Lady in a Fur Wrap, 1577–1579 - adevăratul autor al picturii dezbătut mai bine de 100 de ani în timp ce femeia care a servit ca model continuă să rămână un mister.

Lady in a Fur Wrap, 1577–1579, de Alonso Sánchez Coello

Un tablou nesemnat, înfățîșând o femeie frumoasă cu ochi mari, negri, îmbrăcată într-o haină de hermină, atrage mai toate privirile atunci când este expus pentru prima dată la Luvru, în 1838. Lucrarea face parte din „Galeria spaniolă” a regelui Franței Louis Philippe I, iar faptul că „Doamna în blană” are o figură ușor alungită, culoarea palidă pieli, în special a mâinii, precum și fondul întunecat îi fac pe privitori să se gândească imediat la El Greco, pictorul grec stabilit in Spania în anii 1570 care tocmai ce devenise atât de cunoscut acum și la nivel internațional. Frumusețea femeii elegante îi fascinează pe vizitatorii muzeului timp de 10 ani cât tabloul stă expus, fiind considerată bijuteria acestei importante colecții. În 1853 întreaga colecție este pusă la vânzare, pictura trecând în mâinile unui nou proprietar, Sir William Stirling-Maxwell, baronet, politician și istoric, care o atârnă pe pereții casei sale din Scoția, Pollok House.

Și totuși, ceva nu se potrivea: cunoscând picturile lui El Greco și comparând-o cu ”Lady in a Fur Wrap”, specialiștilor din domeniul artei li se părea destul de evident că aceasta din urmă nu semăna prea bine cu cele ale pictorului grec. Ori, dacă nu El Greco, atunci cine? Un timp, portretul a fost atribuit pictoriței italiene Sofonisba Anguissola, ceea a contribuit la relansarea interesului pentru opera acesteia.

Când în 1967 Dame Anne Maxwell Macdonald, nepoata lui Sir William Stirling-Maxwell, dona Pollok House, înconjurată de parcul său de 361 de acri, cu tot cu colecția sa de picturi, orașului Glasgow, în proprietatea orașului trecea și controversa ce însoțea ”Lady in a Fur Wrap”. În urma unei investigații efectuate de Museo del Prado, Glasgow Museums și Universitatea din Glasgow, proiect de cercetare care a durat între 2014 și 2019, profesioniștii au reușit să atribuie portretul lui Alonso Sánchez Coello (c.1531-1588), pictorul de curte al lui Filip al II-lea, rege al Spaniei. Cercetătorii nu au analizat doar pictura în sine ci și aspectele ce țin de vestimentație, bijuterii ori statutul persoanelor reprezentate în portrete în această perioadă. Una dintre principalele diferențe este că El Greco punea pe pânzele sale un prim strat de un roșu-maroniu. Acest strat distinctiv cuprindea pigmenți prețioși de multe culori diferite, ceea ce sugerează că folosea resturi din paleta sa de pictură pentru acest strat inițial. Stratul inițial din ”Lady in a Fur Wrap” nu corespunde cu acesta, în schimb prezintă un strat gri deschis. O altă trăsătură distinctivă care este radical diferită sunt liniile desenate sub straturile de culoare, vizibile doar în urma expunerii picturilor la infraroșu.

Ceea ce nu au reușit însă experții să afle este cine a fost frumoasa și eleganta doamnă care a servit ca model lui Alonso Sánchez Coello.

Alonso Sánchez Coello, cunoscut mai ales pentru portretele sale executate într-un stil care combină obiectivitatea tradiției flamande cu senzualitatea picturii venețiene, a lucrat și teme religioase pentru majoritatea palatelor regelui, în special pentru El Escorial, dar și pentru biserici mai mari. Și-a petrecut toată viața la curtea regelui Filip al II-lea, devenind un favorit personal al acestuia, dobândind onoruri și bogății.

