sâmbătă, 5 august 2017

Jimi Hendrix – sau câtă viață poate să încapă în doar 27 de ani (Partea I)

Când Eric Clapton l-a văzut cântând pentru prima dată pe Hendrix, i-au căzut mâinile de pe chitara la care voia să cânte și a părăsit sala: tipul acesta necunoscut nimănui până atunci era prea bun! Considerat cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor și asta nu de către oricine, ci chiar de însuși Paul MacCartney sau de revista Rolling Stones, Hendrix n-a apucat să dăruiască lumii prea mult din măiestria sa, stingându-se subit la vârsta de 27 și intrând direct în legendă. S-a vorbit mult de fatidica cifră de 27, vârstă la care au murit și alți artiști remarcabili ca Jim Morrison, Janis Joplin, Kurt Cobain, sau mai de curând, Amy Winehouse, așa că n-o să mai vorbesc și eu aici. În schimb o să vorbesc despre cât de multă viață a încăput în scurtul timp pe care l-a trăit, despre cât de special era, despre geniul și stilul unic de a cânta la chitară, despre iubirile și neîncrederea în propria ființă. Despre cei patru ani cât a strălucit în lumina reflectoarelor... Sunt puțini? Sunt suficienți cât să rămână pentru totdeauna în istoria muzicii și nu oricum, ci ca cel mai bun, ca cel care cânta la chitară fix cum voia el, cu dinții, cu limba, cu nasul, cu chitara la spate, între picioare, cel cu care orice chitarist își va compara măestria!
Așadar...
- Chapter One -
Părinții lui Jimi Hendrix, Lucille și Al au avut o căsnicie scurtă, destrămarea ei survenind oarecum firesc, deoarece Al era plecat să-și îndeplinească serviciul militar în US Army, în timp ce Lucille și micul Jimi locuiau pe la rudele dispuse să-i primească. În plus, Lucille, care nu avea nici 20 de ani, nu se descurca deloc cu rolul de mamă, așa că l-a dat pe cel mic în grija unei familii din California. Când Al a fost lăsat la vatră, Jimi avea deja trei ani și nu-l văzuse niciodată. Tatăl a hotărât să-și recupereze copilul și ca să o șteargă total cu trecutul, i-a schimbat și numele: din John Allen Hendrix în James Marshall Hendrix.
Dintre toate activitățile copilăriei, lui Jimi nu i-a plăcut cu adevărat decât muzica. Era un copil sfios și cuminte, dar nu izolat, participând la toate jocurile împreună cu ceilalți copii. Dar nici un joc nu se compara cu muzica! Exersa mereu, ba la muzicuță, ba la vioară, dar cel mai mult la chitară, deși nu cunoștea nici o notă muzicală. Pe când era la școală, s-a alăturat chiar și unei trupe, cu care a cântat blues, rock n roll și R&B.
Nu a terminat școala medie, în ultimul an s-a hotărât să se înroleze voluntar în armată, ca să scape mai repede de serviciul militar. Astfel, la 17 ani, făcea salturi cu parașuta în cadrul Aviației, în unitatea Aeropurtate 101 din Fort Campbell, Kentucky, până când totul s-a sfârșit cu o fractură la gleznă și cu demobilizarea lui pe motive medicale. Lui Hendrix i-a convenit de minune că a fost lăsat să plece acasă căci viața cazonă, cu regulile ei stricte, nu se împăca deloc cu firea lui care nu suporta constrângerile. În plus, războiul din Vietnam era pe cale să înceapă, așa că s-a considerat deosebit de norocos că totul s-a sfârșit atunci, într-un fel destul de onorabil pentru toată lumea.
După ce mai stă o periodă în orașul natal, Seattle, unde cântă prin tot felul de mici grupuri, se hotărăște să plece la New York. Aici o întâlnește pe Fayne ”Faye” Pridgeon, destul de cunoscută vieții artistice din Harlem, la brațul căreia este văzut mai mereu. Cântă la chitară pentru orice grup care vrea să-l angajeze, plecând  cu acestea peste tot pe unde le poartă angajamentele. Nu este deloc o perioadă bună pentru Hendrix pentru că banii nu sunt niciodată suficienți, iar artiștii care îl arvunesc cu ziua, nu îi permit să se abată de la stilul lor. Se întoarce falit la New York, total dezamăgit.
Jimi Hendrix și Faye Pridgeon
