sâmbătă, 20 iulie 2019

Albastrul din miez de noapte, de Simone van der Vlugt

Mai degrabă un roman de atmosferă, Albastrul din miez de noapte își introduce cititorii în viața de zi cu zi a Olandei secolului XVII, aflată în plin avânt comercial și artistic. Aducând împreună personaje istorice reale și personaje fictive, Simone van der Vlugt reușește să surprindă o epocă pe care o putem doar întrezări privind picturile artiștilor timpului. E o vreme în care totul este încă de descoperit, în care totul este fragil: de la bunurile de consum ori cele menite să-ți încânte ochiul, care pot să facă o călătorie de pană la un an pe mare, în cala unei corăbii până să ajungă în casa cuiva, până la viața pe care poți să ți-o pierzi cât ai clipi, din orice, din naștere, din cauza unui foc izbucnit tocmai la celălalt capăt al orașului sau în urma unei epidemii de ciumă. De aceea, totul are parcă mai și multă valoare întrucât totul e mult mai greu de păstrat sau de obținut. 

Sub semnul incertitudinii și al necunoscutului stă și destinul eroinei principale a romanului, tânăra Catrijn care, după moartea subită a soțului, părăsește satul natal lăsând totul în urmă, mai ales zvonurile răutăcioase ale sătenilor care pun sub semnul întrebării inocența văduvei. Dar Catrijn este o luptătoare și e gata să o ia de la capăt. O dată plecată din lumea simplă, previzibilă și monotonă a satului, Catrijn și împreună cu ea și cititorul, pătrunde într-o lume cu totul diferită, cea a orașului, acolo unde se întâmplă totul. Ajunge mai întâi la Amsterdam, apoi în Delft, două orașe emblemă a Olandei, pentru că aici negoțul este în floare dar și pentru că aici respiră și pictează un Rembrandt admirat de toată lumea și un Vermeer aflat încă în căutarea recunoașterii valorii sale. Și Catrijn are un talent, îi place să picteze pe mobilier sau pe vase, îndemânarea ei ajutând-o să își găsească un nou drum și un loc binemeritat printre cei care aveau să lanseze ceea ce avea să fie cunoscută lumii întregi ca ceramica albastră de Delft, o replică olandeză la porțelanul chinezesc, atât de scump și de greu de obținut în acele timpuri. 

Citind Albastrul din miez de noapte și urmând-o pe Catrijn, tragi la o parte draperiile de brocart, grele și minunat împodobite de la ferestrele caselor din Delft, lăsând lumina soarelui să pătrundă blând prin vitraliile colorate și ai impresia că picturile lui Vermeer prind viață! Parcă auzi bocănitul saboților de lemn pe pardoselile în alb și negru ale caselor nobililor și negustorilor bogați, parcă simți gustul berii servite de acesta călătorilor însetați ce poposesc la Mechelen, hanul familiei sale, pândind veșnic momentul să se retragă în liniștea atelierului să mai poată trage câteva tușe pe pânză, parcă vezi strălucirea sidefată a perlelor purtate la gât și în urechi ale doamnelor de viță nobilă, mereu interesate de artă și de ce mai e nou. Pe chei nu ai cum să nu admiri bogăția hainelor căptușite cu hermină a acestora sau albul imaculat și strălucitor al gulerelor soților lor. Te strecori printre canale și mori de vânt sau, dacă ai noroc, iei o barjă trasă de cai ca să ajungi cât mai repede la târg sau la piața de pește să cumperi cel mai proaspăt file sau mirodenii aduse de hăt departe de vasele comerciale ale Companiei Unite a Indiilor de Est din niște ținuturi pe care doar ți le poți imagina. Totul e viu colorat și totul mustește de viață în acest roman, iar la sfârșitul lui, nu ai cum să te simți decât îmbogățit.
Johannes Vermeer - View of Delft, (Gezicht op Delft) c. 1660–1663 Oil on canvas 98.5 x 117.5 cm, Mauritshuis, The Hague
 Tavă în alb și albastru cu motive chinezești, ceramică albastră de Delft circa 1640- 1650
Placă din ceramică albastră de Delft cu peisaj, 26 x 24 cm, muzeul Rijksmuseum, Amsterdam
Lady Writing a Letter with Her Maid (c.1670). Johannes Vermeer (Dutch, 1632-1675). Oil on canvas. Gallery of Ireland

duminică, 5 mai 2019

Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii (Jurnal de lectură)

