărit repede să mă faceți snoabă, e clar că n-ați citit cu atenție, așa că reluați cititul de la ultimul alineat încoace! Elemente Swarovski, nu cristale! Pentru cine are încă nevoie de lămuriri, elementele Swarovki sunt rudele sărace de la țară ale cristalelor, deci, mai îndrăznește careva? Nu, așa ziceam și eu! Buuun, pe scurt, am aranjat trebușoara, prin urmare, banii au plecat, ceasul a venit. Dacă s-au întâlnit pe drum și s-au vorbit, n-am cum să vă spun, n-am nici o dovadă, dar niște bănuieli, tot am eu!
Vreo trei zile m-am uitat chiorâș la ceasul cel albastru cobalt, nu-mi mai plăcea de mutra lui și pace! Parcă era mai frumos în poză! Faza asta cu nu-mi mai place de mutra a ceea ce-mi cumpăr e bine întipărită în ADN-ul meu, căci mi se întâmplă de fiecare dată: îmi place obiectul în magazin, îmi place când îl plătesc la casă, când îl bag în traistă, apoi se întâmplă ceva de-a dreptul inexplicabil pe drumul spre casă, de nu-mi mai place deloc când îl scot din traistă! Inevitabil, arunc totul într-un fund de dulap iar după câteva zile, sau chiar săptămâni, încep să reanalizez: ”Bă, dar ce are bluza asta, parcă nu-i așa de urâtă, nu?” Și tot așa, duc o întreagă muncă de lămurire, eu cu mine, pe banii mei, până ajung să mă păcălesc de una singură că e cazul să mă și folosesc de acel ceva, dacă tot l-am plătit!
Așa și cu ceasul cel albastru cobalt, după trei zile, mă hotărăsc: ia să-i fixăm noi ora și data. Buuun, s-a făcut! Ia să plecăm cu el în lume... Buun și asta s-a făcut! În lume, mă iau cu treaba, degeaba strălucesc elementele Swarovski să-mi atragă atenția, n-am timp de el! Târziu, după amiază mă interesează cât e ora. Ceasul cel albastru cobalt îmi aruncă țanțoș răspunsul:
- E 17,30 al zilei de 22 a lunii! Ei, ce zici, mă pricep?
- Te pricepi pe dracu! i-o arunc eu. Ora 17,30 este, n-am ce zice, dar nu suntem în 22 ci în 21. Ia fă bine și n-o mai fă pe avangardistul cu mine, n-o lua înaintea vremurilor tale!
- Stai bre, ce sari așa, încearcă el să mă îmbuneze, clipind dintr-un element Swarovski la mine, timpul este... este relativ, n-a zis-o asta unul, unul tare deștept... A, stai că știu și cum îl cheamă, Einstein! Ești tu așa sigură că suntem pe 21? Undeva pe glob, tot e în 22!
- Ce mă, tu îți bați joc de mine? Eu îți cer să îmi dai ora exactă și tu îmi dai citate din toți nepieptănații? Ia ascultă bă, flecușteț, dacă suntem în 21, apoi să faci bine și așa să-mi arăți și tu!
Mă uit urât la el și-i fixez încă o dată data. A doua zi dimineața stau cu ochii pe el: ora bună, ziua bună! L-am pus la punct, clar, răsuflu eu ușurată! După amiază, iar îmi arată cu o zi înainte! Nu, refuz să mă enervez! Stai, să vedem, să citim manualul, poate nu știu eu cum merge treaba! Iau manualul, citesc instrucțiunile în română. Nimic nou, îl fixasem bine. Schimb limba, poate nu înțeleg eu româna. În franceză, aceeași treabă, în engleză, la fel. Mi s-au terminat ideile! Ăla micu, de un albastru cobalt, strălucește din toate elementele și continuă, zi de zi, deși i-o fixez iar și iar, să-mi arate data de mâine!