Abia când cântă alături de cei de la The Squires, lucrurile încep parcă să o ia în direcția dorită de el: are asigurată hrana și îmbrăcămintea și i se permite să cânte cum vrea el, în stilul lui personal. Apoi a urmat întâlnirea care avea să îi schimbe viața!
Jimi a întâlnit-o pe Linda Keith în 1966, după ce aceasta l-a invitat să bea un pahar la masa ei după un show suținut de el și trupa The Squires la Cheetah, cel mai căutat local dansant din New York-ul acelor timpuri. Linda era un top-model de succes la Londra și era și iubita lui Keith Richards de la Rolling Stones. Aflată la New York, cu ocazia unui turneu al celor de la Rolling Stones, Linda a fost atât de impresionată de Hendrix încât a dorit să-l cunoască personal. Cei doi s-au plăcut și au început o relație destul de complicată, ei neformând niciodată un cuplu în sensul clasic al cuvântului, căci ea continua să se vadă cu Richards iar el nu dorea să se despartă de Faye Pridgeon, așa că a făcut în așa fel ca cele două femei să nu afle una de cealaltă și să nu se intersecteze.
Jimi Henrix și Linda Keith
Lindei îi spunea că Faye este o mătușă, dar ei nu-i scăpa sclipirea din ochii lui ori de câte ori pomenea de așa zisa mătușă. Cert este că Linda a crezut cu tărie în geniul lui Hendrix și a făcut tot ce i-a stat în putere să-l ajute să se lanseze în lumea celor mari, având grijă să nu rănească firea lui sensibilă și înclinată spre a se lăsa ușor cuprinsă de descurajare la orice refuz. Nu avea deloc încredere în el însuși, era mereu nehotărât  și simțea nevoia să fie stimulat, deși afișa un soi de bravură ostentativă care nu păcălea însă pe nimeni care îl cunoștea cât de cât.
I-a aranjat o audiție cu Andrew Loog Oldham, producătorul și managerul celor de la Rolling Stones și un bun prieten al ei. Pentru ca el să se prezinte onorabil în fața lui Oldham, Linda nu s-a sfiit să ia una din chitările lui Keith Richards, un Fender Stratocaster alb, nou-nouț și să i-o dea lui Hendrix, care demult visa la o astfel de chitară. Chitara a rămas pentru totdeauna la Hendrix, iar Keith Richards n-a băgat niciodată de seamă că-i lipsește. Hendrix nu l-a impresionat deloc pe Oldham care nu înțelegea ce găsește genial Linda Keith la acest tânăr, nevăzând în el decât un nebun fără de har. După acest refuz, ea a trebuit să-l consoleze mult timp pe sensibilul Hendrix care căzuse într-o pasă gravă de neîncredere în sine. A urmat apoi Seymour Stein, un alt om important din domeniul muzical, tot prieten de-al Lindei care, ca și Oldham, a zis un mare nu.
Pe atunci, nimeni nu reușea să-l convingă să cânte și cu vocea, i se părea că nu are deloc o voce bună, iar Linda nu știa ce argumente să mai folosească, mergând până la a-i pune la nesfârșit discuri cu Bob Dylan, pentru a-i arăta că vocea nu e totul, ci mai degrabă tonul și dăruirea.
Apoi Linda l-a întâlnit pe Chas Chandler, basistul grupului Animals, care intenționa să se lanseze în producția de discuri. I-a vorbit numaidecât de Hendrix și l-a implorat să se ducă să-l vadă cântând la Cafe Wha. A acceptat și nu mică i-a fost mirarea văzând acest tip ciudat care cânta cu chitara la spate, întoarsă pe dos din care scotea tot felul de sunete bizare. A fost impresionat și s-a hotărât să-l ia cu el la Londra și să înceapă să înregistreze.  Hendrix a acceptat să plece în Anglia, pentru că treburile mergeau cum nu se poate mai prost pentru el. Faye Pridgeon povestește cum ea și Jimi stăteau mult pe gânduri dacă, cu ultimii bani, să ia de mâncare pentru ei sau pentru pisică. Până la urmă, Asociația Americană pentru Protecția Animalelor le-a luat pisica, prea suferea de foame la ei în casă!
Pentru a pleca în Anglia, lui Hendrix îi trebuia pașaport, iar întocmirea lui a fost o întreagă aventură, căci nu exista nici un certificat de naștere pe numele James Marshall Hendrix, numele ales de tată, ci doar cel pe numele John Allen Hendrix, numele înregistrat de mamă. Omul pe care Chas Chandler voia să-l ducă în Anglia nu exista! A fost nevoie de multe intervenții pentru ca pașaportul mult râvnit să ajungă în mâinile titularului.