Clopotul de sticlă, mai degrabă o autobiografie cu ceva elemente de ficțiune decât un roman, nu poate fi numită decât o carte tulburătoare. Iar cine citește înainte puțin despre viața Sylviei Plath, își dă repede seama de realismul poveștii personajului Esther Greenwood. Trebuie spus din capul locului că singurul roman scris de Sylvia Plath, apărut sub pseudonimul Victoria Lucas, este unul despre depresie. Este o ocazie de a pătrunde în mintea cuiva afectat de această boală psihică care, chiar și în condițiile medicinei moderne de astăzi, are încă multe necunoscute. De unde vine declicul care, după fiecare zi plină în evenimente sociale, în care totul merge cum nu se poate mai bine, îl face pe depresiv să caute și să încerce noi și noi metode de a se sinucide? Pentru că atunci când nu mai își găsește curajul să trăiască, depresivul își caută curajul să moară.

Pentru Sylvia Plath viața a fost mereu deprimantă și fără culoare. Și-a dorit să fie un om al literelor de succes, să scrie cât mai multă poezie și să fie fericită. Primul episod sever de depresie îl are în 1953, la doar 20 de ani. Câștigase un fel de bursă de editor la revista Madmoiselle și petrecuse o lună la sediul publicației din New York. Deși fusese răsfățată cu tot felul de cadouri și dineuri, experiența nu s-a ridicat deloc la nivelul propriilor așteptări. Întoarsă acasă, vestea că fusese respinsă la un seminar de creație literară la Harvard o aruncă în cea mai neagră deznădejde. Ca și personajul Esther Greenwood, Sylvia își provoacă tăieturi la picioare, ca o repetiție, să vadă dacă are curajul să suporte durerea unor viitoare tăieturi fatale. Apoi, câteva zile mai târziu, se târăște într-o gaură să moară: coboară în pivnița casei, caută cel mai întunecat și îndepărtat colț și înghite toate somniferele mamei sale. Familia o caută cu înfrigurare, o declară chiar dispărută la poliție. Dispariția face subiectul presei și se organizează căutări colective. Este găsită după trei zile, din întâmplare, de către mama sa, aceasta coborând în pivniță cu treburi. Este internată timp de șase luni într-un spital psihiatric unde i se administrează tratamentul cu electroșocuri. Ca și Esther Greenwood la sfârșitul romanului, Sylvia iese din spital oarecum refăcută, gata să-și reia viața de acolo de unde a lăsat-o.

Așadar, romanul se termină într-o notă oarecum optimistă, deși a fost scris într-o perioadă neagră pentru Plath. Mariajul ei cu Ted Hughes, un poet britanic, cu care se căsătorise în 1956, se sfârșise după ce Hughes o părăsise pentru o altă femeie. Noua cucerire a lui Hughes era una dintre prietenele de familie a cuplului, Assia Wevill, o femeie deosebit de frumoasă și care, la rândul ei, scria poezii. Se pare că Hughes devenise extrem de violent cu soția sa, Plath suferind chiar un avort spontan în urma unei bătăi crunte încasate. În scrisorile către psihiatrul ei, doctorul Ruth Barnhouse, Plath vorbește despre abuzurile fizice și psihice la care este supusă de către soțul ei. La un moment dat, Hughes i-ar fi spus verde în față că își dorea ca ea să fie moartă. E lesne de înțeles ce impact au avut toate acestea asupra unei naturi și așa predispusă la depresie ca cea a Sylviei. Separată de soțul bătăuș și infidel, Plath își petrece anul 1962, având singură grijă de cei doi copii, Frieda și Nicholas, în casa de pe 23 Fitzroy Road, Primerose Hill din Londra și scriind cu îndârjire cele mai bune versuri ale ei. 

