Aveam un principiu, acela care zicea că decât să scriu o recenzie negativă despre o carte, mai bine nu o scriu deloc. Pentru că a scrie literatură nu e pentru toată lumea, e pentru cei aleși, însemnând efort, chin și plăcere în același timp. Dar în cazul romanului ”Euforie” de Elin Cullhed, uite că o să scriu ceva ce nu e laudativ. De ce? Pentru că subiectul este atât de fascinant, atât de ofertant, încât parcă nu ai voie să îl năruiești, e musai să scrii ceva măcar foarte bun, dacă nu magnific.
A fi scriitor înseamnă mai întâi a fi cititor, mai exact, înainte de a te apuca tu însuți de scris, sigur ai citit o bibliotecă sau două, sigur ai admirat stilul unui scriitor sau al altuia, sigur te-ai minunat în fața unei fraze meșteșugite cu măiestrie, sigur te-ai declarat în sinea ta vrăjit de o carte sau alta iar sufletul tău de scriitor în devenire poate și-a spus: „Vai, ce frumos, oare de ce nu am scris eu asta?”. Deci tu, scriitorul în devenire, ai trăit experiența cititorului, știi ce așteptări poate avea de la tine. Ori când tu îți prezinți lumii cartea ca pe „un roman despre Siylvia Plath”, atunci sigur știi că primii care vor sări să o citească vor fi cei care știu cine e Siylvia Plath și îi cunosc sfârșitul tragic, în floarea tinereții. Eu însămi, dacă eram scriitoare, aș fi admirat și invidiat că nu mi-a venit mie ideea unui așa subiect.
Siylvia Plath, poetă și prozatoare americană talentată este o fire depresivă încă de la o vârstă fragedă. Orice așa-zis eșec, cum ar fi o respingere la un seminar literar o aruncă într-o deznădejde cruntă. Are tentative de sinucidere, i se fac tratamente cu electroșocuri, se pune cumva pe linia de plutire. Tragismul vieții ei vine mai ales din povestea de iubire cu Ted Hughes, un poet britanic admirat și cu o carieră literară în plină ascensiune la acea vreme, care, din egoism, sau ignoranță, nu se adaptează în căsnicie la fragilitatea emoțională și psihică a celei cu care s-a căsătorit. Sylvia este o fire fragilă care iubește și se agață cu disperare de viață dar care are nevoie de multă susținere, delicatețe și iubire. Ori Ted Hughes nu e capabil să ofere așa ceva. O înșeală, o bate, o lasă singură sa vadă de cei doi copii deși era evident că asta o doboară, că avea nevoie de ajutor. Să fim corecți, nu Ted Hughes a făcut-o pe Sylvia Plath depresivă, era deja când a cunoscut-o și s-a căsătorit cu ea, dar cu siguranță a fost cel care a bătut toate cuiele din sicriul ei. Nu Ted Hughes a omorât-o pe Sylvia Plath, ci boala ei a făcut asta, dar cu siguranță în puterea lui stătea dacă actul ei final ar fi venit mult mai târziu, el era bărbatul pe care ea îl iubea și de care depindea sau nu iluzia fericirii, atât cât o poate percepe un depresiv, el era cel care putea să îi mai dea timp, ani de viață trăită. Poate că daca el ar fi înconjurat-o cu iubire, poate că dacă s-ar fi îngrijit ca ea să aibă timp și pentru ea însăși, departe de corvezile casnice sau de veșnicul îngrijit de copii sau timp pentru scris, poate că gestul ei final ar fi venit mult mai târziu.
Elin Cullhed își începe bine romanul, cu o listă cu 7 motive ca să nu moară pe care scriitoarea o face în chinuitoarea ei străduință de a se convinge că viața merită trăită. Zugrăvește o Sylvia Plath care râde forțat, un râs prea mare și neverosimil, aspru și imediat criticat de Ted Hughes. Da, e o descriere credibilă aici, a unei femei care prin râsul acesta prea mare și total anapoda, încearcă să cheme și să provoace fericirea, să și-o apropie și să și-o însușească prin orice mijloace. O Sylvia Plath roasă de gelozie, care vede cum bărbatul căruia i-a dăruit doi copii, fuge repede în brațele alteia. Da, e credibil și probabil. Și totuși, chinul interior prin care trece personajul nu ajunge la cititor. Cullhed doar scrijelește la suprafață și poate e de înțeles, căci cine poate să facă o expunere exactă a suferinței teribile și continue prin care trece un depresiv, când psihiatria însăși recunoaște că mai sunt atât de multe de descifrat? La fel, putem înțelege și cam prea desele scene de sex exprimate prea pe șleau. Clar, ce-i prea mult, strică, reacția la un nou episod putând fi: vai, iar?