 În septembrie 1966, Hendrix ateriza la Londra, tot bagajul lui fiind o sacoșă cu câteva haine și chitara lui Keith Richards.
 - Va urma -





joi, 3 august 2017

Azi m-am îndrăgostit de-un stâlp

Am treabă la un bancomat. Între mine și dumnealui nu e decât o trecere de pietoni și aia destul de scurtă. Un taxi oprește să mă lase să trec. Mă cam avânt și simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Și asta la fix patru ani de când mi s-a întâmplat cam aceeași treabă, de am ajuns cu piciorul drept... drept în operație la Urgențe, unde chirurgii nu s-au lăsat pînă nu m-au înzorzonat cu o tijă metalică și mai multe șuruburi, scriind pe fișa mea de pacient un cuvânt atât de interesant: reconstrucție! Da, era tot început de august și ca să vezi, era tot vară! Vară în august? Așa o coincidență, mai rar!
Numai că eu, fată deșteaptă, nu fac de două ori aceeași greșeală! Dacă acum patru ani, simțind că-mi pierd echilibrul, m-am opintit din toate puterile să nu cad, să nu mă fac de râs și să rămân cu demnitatea neatinsă, decizie cu care ambele maleole ale piciorului meu drept n-au fost deloc de acord, alegând să se revolte rupându-se în așa hal, încât să fie nevoie de cuvântul acela interesant, anume reconstrucție, ei bine, de data asta, m-am lăsat să cad așa, ca la cinema, aproape în reluare.
În cădere, neavând cu ce-mi ocupa mintea, am înregistrat numărul de înmatriculare a taxiului, pe care l-am dat repede uitării la impactul cu solul. N-a fost deloc plăcut, dar mi-am dat repede seama că sunt destul de intactă. Am calculat atât de bine, că nici ochelarii de soare nu mi s-au clintit de pe nas!
Un domn îmi întinde o mână să mă adune de pe jos. Mă adună pe mine, geanta mea, o traistă... Apoi îl văd că mai cercetează terenul. Îmi vine să-i zic:
- Dar ce mai cauți, domnule, nu cumva demnitatea mea? S-o fi ascuns, de rușine, pe după roțile taxiului! Dacă-i așa, nici nu mai vreau să aud de ea, acolo să rămână!
Nu-i spun asta cu voce tare domnului, să nu creadă că am suferit vreo deplasare de creier, în schimb îi mulțumesc. El mă conduce, în siguranță, pe trotuar, în dreptul mult râvnitului bancomat. Îmi fac treaba, apoi mă întorc la aceeași trecere de pietoni. Îmi cam tremură picioarele, așa că apuc un stâlp în brațe și nu-i dau drumul multă vreme. Mă uit în sus: pe stâlp e o plăcuță care îmi arată clar că acolo este o trecere de pietoni. Insuficient, îmi spun, ar trebui scris negru pe alb: Trecere de pietoni! Se acceptă și împiedicații!
Lumea foiește încolo și încoace, toți mă privesc curioși, eu tot nu dau drumul stâlpului. Zici că suntem una și aceeași ființă! Unii, care m-au depășit demult, simt nevoia să întoarcă, măcar o dată capul, să verifice dacă i-am dat drumul sau nu. Nu-i dau, stimabililor, dragostea e prea mare, are cineva ceva împotrivă?
Într-un târziu, mă hotărăsc să-i spun adio, căci prea mă bate soarele în cap! Trec strada înapoi, cu multă băgare de seamă, de data asta fără incidente. Ajunsă pe trotuar, încep să-mi verific îmbunătățirile: dacă nu s-au deplasat șuruburile, dacă tija mai are același model, fleacuri din astea! Totul pare în regulă, numai că simt cum îmi crește un cucui în genunchi! Ce? Nu există cucuie la genunchi! Sunteți siguri! Căci eu tocmai m-am ales cu unul!