Clopotul de sticlă a văzut lumina tiparului în ianuarie 1963, la o lună înainte de moartea ei. În timp ce Ted Hughes era apreciat, Plath continua să fie o necunoscută în cercurile literare ale vremii. Cu toate astea, era conștientă de valoarea versurilor pe care le scria în timp ce se chinuia să depășească un episod depresiv care n-o mai lăsa de mai bine de șase luni. Se lupta cu o insomnie cronică, luând somnifere pentru a adormi. Se scula de dimineață pentru a avea grijă de copii și pentru a lucra, ritmul acesta făcând-o să slăbească 10 kilograme într-un timp scurt. A cerut ajutor medical, cu trei zile înainte de a se sinucide, fiindu-i prescrise antidepresive. Psihiatrul ei, doctorul John Horder, și-a dat seama de riscul ridicat de sinucidere pe care îl prezenta Plath stând singură, doar cu cei doi copii mici și a încercat să o spitalizeze. Nu a reușit așa că a început aranjamentele pentru ca Plath să fie aibă la domiciliu, pe durata zilei, o asistentă care să o ajute cu copiii și să o supravegheze. Nici medicamentele nu au mai apucat să își facă efectul, nici asistenta nu și-a mai intrat în rol, căci Plath, în ziua de 11 februarie 1963, dimineața devreme, la ora 4:30, s-a sinucis intoxicată cu monoxid de carbon după ce și-a băgat capul în mașina de gătit și a dat drumul la gaze. Cei doi copii, Frieda, în vârstă de 4 ani și Nicholas, de doar un an, dormeau în camera alăturată. Când asistenta trimisă de doctorul Horder ajunge pe la ora 9 dimineața la locuința de pe 23 Fitzroy Road, nu mai are cine să-i răspundă la ușă. Forțează intrarea și descoperă scena tragică. Conștientă că scurgerile de gaze ar putea să-i afecteze pe copii, Plath sigilase camera acestora cu bandă adezivă, prosoape și haine, ca să fie în siguranță. Trebuie precizat că Plath mai avusese o tentativă de sinucidere în urmă cu opt luni, când plonjase cu tot cu mașină într-un râu, încercare din care scăpase cu viață. 

În timp ce Plath murea, soțul ei era cu noua lui aleasă, Assia Wevill. A părut devastat de moartea soției sale, dar și-a continuat viața fiind moștenitorul legal al tuturor scrierilor lui Plath. La scurt timp, Assia a născut și un copil, o fetiță, pe care au botezat-o Shura. Este clar că viața Assiei cu Ted n-a fost nici ea una fericită și ea ar fiind victima violențelor fizice și verbale ale lui Hughes. În plus, majoritatea prietenilor și rudelor Sylviei au declarat-o principala vinovată pentru moartea acesteia. Arătată cu degetul și nefericită, Assia se cufundă și ea tot mai adânc în depresie. La 6 ani distanță, în martie 1969, își dizolvă toate somniferele pe care le avea într-un pahar cu apă. Îi dă să bea mai întâi Shurei, apoi golește ea restul. Nu se oprește aici: dă drumul gazelor din mașina de gătit, apoi se bagă în pat alături de Shura, punând astfel capăt atât propriei vieți cât și a micuței. 