You may also like Portrait of Sonja Knips, by Gustav Klimt 1898

Portrait of Sonja Knips, by Gustav Klimt 1898

Portrait of Sonja Knips, by Gustav Klimt, 1898, 145cm x 145cm, Belvedere Museum Viena

Gustav Klimt a pictat numeroase portrete de femei, pentru multe dintre ele pozându-i ca modele doamnele din înalta societate vieneză. Sonja Knips a fost una dintre ele: provenită dintr-o familie înstărită de bancheri, cumpărătoare fidelă de artă pentru a sprijini astfel financiar artiștii, indiferent că era vorba de tapiserii, obiecte din sticlă ori tablouri și a cărei casă era un loc unde mereu se puteau auzi discuții despre artă și noile tendințe în artă. Tabloul, pictat între 1897 și 1898, a fost expus pentru prima dată în iarna lui 1898, la cea dea doua ediție a expoziției Art Nouveau din Viena și este primul din seria tablourilor sale de formă pătrată. Sonja Knips i-a pozat lui Klimt în propria grădină, așezată pe un fotoliu. Îmbrăcată într-o rochie roz deschis diafană, ea privește direct spre pictor, lumina blândă venită din partea ei dreaptă punându-i în evidență chipul ușor îmbujorat și ochii strălucitori. Poziția corpului nu este una relaxată, felul cum mâna stângă e parcă încleștată pe brațul fotoliului arătând că nu se simte în largul ei în postura aceasta de model pentru un tablou.

Tabloul nu este in proprietatea descendenților familiei Knips ori a vreunui alt colecționar de artă, el ținând de domeniul public în Austria, putând fi admirat la Belvedere Museum Viena. 

Mari scandaluri literare - ”Voi scuipa pe mormintele voastre”, de Boris Vian, 1946

Boris Vian

Lui Boris Vian i-a luat doar 15 zile să scrie acest roman noir scurt, iar cititorului nu îi ia mai mult de 2-3 ore să îl citească. Efectul cărții este însă unul foarte puternic și e cel intenționat de la bun început de către autor și de editorul ei: să te incite, să te îngrozească, să nu o lași din mână și să nu o poți uita după aceea.

Vian a publicat ”Voi scuipa pe mormintele voastre” în 1946 la editura Scorpion, sub pseudonimul Vernon Sullivan, după ce editorul Jean d'Halluin îi ceruse să scrie roman care să facă vâlvă, în genul celei făcute de ”Tropicul Cancerului” scris recent de Henry Miller. Vian se achită strălucit și dă spre tipar această poveste a lui Lee Andersen, un tânăr metis, cu sânge de negru dar cu pielea albă, care își părăsește orașul natal și se mută în Buckton, un oraș din sudul Americii, unde nu îl cunoaște nimeni. Poartă cu el durerea morții fratelui său, spânzurat de legile albilor pentru că a îndrăznit să se îndrăgostească de o tânără albă. Dar mai ales, poartă in el o ură viscerală față de albii care îi disprețuiesc rasa, care poate dispune de viața negrilor cu prea multă ușurință și pe care plănuiește să îi facă să plătească. Viața brusc curmată a fratelui său trebuie plătită cu măcar la dublu cu viața unor albi. Pielea albă îl ajută să păcălească vigilența albilor, putând astfel să se amestece printre ei, să le pătrundă în case și să îi facă să creadă că e unul de al lor, dându-i astfel ocazia să se apropie de răzbunarea finală.