sâmbătă, 15 iulie 2017

Kafka? Doar un amator...

Când ieși de la serviciu seara, după orele 21, îți spui că na, cam asta ți-a fost ziua, ce altceva mai poate să se ți se întâmple? Aseară, trec pe pietonalul Ștefan cel Mare: sunt puțin plictisită, n-am nimic programat...sunt plictisită. Terasele sunt pline, e ceva forfotă! La una din terase, o trupă cântă reușind să facă atmosferă și să binedispună nu numai pe cei care beau un vin, ci și pe cei care trec întâmplător pe acolo. Chiar e frumos! Mă mai binedispun și eu dar plec repede căci mă grăbesc să prind un tramvai spre casă.
Ajung în stație, la Teatru, unde două zălude, căci altfel n-am cum să le numesc, se distrează de minune apăsând, iar și iar, pe butonul unei reclame la pampers, cremă de uns fundul bebelușilor sau mai știu eu ce, că n-apuci să mai vezi produsul de nervi! Pe buton scrie: ”Fă gâgâlicea să râdă!”. Am mai scris despre asta, cred că unii sunt deja la curent. Tu, n-ai ce face, apeși pe buton și ăla micu’, din plâns trece imediat în râs. Instantaneu! Fraților, când vedeți că cineva trece, la secundă, din plâns în râs, vă spun că nu mai e cazul nici să-l înfășori în pampers, nici să-l mai ungi cu vreo cremă, îl duci direct la psihiatru!
Cred că mai am încă o urmă de surâs pe chip, căpătat de la terasele de pe pietonal, căci cele două zălude, apăsând de zor pe buton, râd la mine așa, ca între complici! Vor să mă integreze în distracție! Îmi șterg repede zâmbetul și-mi iau fața care zice ”Luați-vă imediat degetele alea păcătoase de pe afurisitul de buton, că n-aveți nici un haz!”.
Zăludele par să priceapă, au un moment de zăpăceală, nu știu cum să reacționeze! Un momențel, nu mai mult, căci uneia dintre ele îi vine ideea salvatoare: cască teatral (doar suntem la doi pași de Teatrul Național, se pare că actoria plutește în aer), își duce mâna la gură să-și acopere căscatul, apoi mâna îi alunecă ușor, ușor pe spate unde își scarpină o mâncărime înventată, fix la distanța necesară ca al ei cot să nimerească drept în buton! Gâgâlicea cea isterică se pornește iar pe râs! Măi fată, ești tu zăludă, dar proastă nu ești!
E clar, trebuie luptat cu alte mijloace: mă pomenesc că studiez terenul, dacă sunt camere video, încotro sunt îndreptate, dacă sunt funcționale... ce șanse am să nu fiu prinsă! Apoi trec repede în spatele refugiului de tramvai unde reperez un mic panou electric, cu două fire aflate la vedere, făcându-mi cu ochiul. Mă uit la fire și-mi dau seama brusc... și-mi dau seama, zic, ce de lucrușoare inutile cărăm noi damele, zilnic, prin genți: portofel, parfum, chei, ruj, telefon, ochelari de soare, ochelari de vedere (dacă e cazul, la mine e cazul, mai mult, îmi explic acum de ce n-am zărit nici o cameră de luat vederi deși e sigur că ele există!) și lista e lungă, lungă, de abia reușesc să închid geanta când plec de acasă! Useless! Cu adevărat folositoare ar fi fost un patent zdravăn, un cuțit serios, ceva cu care să mă reped la cele două fire și să pun capăt agoniei! Stai: agonia mea sau agonia celui mic pe care l-am diagnosticat deja ca având grave probleme la cap? I am confused!?!