Cunoscând toate aceste aspecte biografice și citind Clopotul de sticlă, nu poți să nu remarci o mică scenă din roman ca o premoniție sumbră a evenimentelor tragice viitoare: la un moment dat, Buddy Willard, iubitul declarat a lui Esther, o vizitează la spitalul psihiatric unde aceasta era internată după tentativa ei de sinucidere. Cu puțin timp în urmă, Joan, prietenă cu Esther dar și fostă iubită a lui Buddy, își pusese capăt zilelelor. Atunci, Buddy, frământat, îi pune întrebarea:
”- Crezi că e ceva înăuntrul meu care le face pe femei să înnebunească?”
Oare Ted Hughes și-o fi pus și el această întrebare? Cine știe? 

Se știe că Hughes a distrus jurnalul Sylviei după moartea acesteia, pentru a-i proteja pe copii, a susținut el. Asta ne duce cu gândul dacă tot ce a văzut lumina tiparului de-atunci încoace reprezintă și totalitatea creației ei literare, ținând cont că totul a trecut prin filtrul lui și că el a fost singurul care a avut acces la scrierile ei literare, toate manuscrisele fiind lăsate în casa în care a murit. Posibil să fi fost destul de zguduit de morțile acestea premature, căci dedicația de pe volumul de poezii Crow, publicat de el în 1970, este pentru Assia și Shura. Mai mult, i s-a confesat lui Elisabeth Sigmund, o prietenă apropiată de-a Sylviei, că mereu are în fața ochilor o imagine a unui bărbat într-un deșert, ținând o armă încărcată cu un singur glonte. O pasăre neagră șade într-un copac din apropiere iar omul nu se poate decide dacă să omoare pasărea sau pe el însuși. 

Cariera literară postumă a Sylviei a prins avânt cu trecerea timpului, pentru volumul de poeme Collected Poems decernându-i-se premiul Pulitzer în 1982, în timp ce cariera literară a lui Ted Hughes a intrat într-un con de umbră, faima soției sale depășind-o cu mult pe a lui. Afecțiunile psihice ale mamei s-au transmis și unuia dintre cei doi copii: fiul ei, Nicholas, devenit la maturitate biolog marin, a repetat gestul fatal, spânzurându-se la vârsta de 47 de ani. Frieda Hughes a luat calea artistică, devenind poetă și pictoriță. Trăiește în Australia. 
Viața Sylviei Plath a făcut subiectul unui film biografic în 2003, avându-i în rolurile principale pe Gwyneth Paltrow și Daniel Craig.

”Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.” — Sylvia Plath, “Lady Lazarus” from The Collected Poems


Sylvia Plath intervievând-o pe Elizabeth Bowen pentru revista Mademoiselle în 26 May 1953
Știrea apărută în ziar care anunța dispariția Sylviei Plath în timp ce ea agoniza în pivnița casei mamei sale 
 Ted Hughes și Sylvia Plath
 Sylvia Plath (1932-1963)
 Ted Hughes și Sylvia Plath
 Ted Hughes și Sylvia Plath
Sylvia Plath (1932-1963)
Sylvia Plath găsită moartă în bucătăria sa în dimineața zilei de 11 februarie 1963
Assia Wevill 
 Ted împreună cu Assia și Shura, Londra, 1967
 Frieda și Shura, 1966
Nicholas Hughes 
 Frieda Hughes
 Mormântul Sylviei Plath