În vara lui 1946, înainte de publicarea romanului, Boris Vian era încă un trompetist de jazz, total necunoscut care făcea tot felul de meserii diverse pentru a se întreține și care scria ca să își amuze prietenii. Deși extrem de citit și inteligent, la 5 ani deja știa să citească, iar până la 17 ani avea deja luate bacalaureate în limbi clasice, matematică și filosofie, apoi devine devine licențiat în inginerie civilă, ori înființează o formație de jazz, nu își găsește însă calea prea bine. Trăiește intens și ignoră că trebuie să o lase mai moale, căci o boală de inimă îl chinuiește încă de copil. Deci, cererea lui Jean d'Halluin de a scrie ceva scandalos îl găsește mai mult decât dornic. Visează la succesul lui Henry Miller și își pune tot talentul la încercare. După publicare, nimic nu va mai fi ca înainte: ”Voi scuipa pe mormintele voastre” devine unul din cele mai mari scandaluri literare de după al doilea Război Mondial, aducând cu el, faima, banii, dar și interdicția romanului de a mai fi publicat, culminând cu un proces de încălcarea bunelor moravuri. Deși l-a scris sub pseudonim, Boris Vian semnează prefața și se dă drept traducătorul operei, deci identitatea reală a autorului nu e prea greu de bănuit, devine un fel de secretul lui Polichinelle, deși Vian susține că acest Vernon Sullivan e o persoană reală, un negru american. Atât autorul cât și editorul speră că scandalul le va aduce succesul scontat.

Reacția este una pe măsură: publicația France Dimanche și hebdomadarul L'Époque cer imediat să se înceapă același tip de urmărire penală de tipul celei de care a avut parte și Henry Miller după apariția ”Tropicului cancerului”. O urmărire penală este declanșată pe 7 februarie 1947, după plângerile depuse de organizația condusă de un anume Daniel Parker, un arhitect protestant care se dorea a fi păzitorul bunelor moravuri în societate, cel care îl târâse în justiție și pe Henry Miller. Astăzi, am privi toate astea ca pe un cancan de care să te amuzi câteva minute, dar în acele vremuri, treaba putea fi serioasă: Daniel Parker acuza cu legea în mână, mai exact se baza pe un decret în vigoare din 1939 cu referire la familie si care îi permitea să denunțe ”Voi scuipa pe mormintele voastre” ca fiind pornografic și pentru incitare la desfrâu. Nu numai că Vian riscă o amendă uriașă de până la 300 000 de franci dar poate face și 2 ani de închisoare. Boris Vian reacționează în felul său, scrie un nou roman sub același pseudonim Vernon Sullivan, anume ”Les morts ont tous la même peau” în care eroul principal e un triplu asasin care se numește, ca să vezi coincidență, Dan Parker. Nu putem decât să ne imaginăm figura lui Daniel Parker, cel preocupat de înaltele standarde moralicești, la lectura noului roman al celui pe care tocmai îl vânează în justiție.

Scandalul devine și mai mare când detractorilor romanului pare să li se confirme teoria că acesta ar fi unul periculos, de nelăsat să otrăvească mințile cititorilor: o femeie, Anne-Marie Masson, este ucisă de către soțul ei, criminalul lăsând alături de corpul ei un exemplar din ”Voi scuipa pe mormintele voastre”, lăsat deschis la pagina unde Lee Andersen o ștrangulează pe una din cele două surori Asquith. Deci literatura de speța asta poate ieși din sfera imaginarului și a fanteziei și poate avea urmări reale asupra destinului cuiva. Vian este acuzat de a fi nici mai mult nici mai puțin că e un ”asasin prin procură”. Și totuși, un dram de noroc pare să-i surâdă autorului urmărit în justiție: în august 1947, procesul este suspendat iar o lege a amnistiei intrată în vigoare la puțin timp după aceea îi dă siguranța că ar putea să recunoască public că el e unul și același cu Vernon Sullivan. Totuși, mai așteaptă un pic până să o facă, mai exact până în noiembrie 1948, timp în care deja s-au vândut 110 000 de exemplare ale cărții și se lansează și varianta în engleză precum și o a doua ediție în franceză. Din punct de vedere financiar, sutele de mii de exemplare vândute nu înseamnă nimic pentru Vian, pentru că fiscul intră pe fir și îi impută despăgubiri uriașe pe care nu are nici o șansă să le poată plăti, așa că cedează drepturile asupra romanului. Asta aștepta și Daniel Parker, care profită de noua lansare a romanului pentru a deschide un nou proces. De data asta are un nume real pe care să îl vâneze și de data asta are câștig de cauză: în 1949, cartea este oficial interzisă de la publicare iar Vian trebuie să plătească o amendă enormă. 