Degeaba mă holbez la cele două fire, că nu vor să se taie singure! Sper din tot sufletul ca un tramvai să vină și să le ia pe cele două zălude, dar nici miracolul ăsta nu se întâmplă! În schimb, vine un tramvai care să mă ia pe mine, așa că mă consider salvată! Mă așez repede, strategic, la fereastră, să fiu sigură că nu-mi scapă nici o vitrină de la magazinele de pe Cuza Vodă. Sunt foarte mulțumită! Atât de mulțumită că nu observ la timp cum în fața mea se așează o tânără cu un bebeluș în brațe. Spun că nu observ la timp, că s-au ocupat deja toate locurile ca să mai apuc să mă mut. Ce-i asta, e seara bebelușilor? Ce cauți pe drumuri, femeie, la ora asta, cu ăla micu’ după tine, să mă enervezi pe mine? Și mai e și nemâncat, căci tânăra mămică își scoate un sân rotofei și-l bagă în gura plodului care începe să sugă cu lăcomie! Nimic mai natural, o să-mi spuneți, ce te ultragiezi așa, soro! Eu nu mă ultragiez, dar am pierdut toate vitrinele de pe Cuza Vodă! N-am apucat să zăresc nici una! Măcar ăla micu’ suge liniștit, nu plânge, tot e ceva!
Mama, sânul și copilul sunt observați de un individ așezat pe bancheta de vizavi. Acesta lasă brusc o brichetă de care părea fascinat și începe să imite perfect scâncetul unui bebeluș. Voi vă imaginați scena? Un copil adevărat, îndreptățit să scâncească, dar care tace mâlc și un om în toată firea care scâncește, obsesiv, ca un copil mic!!! Păi scena asta suprarealistă îl trimite pe Kafka drept în tabăra amatorilor! Toți călătorii privim și nu ne vine să credem ce vedem. E clar, pe lângă seara bebelușilor, e și seara nebunilor!
Tramvaiul trece în goană pe lângă vitrina puternic luminată a unui magazin de ștampile. Vitrina nu i-a scăpat nebunului care lasă repede scâncitul și trece la imitarea unei funcționare care are de ștampilat un teanc de hârtii! Pardon, ce hârtii? Documente importante, doar alea presupun: unu - a fi ștampilate, doi – a fi ștampilate atât de repede, nu? Mâinile nebunului iau din dreapta documente imaginare, filă cu filă, le pun ștampilă și le așează, ordonat, în stânga. În tot timpul ăsta, gura-i scoate sunetele specifice unei ștampile aplicate, cu hotărâre, pe documentele cele importante: Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Țac-pac! Într-un ritm sacadant, perfect sincronizat cu propriile gesturi, până termină toate documentele! După ce termină documentele, se pune iar pe scâncit în locul ăluia mic!

Nu, vă spun eu, Kafka a murit la timp, altfel nu mai avea nici o șansă!

miercuri, 12 iulie 2017

Haruki Murakami despre ”1Q84”

Atunci când a apărut, romanul 1Q84 a fost un succes imens. Epuizat din librăriile din Japonia, chiar din ziua în care a fost lansat, în 2009, trilogia depășea, într-o singură lună, bariera a două milioane de exemplare, librarii calculând atunci că enigmaticul 1Q84 se golea de pe rafturi de șase ori mai repede chiar și decât volumele cu Harry Potter. Legătura cu 1984 a lui George Orwell este evidentă, mai ales că în limba japoneză litera Q se pronunță ca cifra 9, deci titlul lui Murakami ascunde, de fapt, anul 1984.
 Iată ce declara Murakami despre cartea lui, într-un interviu:

George Orwell, la care dumneavoastră faceți referire, a scris o satiră sumbră a totalitarismului. Deși romanul dumneavoastră nu este așa sumbru, l-ați descrie ca fiind unul ”orwellian”?

