Dominique Aury primind Prix des Deux Magots în 1955
Aceasta e o carte dată naibii. Puțin spus controversat, romanul erotic, scris sub pseudonim, a fost considerat o carte „periculoasă”, la vremea publicării lui, șocând de-a dreptul. Astăzi e greu de crezut că ne-ar mai putea șoca, căci în lumea internetului, prea le-am citit sau le-am văzut pe toate. Aș zice că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea.
Pe cei din a doua categorie, în caz că aleg să nu o citească, îi asigur că nu vor fi pierdut nimic. Dar dacă aleg totuși să o facă, cu siguranță nu vor rămâne indiferenți. Vor fi intrigați, vor citi poate cu o sprânceană ridicată a neîncredere, căci e greu de crezut că există femeie pe lume care ar accepta de bunăvoie să fie supusă unor tratamente ca acelea la care este supusă O, eroina noastră și asta doar din iubire, din dorința de a-i oferi iubitului neprețuit ceea ce își dorește, nemaicontând că dorințele lui sunt de-a dreptul unice, ca să nu spunem deviante. Ori poate că nicio femeie pe care o cunoaștem nu a iubit atât de mult cum iubește O. Și cu siguranță vor reflecta la acest concept contradictoriu la care nu s-au gândit poate niciodată, anume la fericirea dobândită prin sclavie. Sclavia nu poate fi decât ceva negativ, cum poți atunci să atingi fericirea prin ea? Există oare așa ceva?
Mărturisesc că eu m-am numărat printre cei din prima categorie, deci nu prea am avut scăpare. Am tot amânat momentul să o citesc, vezi doamne nu m-oi coborî eu acum la genul ăsta de literatură, ușurică atât la propriu cât și la figurat, pot mai mult de atât. Doar că, așa cum spuneam mai sus, o dată ce ești la curent cu povestea din spatele poveștii, intervine curiozitatea de nestăpânit și sfârșești prin a ceda. Ba chiar mi-am tot găsit argumente de genul: dacă Graham Greene, Mauriac sau Camus au citit-o, cine sunt eu să strâmb din nas? Sau cum aș putea eu eventual să vorbesc despre „Povestea lui O”, în caz că mă trezesc în vreo discuție literară pe un așa subiect, ceea ce e oricum deja un miracol, căci cine mai are parte de așa o discuție în zilele noastre? Observați așadar că mi-am autoservit tot felul de justificări mai mult sau mai puțin fanteziste, numai să citesc cartea. Așa că, matură și vaccinată fiind, am cumpărat-o și am citit-o, ceea ce îmi dă dreptul acum să emit păreri.
Când spunem că „Povestea lui O” este unul din marile mistere ale literaturii secolului xx, nu exagerăm deloc. Autorul cărții a fost păstrat secret cu sfințenie timp de 40 de ani. 40 de ani în care cartea a fost vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, a fost ecranizat în 1975 și pe al cărui succes, cea care se ascundea sub pseudonimul de Pauline Réage, l-a contemplat de pe margine.
Pe scurt, povestea din spatele poveștii sună așa: Anne Cécile Desclos, cunoscută sub numele de Dominique Aury, o talentată traducătoare a multor scriitori celebri ca T. S. Eliot, F., Scott Fitzgerald sau Virginia Woolf și care lucrează ca secretar general al prestigioasei reviste franceze de literatură Nouvelle Revue française (NRF), aflată la vârsta maturității, este foarte îndrăgostită de iubitul și colegul ei Jean Paulhan, directorul publicației. Cei doi discută mult despre literatură și își cunosc bine unul altuia părerile și preferințele din domeniu, cum ar fi de exemplu, admirația lui Jean Paulhan pentru opera lui Sade, sau credința lui fermă că o femeie nu ar fi niciodată în stare să scrie un roman erotic veritabil, de așa ceva doar un bărbat ar fi capabil. Chiar îi spune ei direct: “Sunt sigur că nu poți să scrii genul ăsta de cărți”.
Când Dominique Aury observă că iubirea bărbatului adorat pentru ea pare să pălească, se hotărăște să îi reaprindă flacăra pasiunii într-un mod la care un literat erudit ca el nu are cum rămâne indiferent: prin literatură. Așterne așadar pe hârtie „Povestea lui O” pe care i-o trimite lui Jean Paulhan sub anonimatul numelui de Pauline Réage. Scrierea nu se vrea a fi decât o scrisoare de dragoste inedită, creată special în funcție de afinitățile destinatarului, de ceea ce crede ea că si-ar atinge ținta. Mai târziu, ea avea să se explice: «Je n'étais plus très jeune, je n'étais plus très jolie. Je devais trouver d'autres armes.» (trad. «Nu mai eram tânără, nu mai eram drăguță, trebuia să găsesc alte arme.» Nu își dorește ca lucrarea ei să vadă lumina tiparului, să aibă mai mult de un cititor, singurul pentru care a fost scrisă. Jean Paulhan este de-a dreptul impresionat de manuscrisul care i-a sosit și care tocmai i-a demonstrat contrariul a ceea ce afirmase și crezuse cu tărie, anume că romanul erotic e doar apanajul bărbaților. Și-a dat seama imediat că autorul este o femeie, nu din cauza numelui feminin care semnează, ci din anumite detalii din carte, la care doar o femeie ar putea fi atentă. Prezintă manuscrisul editurilor vremii care refuză să o publice, pe motiv că nu ar accepta să se compromită cu așa ceva. Între acestea se numără și Gallimard, editura la care apare NRF, ignorând cu desăvârșire că autoarea ar fi chiar una de-a lor. Este totuși acceptat de Jean-Jacques Pauvert de la Éditions des Deux Rives, manuscrisul văzând lumina tiparului în 1954. Pauvert este și primul editor al lui Sade, deci pentru el „Povestea lui O” nu are cum fi niciodată prea scandaloasă, din contră, are convingerea că va deveni o capodoperă a genului, că va face revoluție. Reacțiile nu contenesc să apară, puțini sunt cei care se declară admirativi, cei mai mulți sunt indignați, François Mauriac fiind poate cel mai dur când spune că „te face să vomiți”.