”Voi scuipa pe mormintele voastre” - prima ediție din 1946

Asta îl face pe Boris Vian să scrie în 1950 un text de răspuns la decizia judecătorească, intitulat "Je suis un obsédé sexuel" ("Sunt un obsedat sexual"): "Tocmai am fost condamnat la o amendă de 100.000 de franci pentru insultarea moralei publice prin intermediul cărților. Sentința pronunțată sâmbăta trecută de către tribunalul penal include un paragraf intitulat "Sur la généralité de la prévention" ("Despre generalitatea infracțiunii"), care începe în felul următor:

"Întrucât este foarte de dorit ca cele două cărți cu obsesii sexuale să fie scoase din raza de acțiune a tinerilor și, în consecință, să fie retrase din circulație și distruse...".

Paranteză. Fiul meu, Patrick, are opt ani. Se joacă cu chibrituri, se ceartă puțin cu prietenii săi și nu își face temele foarte regulat. În plus, în dormitorul lui este mult loc, iar eu am prea multe cărți. Așa că sunt cărți în camera lui. În special, trebuie să fie vreo "Antologie a erotismului", alte lucrări din presă, ceva Miller, poate ceva Sade, sau chiar ceva Delly și Magali. Ei bine, fiul meu, care are opt ani și este fiul unui maniac sexual, atenție, preferă "Aventurile lui Tintin" de Hergé. În fiecare zi (cu libidinozitate și perversitate), îl întreb: "Nu ai chef să citești altceva?". Ei bine, nu. El preferă "Tintin". "Tintin în Congo", "Sceptrul lui Ottokar", "Cele șapte bile de cristal", și așa mai departe.

Aș prefera să citească "Antologia erotismului", care mi-a fost dăruită, în timp ce albumele Tintin au costat în jur de patru sute de franci (sunt foarte bune, apropo, și le-am citit și eu). Dar pe fiul meu nu-l interesează deloc 'Anthologie de l'Érotisme'. Incredibil, dar adevărat. Copiii ăștia sunt atât de neștiutori! Habar nu au că în aceste cărți, scrise de obsedați de sex în mod expres pentru ei, se găsesc lucruri îngrozitoare."

Ironie fină dar amară, căci romanul va fi interzis mult și bine, până în 1973. 

După această aventură, Boris Vian va mai publica romane sub numele său adevărat, doar că nu se vor bucura de succes, practic reușita inventatului Vernon Sullivan anulând orice tentativă a realului său creator. În plus, boala de inimă se manifestă tot mai des, Vian fiind din ce în ce mai convins și conștient că nu va prinde vârsta de 40 de ani. Și așa a și fost: pe 23 iunie 1959, Boris Vian aflat la cinematograful Le Marbeuf de pe Champs-Elysées pentru a vedea o adaptare a romanului său - o adaptare pe care a dezaprobat-o total, imediat ce a început genericul, se prăbușește în urma unui atac de cord, murind înainte de a ajunge la spital, la vârsta de 39 de ani.

Deși nu îl mai lași din mână, ”Voi scuipa pe mormintele voastre” nu e ușor de ingerat nici pentru noi, cititorii de azi, căliți binișor de scenele de violență de prin serialele și filmele cu care suntem hrăniți sistematic, încât parcă nu ne mai șochează nimic. Și totuși...

Scurtă biografie 

Boris Vian a fost căsătorit de două ori, cu Michelle Vian (născută pe 12 iunie 1920 - decedată pe 13 decembrie 2017) cu care a avut doi copii : Carole Vian (născută pe 16 aprilie 1948 - decedată pe 23 februarie 1998) și Patrick Vian (născut pe 12 aprilie 1942 - decedat pe 24 februarie 2023 ) și cu Ursula Kübler (născută pe 6 septembrie 1928 - decedată pe 18 ianuarie 2010). 

