Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell - o cale de ieșire peste veacuri (Jurnal de lectură)

Lucrezia di Cosimo de Medici (14 Feb 1545 – 21 Apr 1561) nu ar fi trebuit să devină soția lui Alfonso d'Este, duce de Ferrara. Menită ducelui îi fusese de fapt sora ei mai mare, Maria. Într-o epocă în care în care arta atingea culmi nebănuite dar în care se murea aproape din orice, moartea subită a Mariei chiar în timpul logodnei nu a contat deloc în mezalianțele politice care trebuiau să fie întărite, prin cea mai la îndemână metodă, căsătoria. Mireasa nu are decât să fie înlocuită cu următoarea fiică. 

Așa ajunge Lucrezia să devină soția ducelui de Ferrara, ea părăsind palatul Pitti al părinților ei, Cosimo I de' Medici, duce de Florența si mare duce de Toscana și Eleanora de Toledo, pentru a deveni ducesă in castelul soțului. În mai puțin de un an de la sosirea ei solemnă în Ferrara, Lucrezia avea să fie moartă, cauza oficială a morții sale fiind frigurile. Avea doar 16 ani. Numai că zvonuri despre o otrăvire a tinerii ducese chiar din ordinul soțului ei, ducele, se răspândesc iute și dăinuie peste timp, inspirându-i chiar poetului englez Robert Browning un monolog dramatic în versuri intitulat „My Last Duchess” (1842).

Așa cum o face în „Hamnet”, cel mai cunoscut roman al ei, Maggie O'Farrell se pricepe de minune să își introducă cititorii în atmosfera ducatelor italiene de secol XVI, închipuind și redând în paginile din „Portretul căsătoriei” viața luxoasă și de invidiat al nobililor, așa cum este ea văzută dinafară, dar mai ales așa cum mai probabil trebuie să fi fost văzută din interior din perspectiva femeilor lor: servite de armata de slujitori, înveșmântate în rochii fabuloase, împodobite cu bijuterii inestimabile, patronând petreceri fastuoase, pictate într-un stil idealist de artiștii cei mai de seamă a vremii, ele nu sunt în realitate decât niște captive de lux, datoare să nască moștenitori, datoare ca orice gest al lor să fie întru bunul plac și cinstire a soțului și a rangului. 

Romanul lui Maggie O'Farrell poate fi citit într-o cheie feministă, căci Lucrezia devine conștientă de abuzurile fine și crude ale soțului, justificate prin faptul că o feresc pe ea de pericole. Lucrezia lui Maggie O'Farrell e o femeie tânără și nu prea experimentată, da, dar una care înțelege ce i se întâmplă, care se revoltă în sinea ei și care încearcă să se apere. 

Iar ceea ce e mai frumos în „Portretul căsătoriei” este că, spre deosebire de Lucrezia cea adevărată, cea care sfârșește atât de timpuriu într-un mormânt din mănăstirea Corpus Domini, mausoleul familiei d'Este, Lucreziei din roman i se oferă o cale de scăpare, ca o reparație minimă de peste veacuri la cruda realitate istorică.

Lucrezia de’ Medici, portret atribuit lui Bronzino, dar și lui Alessandro Allori, ca. 1560, North Carolina Museum of Art

Mormântul din Corpus Domini din Ferrara, mausoleul familiei d'Este

Age of Steam

David Tutwiller

Manuel Alcedo (Watercolor)

David Tutwiller

David Tutwiller

Manuel Alcedo (Watercolor)

John Constable - Old Steam-Train Driving Through English Countryside

Ed Little - Winter Steam Painting

Don Breckon - Winter Steam

David Tutwiller

David Tutwiller

David Tutwiller

David Tutwiller

David Shepherd - Service by Night

David Shepherd - Giants at Rest

David Shepherd - Flying Scotsman

Claude Monet - Train in the Snow (1875), Museum Marmottan, Paris

Besik Arbolishvili (Georgia) - Blue Train

Béla Tarcsay - Museum Fugitive Ink , pastel, paper 35 x 50 cm Private collection.

Ananta Mandal (indian painter) - Old Railway 2008 Watercolor on Paper

Alan Fearnley

Viețile secrete ale culorilor, de Laura Imai Messina - fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie

Romanul ne introduce într-o Japonie a zilelor noastre, modernă dar cu un respect profund pentru tradiții, o Japonie văzută prin ochii unui privitor pasionat dar totuși din afară, căci autoarea Laura Imai Messina, născută în Italia, s-a stabilit în această țară la o vârstă adultă. Ceea ce nu face însă perspectiva mai puțin interesantă. 