Un an mai târziu, în 1955, lui Pauline Réage i se decernează Prix des Deux Magots. Trebuie menționat că Prix des Deux Magots este un premiu literar creat în 1933 ca o reacție la Premiile Goncourt, considerate a fi prea academice, prea pretențioase. Premiul a preluat numele de la cafeneaua literară Les Deux Magots situată pe 6, place Saint-Germain-des-Prés, din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés, unde s-a luat decizia înființării lui, menirea lui fiind să recompenseze anual scriitori promițători, ale căror opere nu ar fi luate niciodată în calcul pentru un Goncourt. Banii care se decernează scriitorului câștigător sunt adunați în urma unei chete printre clienții cafenelei. Deci Pauline Réage este anunțată câștigătoare și e de așteptat că se va prezenta să își ridice premiul. Ne putem doar închipui curiozitatea și ardoarea cu care publicul așteaptă să o descopere pe misterioasa autoare, dacă va veni la ceremonie, dacă se va da în vileag. Jean Paulhan a aflat între timp cine se ascunde în spatele manuscrisului dar nu va divulga secretul. Réage vine să își revendice premiul doar că nimeni nu îi poate vedea chipul, acesta fiindu-i bine înfășurat într-un fular de sub care nu se poate întrezări nimic. Poartă chiar și mănuși, deci nici nu centimetru de piele nu este oferit privirilor. Asemenea lui O, personajul ei, este condusă de colo-colo de către însoțitorii ei, căci nu poate vedea pe unde calcă. Clar, această Anne Cécile Desclos, zisă Dominique Aury precum și de curând Pauline Réage, nu e deloc o ființă plictisitoare, știe să dea sare și piper vieții ei.
Chiar dacă autoarea nu e descoperită, saga romanului ei deșănțat continuă: timp de ani de zile este interzisă să fie vândută minorilor, nu este acceptată să i se facă niciun fel de publicitate, practic se vinde pe sub mână. Réage publică și o continuare chiar, Histoire D'O: Retour A Roissy, dar își vede și de cariera ei pe care o știe toată lumea: devine membră a numeroase jurii literare, traduce scriitori cunoscuți și publică scriitori aflați la început de drum. Abia în 1994, într-un interviu acordat cotidianului The New Yorker, Dominique Aury recunoaște că este una și aceeași persoană cu Pauline Réage. Avea 86 de ani. Ultimii ani ai vieții ei sunt marcați de singurătate: atinsă de senilitate de ceva ani, Jean Paulhan murise încă din 1968 și oricum iubirea lor pălise de mult, încercată și de iubirile în paralel ale lui Aury pentru femei sau alți bărbați, trăia cum putea înconjurată de zeci de câini și pisici de care nu putea să aibă grijă. Fusese abandonată de fiul ei, pe măsură ce problemele de sănătate psihică o făceau tot mai dependentă de îngrijirile altora. Peste 4 ani, avea să renunțe să mai mănânce, ceea ce va duce la moartea ei în 1998.
Articolul din New Yorker 1994
S-au întrebat mulți dacă Aury a practicat vreodată ce descrie în „Povestea lui O”. Apropiații au afirmat cu tărie că nu, totul rămânând la nivel de scris și atât. Foarte posibil, dar sigur povestea împrumută câte ceva și din ea însăși. Spre exemplu, mică fiind, ca să se liniștească înainte de a adormi, visa lanțuri, avea nevoie de asta. Sau personajul Anne-Marie din al treilea capitol e inspirat din Édith Thomas, o jurnalistă și romancieră franceză cu care avea o legătură amoroasă de mult timp.
Cum literatura presupune și genul erotic, atunci da, romanul e o capodoperă a genului. Doar că genul asta nu e pentru toată lumea, iar să citești pagini de neîntrerupte perversiuni și torturi, ei bine, trebuie să ai stomac pentru așa ceva. Vă mai amintiți ca la începutul acestui articol spuneam că cei cărora le cade in mână „Povestea lui O” se împart în două categorii: cei care știu povestea din spatele cărții și care, invariabil, vor simți o dorință impetuoasă să descopere ce se ascunde atât de scandalos, atât de neacceptabil, între coperțile ei si cei care nu au habar de ea? Îmi mențin părerea. Numai că, dacă ați ajuns cu cititul articolului până aici, e clar că acum faceți parte din prima categorie, fapt pentru care simt ceva vinovăție și pentru care îmi cer iertare.