Este înmormântat în cimitirul din orașul său natal, Ville d’Avray. La cererea sa, nici un nume nu figurează pe mormânt, singura dovadă a identității celui care se odihnește pentru vecie acolo fiind mesajele lăsate de admiratorii operei sale. 

Boris Vian și fiul său, Patrick

Boris Vian și fiica sa, carole

Afișul filmului ”Voi scuipa pe mormintele voastre” din 1959

Freddie Mercury - de la taraba cu chilipiruri din Kensington Garden la o colecție de obiecte si opere de artă demne de Sotheby's

Începând cu 6 septembrie 2023, poate nu întâmplător la o zi de la ziua de naștere, casa de licitații Sotheby's pune la vânzare nu mai puțin de 30000 de obiecte personale ce au aparținut lui Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Obiectele au înfrumusețat zeci de ani casa lui din Londra, Garden Lodge, pe care i-a lăsat-o moștenire după moarte, iubitei și confidentei sale, Mary Austin. 

Freddie Mercury a iubit excesul în toate formele lui. De la nopțile decadente cu prea multă cocaină, prea mult alcool ori prea mulți iubiți de-o seară din "Triunghiul Bermudelor", cum era numită zona centrală și rău famată din München-ul anilor 80 ori din pleiada de baruri gay din vechiul Meat Packing District din New York, până la cheltuielile exorbitante pe care le făcea de multe ori fără altă justificare în afara purei plăceri de a obține tot ce voia, cât mai mult și totul repede, pe loc. ”Îmi place să cheltuiesc, să cheltuiesc, să cheltuiesc”, spunea el. ”Am cumpărat o casă nouă, recent. Îmi place să cumpăr antichități de la Sotheby's și Christie's. Uneori mă duc la bijutierul Cartier și cumpăr tot magazinul. Fac la fel ca o femeie care își cumpără o pălărie pentru a-și ridica moralul. Uneori mă satur și vreau doar să mă pierd în bani. Dau iama și cheltui și iar cheltui.”

Intrarea de la Garden Lodge

Casa cea nouă era Garden Lodge în Logan Palace, W8, pe care Mary Austin o găsise pentru el. Cu frontoane și în stil edwardian, are 2 etaje și 8 dormitoare și era înconjurată de ziduri înalte din cărămidă roșie care ascundeau casa de orice privire indiscretă de pe stradă. Până să fie pusă la vânzare, aparținuse unui cuiva din familia de bancheri Hoare, aspect care nu l-a lăsat indiferent pe petrecărețul Freddie și care a rebotezat-o imediat ”Whore house”. A făcut destul de multe modificări la ea până să o aducă la nivelul care să corespundă gusturilor sale. Dar a ieșit ceva luxos și cu destul de mult bun gust. A umplut-o cu tablouri, piese de mobilier de epocă și obiecte de artă aduse de peste tot din lume. Îi plăcea mult să amenajeze case, chiar cu câteva săptămâni înainte de a muri, deși era conștient că inevitabilul este foarte aproape, a cumparat un apartament cu trei dormitoare în Montreux, Elveția, pentru care a cumpărat multă mobilă de la Sotheby's. Cu siguranță gustul pentru lucrușoare vechi și cu stil și l-a dezvoltat și pe când, împreună cu colegul de trupă Roger Taylor, ținea o tarabă de haine și chilipiruri Kensington Garden. Cumpărau tot felul de vechituri la prețuri de nimic pe care apoi le vindeau cu mult tupeu la prețuri și de opt ori mai mare. Afacerea cu taraba de vechituri au tinut-o până hăt târziu, când deja erau pe cale să scoată al doilea album al trupei, ”Queen II” și erau deja o trupă destul de cunoscută.

Colecția de la Garden Lodge cuprinde de toate: hainele lui flamboiante cu care concerta, hainele lui din viața de zi cu zi, fotografii, desene și picturi, cărți, fotografii, instrumente muzicale, bijuterii, vase japoneze, sculpturi, pagini in manuscris cu versurile unora dintre cântecele pe care le-a compus, piese de mobilier, ceasuri de interior, premii, sticle de vin sau de șampanie (ce ironie a sorții, să cumperi sticle de vin de colecție și să nu apuci să te bucuri de el!), scrumiere.