Mă lasă nervii! Apoi încerc tot felul de variante: îl fixez la 12 ziua, nimic! Îl fixez la 12 GMT, nimic! La GMT+2, tot aia! La GMT-2, GMT-4, GMT+4, frate, nu ești altceva decât un terorist care mă vrea cu tot dinadinsul la balamuc! Promit că nu-mi mai bat capul cu tine, n-ai decât să arăți ce dată vrei tu! Merde et ...toute sa famille des mots!!! Nu mai pot, sunt chioară de somn de la prea mult GMT și tot degeaba! Eu cu teroriștii nu tratez, așa că poți să te și iei și să te duci din casa mea, du-te-n ...Einstein, să te scoată el în lume pe mână, dacă poate, că e mort! Și la faza asta, nu-i nimic relativ!
Să mă calmez, zic, să mă calmez uitându-mă la știri! Dau să ațipesc, pe televizor, unul gras și bondoc se burzuluiește la unul cu față de păcălici și roșcat. Se amenință unul pe altul cu război nuclear, ștergerea de pe fața pământului a țării celuilalt, fleacuri! Trump și cu Kim Jong-un dacă n-au cu ce-și ocupa timpul, mai bine mi-ar fixa mie ceasul! Iete aci problemă de rezolvat, nu focoase-n sus, focoase-n jos! Apoi, am o mare revelație! Ia stai, mi se pare mie sau ceasul meu albastru cobalt îmi arată ora și data din Coreea de Nord?!! Păi, ce-ar fi așa de imposibil! Oricum m-am hotărât că nu-mi mai pasă! Dar dacă mă întreabă careva cât e ceasul, ce-i răspund?
Urâtă treabă! Asta îmi aduce aminte de bunica mea, care refuza tot timpul să-și mute ceasul ei cu suport din lemn, frumos lucrat, după ora de vară, acesta arătând toată vara ora de iarnă. Iar când întreba careva cât e ceasul, ea începea o întreagă demonstrație:
- Apoi, dacă ceasul meu arată atâta, ei bine, al vostru trebuie să fie, să fie... atâta.
Asta-i viața, întrebi acu, afli mai încolo! Nu trebuie să mai spun că le-a devenit lehamite la toți să mai întrebe, mai bine se uitau după soare, aflau mai repede. Odată, una din mătuși se grăbea tare, nimeni nu mai știe unde. A intrat cu viteză pe portită și văzând-o pe bunica, a întrebat pe nerăsuflate:
 - Mamă, zi-mi repede cât e ora! Bunica a intrat în casă să afle. S-a întors, s-a așezat tacticos pe băncuța din cerdac și fără grabă și întărindu-și vorbele cu gesturi, a început:
- Apoi, dacă ceasul meu arată atâta...
Mătușa n-a mai suportat:
- Da zi, femeie, o dată cât e ceasul, ce mă tot iei cu-al tău, cu-al meu... și a și plecat bombănind înapoi pe portiță!
Bunica s-a uitat lung după ea dar n-a zis nimic! Eh, s-ar fi spus că a uitat afrontul, dar nu a fost deloc așa! După moartea bunicii, s-au adunat toate neamurile la împărțirea averii. Bunica n-a uitat pe nimeni, ficare a primit câte ceva, unul un teren în centrul satului, altul o livadă habar n-am pe unde, altul casa bătrânească, altul via, altul lucruri de prin casă... Și tot așa, până și-au dat seama că mătușa cea nevrozată nu primise nimic. Rușinați, ceilalți au vrut să repare mintea cea uitucă a bunicii. Unul din nepoți s-a trezit:
- Nu fi amărâtă, mătușico, găsim noi ceva și pentru tine, sigur nu s-a dat tot! Ah, ia te uită, ceasul ăsta străvechi, cu lemn lucrat, ce zici, îți place?
Buza de jos a mătușii a tremurat rău de tot când a dat cu ochii de afurisitul de ceas. A scos un icnet și a dispărut, bombănind, pe aceeași portiță!
Așa că, până la urmă, ceasul ăla străvechi al bunicii, pe care nu și l-a dorit nimeni, prea multe amintiri cu nervi biciuiți, a ajuns la mine! Și îl suspectez că îl învață prostii și pe al meu, cel albastru cobalt, prea tânăr și prea prost ca să observe că e manipulat!
Așa că mai bine să nu mă întrebe nimeni cât e ceasul! Nu de alta, dar o să încep să vă spun:

- Păi dacă în Coreea de Nord, ora este atâta, apoi la noi trebuie să fie, să fie...
- Sfârșit -