George Orwell a scris 1984 în 1949 - anul în care, întâmplător, m-am născut și eu. La acea vreme, pentru el 1984 reprezenta un viitor încă necunoscut. Cartea aceasta a devenit pe urmă un roman de anticipație. Punând în scenă o lume a viitorului, Orwell a putut face din lumea contemporană, din timpul nostru, o fabulă. În ceea ce mă privește, am zugrăvit în 1Q84 un an 1984 pe care l-aș fi observat din secolul al XXI-lea. Ar fi deci un roman de retrospecție. Reconstruind epoca aceea, care chiar a existat, transform, la rândul meu, prezentul într-o fabulă - sau măcar încerc s-o fac.

De ce ați ales s-o faceți în felul acesta? 

În primul rând că romanul de anticipație, căpătând statut de gen literar cu normă întreagă, a devenit ceva banal. Apoi, este un gen care, inerent, nu mai face referire decât la imagini pesimiste. Încercați să descrieți un viitor apropiat: încă de la început nu veți putea să-l împiedicați să ia forma unei fabule pesimiste. Totuși, pentru că este vorba de zugrăvirea unui trecut apropiat, suntem liberi să lăsăm să se deruleze toate fabulele despre el. Este interesant însă să schimbi natura unor orori care au umbrit trecutul. În acest decalaj între mârșăviile reale și cele care s-ar putea întâmpla ia naștere realitatea romanescă. Ceea ce am vrut să descriu nu a fost viitorul care ar putea să fie ci, mai degrabă, trecutul care ar fi putut să aibă loc. Într-adevăr, atunci când ne aplecăm asupra experiențelor nostre din trecut, ni se întâmplă deseori să ne întrebăm dacă ele au existat cu adevărat. Astfel am moștenit posibilitatea de manevră - sau, mai bine spus, legitimitatea, de a reinventa trecutul.

Îmi spuneți că romanul meu ”nu este atât de sumbru”, dar eu nu sunt de acord. Oroarea trecutului, reală, eu am transformat-o înainte de a-i da o altă natură. Eroii acestei cărți nu au altă opțiune decât să se confrunte cu acest nou tip de oroare pe care eu am stabilit-o. Cum se vor comporta ei, vor reuși ei să o depășească? Acesta este întreg simbolismul cărții.

Pentru ce a trebuit să reinventez anul 1984, din punctul meu actual de vedere, în secolul XXI? Motivul este că noi, cei care ne aflăm în prezent, încă nu ne confruntasem în 1984 cu o multitudine de evenimente de coșmar; nici măcar nu ne-am închipuit că am putea trăi asemenea lucruri. Aceste eveniment sunt pentru mine, pe de o parte, atentatul cu gaz sarin din metroul din Tokyo în 1995 și pe de altă parte, atentatele de la 11 Septembrie. Am vrut să mă aplec asupra trecutului cu sensibilitatea nouă a unui suflet care a traversat aceste dezastre care n-au făcut să ne cutremurăm. Iar astăzi, încă mai putem să adăugăm pe listă și alte tragedii care au avut loc după ce am scris romanul, mă refer la cutremurul de pământ urmat de tsunami-ul din Tôhoku, apoi la catastrofa nucleară care i-a urmat.

În ”1Q84” se pune problema sexului în aspectele sale cele mai crude, la fel și a crimelor și a violurilor asupra copiilor; dar se mai referă și la pasiune, la dragostea pentru cărți, la faptul de a spune povești, la speranța că binele va învinge răul. Credeți că un asemenea triumf ar fi posibil? Nu sunteți mai degrabă pesimist de modul cum evoluează lumea?