Decizia de a lăsa casa și mare parte a averii lui Mary Austin și nu familiei sale, ori ultimului iubit, Jim Hutton, care a stat cu Freddie Mercury până în ultima clipă a vieții, nepăsându-i că avea să fie și el infectat cu HIV, nu a fost pusă la îndoială de nimeni. Față de familia lui, de religie zoroastrieni și veniți în Anglia după revoluția sângeroasa din 1964, când mii de cetățeni au fost măcelăriți pe străzi, Freddie avea un respect distant. Oameni cumsecade, părinții lui trăiau după principiile zoroastriene, fiind cumpătați în toate. Ori poate singurul păcat pe care religia părinților nu îl permitea era homosexualitatea. Așa că Freddie și-a dus viața la o distanță respectuasă de familia lui, fără să fi îndrăznit vreodată să îi pună la curent cu intimitățile lui. Știa că urmarea ar fi fost o dezaprobare totală. Și-a găsit sprijinul în Mary Austin și în iubiții pasageri. Dincolo de câteva voci care au încercat să înțeleagă de ce Mary Austin nu s-a rupt definitiv de Freddie după ce acesta a pus capăt legăturii amoroasă de 6 ani cu ea, deși îi promisese să o ia de soție, încadrând situația la categoria legături bolnăvicioase, majoritatea celor apropiați solistului auu considerat moștenirea e bine meritată. Mary Austin a avut grijă de toate aspectele personale ale vieții lui, organizând casa, având grijă să plătească facturi și personal, să fie totul în orânduială și să aibă el unde trage după concerte sau nopțile pline de excese. A avut grijă de el cu o iubire maternă și i-a suportat toate hachițele, căci nu era ușor de trăit cu Freddie. Ii sărea țandăra din orice, facea un scandal monstru de la orice fleac de prin casă care trebuia sa fie fix cum își dorea el, altfel arunca tot. Se certau mult și mai tot timpul, apoi situația se calma și buna Mary se asigura că totul este pus la punct conform dorințelor lui. După ce a intrat în posesia casei legal, Mary Austin s-a mutat la Garden Lodge împreună cu sotul ei Mark, un om de afaceri londonez. 

Înainte de licitația propriu-zisă, Sotheby's a expus toate cele 30000 de obiecte pentru ca publicul să se poate bucura de ele până ce fiecare obiect ajunge să fie pus bine la păstrare în diferite colecții particulare împrăștiate în cele patru colțuri ale lumii. Publicul face coadă să vadă mai ales ținutele de scenă, hainele sclipicioase și mulate pentru care Freddie era atât de cunoscut.

Dat mie mi se par mult mai interesante picturile, aproape exclusiv reprezentând femei în splendoarea frumuseții lor și semnate de Eugen von Blaas, James Jacques Joseph Tissot, John Bagnold Burgess, Frederick Yeates Hurlstone, Louis Icart ori Salvador Dali, unele destul de cunoscute și despre care nu știam că atârnau de zeci de ani pe pereții lui Freddie Mercury, ori obiectele de mobilier. Să aruncăm o privire!

Eugen von Blaas - A Mediterranean Beauty

Interior de la Garden Lodge

James Jacques Joseph Tissot - Type of Beauty. Portrait of Mrs. Kathleen Newton

Intrarea de la Garden Lodge

Géza Vastagh - Young Boy Sitting on a Sofa

Mary Austin în interiorul Garden Lodge

Intrarea de la Garden Lodge

Eugen von Blaas - A Rose

Adriano Bonifazi - A Captivated Audience 1876

Constance Rea - Slumber Song

Eugen von Blaas - The Water Carrier

Mary Austin în interiorul Garden Lodge

Frederick Yeates Hurlstone - The Queen of the Spanish Gipsies at the Cuesta of the Alhambra