Sylvia 2003

luni, 22 aprilie 2019

I Like Apples

 Jie Wei Zhou - I Like Apples
 Winslow Homer - Apple Picking, 1878
 Alena Rumak - 6 Apples, paper
 Alena Rumak - Free Apples
Apples with Leaves, by Nina R. Aide 
Claude Joseph Bail - Apples With A Tankard And Jug 
 Claude Monet - A Basket of Apples, 1880, oil on canvas 65 x 81 cm Private Collection
Claude Monet - Still Life with Apples and Grapes, 1880 
Eugene de Blaas - Boy Eating An Apple 
 George Dunlop Leslie - Apple Dumplings
George Goodwin Kilburne - Peeling Apples 
Gerard ter Borch - The Apple Peeler, 1661 
Ilya Efimovich Repin - Apples and Leaves, 1879, oil on canvas, Russian Museum, St. Petersburg 
 Jerome Thompson - Apple Gathering
Jie Wei Zhou - Harvest
Jie Wei Zhou
 Jie Wei Zhou - Apple Girl
Joseph Kleitsch - Apples and Strawberries 
 Karl Witkowski - Boy with an Apple
 Myles Birket Foster - Apple Harvest
 Paulus Bor - Cydippe with Acontius’s Apple, c. 1640, Rijksmuseum, Amsterdam
 Qiang Huang - Apple and bottles
Qiang Huang - Gold Apple on Blue 
Ramon Martí i Alsina - The Woman of the Fruits, 1878-1882
Vasily Andreevich Tropinin - The woman with the Apple. Etude, 1840s 
William Sidney Mount - Fruit Piece-Apples on Tin Cup, c.1863-1864, Oil on board, 16,51 x 22,86 cm, Private Collection

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Ca din întâmplare, femeie: Regina Cristina a Suediei, de Dario Fo (Jurnal de lectură)

Cu siguranță există biografii ale reginei Cristina a Suediei mult mai reușite decât aceasta. Dacă sunteți în căutarea unor pagini de literatură care să vă taie răsuflarea de frumusețea frazelor, create cu multă măiestrie, s-ar putea să fiți dezamăgiți. Și asta pentru că Dario Fo nu a fost un scriitor de romane. De fapt, decernarea premiului Nobel pentru literatură din 1997 a fost o recunoaștere a tuturor pieselor de teatru pe care Fo le-a scris și le-a interpretat, singur sau alături de alți actori, în care satiriza puterea și lua apărarea celor asupriți dar și ca urmare a implicării sale în plan politic. Timp de mai bine de 10 ani, alături de soția sa, actrița Franca Rame, a apărut în fața italienilor în fiecare sâmbătă seară, într-o emisiune de televiziune la Rai, ridiculizând abuzurile de tot felul, dar mai ales ale puterii sau ale bisericii, până când emisiunea a fost scoasă de pe post ca urmare a cenzurii impuse de Biserica Catolică. Romanul acesta istorico-biografic a fost scris spre sfârșitul vieții sale, când regina Cristina a Suediei a devenit un subiect fascinant pentru el. Și nu avea cum să nu aibă Dario Fo, omul de teatru, o atracție pentru această regină atipică, de demult, care ca și el, a iubit atât de această artă, mai ales punerile în scenă ale lui Molière, pe care l-a cunoscut personal și pe care l-a ajutat de câte ori a putut. 

Cristina a Suediei nu a vrut să facă nimic din ceea ce se aștepta de la o femeie a epocii sale. Singurul copil al regelui Gustav II Adolf al Suediei și al Mariei Eleonora de Brandenburg, a devenit regină la 6 ani, după ce tatăl ei, regele, a murit în urma unei răni căpătate în război. Fiindcă regina avea o vârstă atât de fragedă, conducerea țării au fost preluată de un consiliu de regență, în timp ce din partea Cristinei nu se aștepta decât să își desăvârșească educația, să se mărite cu un nobil vrednic și să împlinească vârsta de 18 ani pentru a putea prelua frâiele puterii. Numai că viitoarea regină se împăca și nu prea cu cerințele acestea. Da, îi plăcea nespus să învețe, căci era de felul ei foarte curioasă. Iubea mult știința și arta, la un moment dat fiind eleva lui Descartes însuși. În rest, însă, nimic nu mai era la fel de simplu: nu putea fi o domniță elegantă și cu bune maniere și pace! Cu un aspect de băiețoi, cu părul mereu vâlvoi și ciufulit, prefera să călărească îmbrăcată bărbătește sau să se învârtă prin preajma tunurilor armatei decât să brodeze sau mai știm noi ce era prevăzut ca obligatoriu în educația unei nobile de la curtea suedeză. Nici prea frumoasă nu era, mai ales că nu prea dădea importanță coafurilor și rochiilor elegante. 