Atunci când scriu un roman, cobor întotdeauna în cele mai negre colțuri ale ființei mele, după care observ ceea ce găsesc acolo și descriu. Nu e vorba de a construi o intrigă în capul meu ci mai degrabă de a găsi o poveste care se află deja în mine, de a o culege și de a o pune pe hârtie. Ar fi corect să spun că nu am nici o libertate de alegere cu privire la structura sau la parcursul acestei povești. În adâncul ființei mele se găsesc toate elementele poveștii. Câteodată, este vorba și de elementele specifice care formează omul care sunt în prezent: filmele pe care le-am văzut, muzica pe care am ascultat-o, cărțile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am întâlnit, peisajele pe care le-am admirat, aerul pe care l-am respirat, amintirile dureroase ale experiențelor mele din trecut, amintirea lucrurilor plăcute... Toate acestea alunecă în povestirile pe care le scriu. Pe de altă parte, din cauză că au stat atâta vreme în obscuritate, toate acestea, în pofida caracterului lor luminos, capătă o tentă tenebroasă, de coșmar. Se regăsesc aici violența ieșită din comun cum ar fi maltratările și sexul sub o formă deviantă.

Și totuși, lucru ciudat, nu sunt un pesimist. Aș spune mai bine că sunt genul care întreține speranța. Ceea ce vreau să arăt prin povestirile mele este că, pentru a îmbrățișa această speranță, este nevoie să traversezi un lung coșmar. În căutarea luminii trebuie să fii înconjurat de adânci tenebre. Pentru a cunoaște pacea trebuie să treci printr-o violență care îți scapă. Dacă există oameni care apreciază ceea ce scriu, este și poate pentru că își dau seama că în adâncul inimii mele sunt convins că putem găsi un licăr de lumină chiar și în cele mai profunde tenebre.

Cum ați reacționat când s-a întâmplat catastrofa nucleară de la Fukushima?

Părerea mea în această chestiune este extrem de clară: energia nucleară pezintă numeroase aspecte nocive pentru specia umană. Ne produce răni fizice, dar ne lovește și în demnitatea noastră. Să spui că energia nucleară este un lucru bun pentru societate, este ca și cum ai spune că bomba nucleară își îndeplinește de minune rolul de garant al păcii mondiale: asta arată o logică înșelătoare.

Ar trebui ca tot ceea ce ține de nuclear să fie îngropate adânc în pământ și să nu mai fie scoase niciodată scoase la suprafață. După mine, acest accident nuclear a clătinat bine temeliile statului japonez și ne-a pus în fața unei mari cotituri a istoriei. A fost o mare tragedie, dar cred că este de datoria noastră să tragem învățămintele necesare și să alegem cum e mai bine.

Credeți că literatura are puterea de a schimba lumea?

Literatura nu are puterea de a schimba lumea. Nu a avut-o nici până acum și este puțin probabil să o capete în viitor. Cu toate astea, literatura este în stare să descrie, în mod clar și cu simțul corectitudinii, cum trebuie să fie această forță capabilă să schimbe lumea. Și apoi, prin această muncă de descriere, are o influență incomensurabilă. În acest sens, da, cred că  literatura este o adevărată putere.

Ce v-a determinat să scrieți un roman în trei volume, aproape ca și un serial TV care are ”Sezonul 1”, ”Sezonul 2”, etc.?

La început, trebuie să știți că am scris volumul întâi și pe cel de-al doilea având în minte ciclurile unu și doi din ”Clavecinul bine temperat” de Bach. Am construit fiecare dintre cele douăsprezece capitole în cheie minoră și majoră. Pe atunci, nu prevăzusem să scriu și un al treilea volum, dar mai târziu am simțit nevoie teribilă să scriu o continuare și m-am conformat. Ideea unui serial televizat nu mi-a trecut în mod special prin minte. Am fost fan al serialului Lost ( și dacă tot a venit vorba de acest serial, casa mea din Honolulu a servit ca loc de filmare în Sezonul 1).

You may also like