John Bagnold Burgess - A Spanish Girl

John Bagnold Burgess - The Offering

O sticlă de jad sculptată și un pandantiv cu falus, secolul XX

O jubako [cutie etajată] din lac japonez, perioada Showa, secolul XX

Cutie sovietică din lac Fedoskino, secolul XX

Ceas de șemineu din bronz aurit în stil Ludovic al XVI-lea și din porțelan Sevres, Franța, circa 1880

Trei vase japoneze din lac Wajima decorate cu aur, secolul XX

Henri Weigele - Bust of Diana

Figurină din porțelan Meissen, cunoscută sub numele de "Kugelspielerin", circa 1905

Figurină din porțelan Arlechino, de Zsolnay Pécs, secolul XX

Măsuță franceză din mahon montată pe bronz aurit, sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea

O ramă de oglindă din porțelan, Franța, secolul XX

Figură de vulpe din metal cromat în stil Art Deco, a doua jumătate a secolului al XX-lea

Cufăr din metal aurit și lac negru, începutul secolului XX

Figură de femeie din metal pictată, în stil Art Deco, realizată de J.B. Hirsch, după un desen de Henri Fugere, secolul XX

O vază hexagonală "Rangoon" din porțelan Staffordshire, secolul XX

Louis Icart - Five Prints

Louis Icart - Five Prints 1

Louis Icart - Five Prints 2

Louis Icart - Five Prints 3

Louis Icart - Five Prints 4

Louis Icart - Five Prints 5

Louis Icart - Hunting II

Louis Icart - Leda and the Swan

Louis Icart - Love's Blossom and Pink Slippers

Louis Icart - Love's Blossom and Pink Slippers 1

Louis Icart - Love's Blossom and Pink Slippers 2

Louis Icart - Nine Prints

Louis Icart - Nine Prints 1

Louis Icart - Nine Prints 2

Louis Icart - Nine Prints 3

Louis Icart - Nine Prints 4

Louis Icart - Nine Prints 5

Louis Icart - Nine Prints 6

Louis Icart - Nine Prints 7

Louis Icart - Nine Prints 8

Louis Icart - Nine Prints 9

Louis Icart - The Lacquered Screen

Louis Icart - The Lacquered Screen 1

Louis Icart - The Lacquered Screen 2

Louis Icart - The Lacquered Screen 3

Louis Icart - The Lacquered Screen 4

Louis Icart - The Lacquered Screen 5

Louis Icart - The Lacquered Screen 6

Louis Icart - The Lacquered Screen 7

Louis Icart - The Lacquered Screen 8

Louis Icart - The Lacquered Screen 9

Louis Icart - The Lacquered Screen 10

Louis Icart - Vitesse (Speed II)

Marc Chagall - Le Jugement de Chloé

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 1

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 2

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 3

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 4

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 5

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 6

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 7

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 8

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 9

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 10

Salvador Dalí - The Divine Comedy (Ten Plates)

Salvador Dalí - The Divine Comedy 1

Salvador Dalí - The Divine Comedy 2

Salvador Dalí - The Divine Comedy 3

Salvador Dalí - The Divine Comedy 4

Salvador Dalí - The Divine Comedy 5

Salvador Dalí - The Divine Comedy 6

Salvador Dalí - The Divine Comedy 7

Salvador Dalí - The Divine Comedy 8

Salvador Dalí - The Divine Comedy 9

Salvador Dalí - The Divine Comedy 10

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Cecilia posing as the poet Robert Herrick's Julia

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Disputation at the Well

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Gossip in a Park

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Silver Shade, Languedoc

surse: ”Bohemiam Rhapsody. Adevărata biografie a lui Freddie Mercury”, de Lesley-Ann Jones, www.sothebys.com

Freddie Mercury A World Of His Own Sotheby’s Exhibition 4th August ~ 5th September 2023

Freddie Mercury – muzică, glorie şi moarte