Dar nu asta e, după mine, marele minus al romanului. Axat pe ultimul an din viața Sylviei Plath, romanul este unul nedemn de incomplet, sfârșindu-se brusc (cum credeți? cu Sylvia având imaginându-și cu ciudă cum Ted al ei își regulează amanta, vai, iar?), fără să acopere fix ultimele două luni din existența ei. Desigur, fiecare scriitor își scrie opera cum consideră el de cuviință. Dar cum să nu îți lași mintea și pana să pătrundă în apartamentul din Londra, de pe 23 Fitzroy Road, Primrose Hill în ultimele ei clipe de viață, să nu încerci să te apropii de intensitatea suferinței unei femei care își dorea atât de mult să trăiască și care, totuși alege să pună capăt?
Să ne imaginăm ultimele momente din noaptea fatidică din 11 februarie 1963 când la 4h30 dimineața, Sylvia, cu cei doi copii dormind în camera de alături, sigilează ușa de la camera lor cu ce se nimerește, cu bandă adezivă, cu prosoape și ce mai are la îndemână, dă drumul la gaze, își bagă capul în cuptor inhalând gazul otrăvitor care o aruncă în bezna definitivă a morții. Bezna pe care a evitat-o de când se știe, fiind mereu în căutarea strălucirii, a soarelui, a zilelor de primăvară, a florilor din grădina casei de la țară din Devon, a orice care să o facă să simtă că viața merită trăită. Toate detaliile astea ne fac să presupunem că, cel mai probabil, sinuciderea asta e una pripită, neplanificată în detaliu, ca și cum era de neconceput ca viața să mai prindă o dimineață. Da, Sylvia a avut mai multe tentative, dar apoi se agăța de viață, cu o disperare lucidă, conștientă de boala ei psihică, îngrozită de o eventuală înrăutățire, că va ajunge pe patul vreunui spital de nebuni, că ar putea să i se facă vreo lobotomie. Cum a ajuns să aleagă fix metoda aceasta, dintre toate metodele din lume? Aici mi s-ar fi părut fascinant ca mintea scriitorului să brodeze: poate că întâi o fi ales altceva, poate mai întâi a făcut grămăjoară toate somniferele pe care le avea în casă și de care era de mult timp dependentă. Apoi, poate că, în timp ce se pregătea să le dea înghită, s-o fi auzit strigată de unul din copii și a alergat la el. Poate că vederea copiilor a determinat-o să își dea seama că nu îi poate părăsi și o fi aruncat grămăjoara de pastile. Ori poate că, deși nu aștepta pe nimeni, a bătut cineva la ușă, s-a dus să deschidă și s-a trezit față în față cu un vizitator aghesmuit și confuz care încurcase ușa. Și poate că scurtul moment de uluire și zăpăcire a vizitatorului întârziat și scuzele lui împleticite i s-au părut comice și ea s-a gândit că, uite, fericirea nu e un lucru atât de complicat, poate merită totuși să mai încerci. Apoi iar s-a lăsat liniștea și niciun moment comic nu a mai ținut-o departe de pericolul din mintea ei. Așa că poate a deschis fereastra și s-a urcat pe pervaz să se arunce în gol dar noaptea rece de afară ori ideea că tocmai acel străin o să o găsească zdrobită de caldarâm a doua zi, a făcut-o să dea înapoi. Dar câte posibilități nu ar fi fost!
Ea, scriitoarea, nu scrie vreun bilet de adio propriu-zis. S-au găsit doar patru cuvinte: “Please call Dr. Horder”, un bilețel lipit pe căruciorul bebelușului, aflat lângă ușa de la intrare. Un strigăt de ajutor pentru ea sau pentru cei doi copii după ce va fi găsită? Poate a vrut să scrie și un bilet de rămas bun, poate ca a apucat chiar un stilou și în fața unei colilor albe, a încercat să spună ceva celor pe care îi lasă în urmă. Poate a scris, poate a umplut pagini multe cu tot amarul ei, încercând să se explice, să își justifice gestul de neînțeles pe care îl va face, ori poate a mâzgălit confuză doar câteva rânduri serbede, apoi, ca o profesionistă a literelor, a recitit, i s-a părut că totul e fără noimă, nedemn să fie citit și a aruncat totul pe foc.
Nimeni nu poate ști ce a fost în sufletul ei în acea ultimă noapte, putem spune doar că a trăi a devenit ceva de neîndurat. Dar putem să ne imaginăm. Și cam astea erau așteptările mele de cititor când am avut în mâini Euforie : un roman despre Sylvia Plath. Nu a fost să fie.
Mai puteți citi și Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath - mărturie a depresiei și sinuciderii