Prea modernă pentru secolul său, acestă tânără inteligentă nu își punea nici un fel de opreliște inimii când era vorba de iubire: se avânta în vâltoarea pasiunii indiferent dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie sau dacă era un nobil sau un om de rând. La vârsta de 18 ani devine regină în adevăratul sens al cuvântului. Ca totul să fie perfect, nu mai trebuia decât să se mărite cu un reprezentant al vreunei case regale europene puternice, asigurând astfel o alianță de durată ce ar fi asigurat pacea și progresul Suediei. Doritori au fost mulți, numai că tânăra regină nu era ca oricare alta. O nemulțumea profund perspectiva de a fi o soție supusă și o îngrozea de-a dreptu ideea de a fi nevoită să toarne urmași la tron unul după altul. Nu, categoric viața aceasta nu era pentru ea! 

După aproape 10 ani de domnie, hotărăște că o de-acum încolo își va trăi viața numai cum o vrea ea! Așa că întrunește Consiliul Coroanei și abdică în favoarea unui văr de-al său, cel care avea să devină regele Carol X. Mai mult, renunță la religia oficială a țării ei, cea luterană și se convertește la catolicism. Părăsește Suedia și se stabilește pentru o vreme la Anvers, orașul unde pictaseră Rubens și Van Dyke. Își tunsese părul scurt, se îmbrăca în haine bărbătești și purta pantofi fără toc, astfel încât trecea drept un tânăr, nimic din înfățișarea ea arătând că ar fi vorba de o femeie. În pragul vârstei de 30 de ani se stabilește în Italia, la Roma. Este primită cu mult fast de către papă la Vatican unde și locuiește o vreme. Apoi își stabilește reședința la Palazzo Farnese ale căror porți le deschide pentru toți cei care, ca și ea, iubesc literatura, pictura, teatrul sau muzica. Aici, la Roma, se dă în dragoste cu Decio Azzolino, un tânăr cardinal citit și glumeț, legătură pe care cei doi sun nevoiți să o ascundă pentru a evita scandalul. 

După ce a renunțat la o coroană cândva, i-a venit din nou pofta să fie regină, urmărind să pună mâna pe regatul Neapolului, mai ales că Suedia nu-i prea mai trimitea nici o lețcaie și avea mare nevoie de bani. În plus, având propriul ei regat, ar fi putut să-l iubească nestingherită pe Azzolino, al ei. Intrigile ei nu dau însă nici un fel de roade, Cristina rămânând cu buzele umflate. Din palatul ei de la Roma, a continuat să sprijine teatrul, mai ales pe cel al lui Molière și a luat deseori poziție în favoarea celor persecutați de un regim politic sau altul, stârnind de multe ori scandal sau dezaprobare. A murit la 62 de ani, vegheată de iubitul ei, cardinalul Azzolino. La o lună de la dispariția iubitei sale, cardinalul a murit și el, neputând să facă față golului imens lăsat de ea în sufletul său. A fost înmormântată în Grotele Vaticane, ea fiind, în ordine, a doua din doar cele trei femei cărora li s-a acordat acest privilegiu până în zilele noastre, celelalte două fiind: contesa italiană Matilda de Toscana (1046-1115) și prințesa poloneză Maria Clementina Sobieska (1702-1735).
 Cristina de Suedia, de Jacob Ferdinand Voet
Cristina de Suedia, de David Beck 
Cristina de Suedia în 1653, de Sébastien Bourdon
Cristina de Suedia - artist necunoscut 
Cristina de Suedia conversând cu René Descartes
Cristina de Suedia, atribuit lui David Beck 
 Cristina de Suedia, de David Beck
 Cristina de Suedia în ultimii ani de viață, artist necunoscut
 Cristina de Suedia în anii bătrâneții, artist necunoscut
Mormântul Cristinei de Suedia din Criptele Vaticane