Am hotărât că voi citi cartea asta înaintea multor altora care își așteptau rândul, după o simplă răsfoire, când ochii mi-au căzut pe o referire la filosofia lui Emil Cioran, făcută de personajul principal al poveștii, Mio. Pentru mine, un roman al cărui autor l-a citit pe Cioran, mai apoi alegând să-l strecoare chiar în gura personajelor sale, merită citit.

Mio este o tânără care a crescut într-un atelier de confecționat kimonouri, înconjurată de valuri de mătase de toate culorile, respirând mirosul vopselurilor proaspăt aplicate, urmărind cu ochii ei de copil cu câtă migală se plăsmuiesc broderiile atât de apreciate de clientele în căutarea veșmântului perfect pentru ziua căsătoriei lor. Tatăl este iubitor, muncitor și tăcut, mama însă o cam repede, mai ales când Mio descrie culorile tuturor lucrurilor din jur într-o manieră atât de detaliată și expresivă încât devine ciudat. Că Mio nu este la fel ca ceilalți copii când vine vorba de culori, îi provoacă mamei adevărate stări de panică și angoasă, fiindu-i teamă să nu devină ceva grav, mai ales că știe că e ceva moștenit, aspect pe care îl ține secret. Mio însă crește și se bucură de lumea ei colorată și specială, în care fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie, ca o marcă unică, invizibilă pentru ceilalți dar care ne însoțește pe tot parcursul vieții.

Viețile secrete ale culorilor e un roman despre frumusețea vieții în ciuda încercărilor, despre întâlniri care nu sunt deloc întâmplătoare și care ne pot îmbogăți, despre propriile noastre neputințe care își pot găsi completare în celălalt, despre povești surprinzătoare pe care le poți afla despre tine și cei apropiați ție când te aștepți mai puțin.

Lady in a Fur Wrap, 1577–1579 - adevăratul autor al picturii dezbătut mai bine de 100 de ani în timp ce femeia care a servit ca model continuă să rămână un mister.

Lady in a Fur Wrap, 1577–1579, de Alonso Sánchez Coello

Un tablou nesemnat, înfățîșând o femeie frumoasă cu ochi mari, negri, îmbrăcată într-o haină de hermină, atrage mai toate privirile atunci când este expus pentru prima dată la Luvru, în 1838. Lucrarea face parte din „Galeria spaniolă” a regelui Franței Louis Philippe I, iar faptul că „Doamna în blană” are o figură ușor alungită, culoarea palidă pieli, în special a mâinii, precum și fondul întunecat îi fac pe privitori să se gândească imediat la El Greco, pictorul grec stabilit in Spania în anii 1570 care tocmai ce devenise atât de cunoscut acum și la nivel internațional. Frumusețea femeii elegante îi fascinează pe vizitatorii muzeului timp de 10 ani cât tabloul stă expus, fiind considerată bijuteria acestei importante colecții. În 1853 întreaga colecție este pusă la vânzare, pictura trecând în mâinile unui nou proprietar, Sir William Stirling-Maxwell, baronet, politician și istoric, care o atârnă pe pereții casei sale din Scoția, Pollok House.

Și totuși, ceva nu se potrivea: cunoscând picturile lui El Greco și comparând-o cu ”Lady in a Fur Wrap”, specialiștilor din domeniul artei li se părea destul de evident că aceasta din urmă nu semăna prea bine cu cele ale pictorului grec. Ori, dacă nu El Greco, atunci cine? Un timp, portretul a fost atribuit pictoriței italiene Sofonisba Anguissola, ceea a contribuit la relansarea interesului pentru opera acesteia.

Când în 1967 Dame Anne Maxwell Macdonald, nepoata lui Sir William Stirling-Maxwell, dona Pollok House, înconjurată de parcul său de 361 de acri, cu tot cu colecția sa de picturi, orașului Glasgow, în proprietatea orașului trecea și controversa ce însoțea ”Lady in a Fur Wrap”. În urma unei investigații efectuate de Museo del Prado, Glasgow Museums și Universitatea din Glasgow, proiect de cercetare care a durat între 2014 și 2019, profesioniștii au reușit să atribuie portretul lui Alonso Sánchez Coello (c.1531-1588), pictorul de curte al lui Filip al II-lea, rege al Spaniei. Cercetătorii nu au analizat doar pictura în sine ci și aspectele ce țin de vestimentație, bijuterii ori statutul persoanelor reprezentate în portrete în această perioadă. Una dintre principalele diferențe este că El Greco punea pe pânzele sale un prim strat de un roșu-maroniu. Acest strat distinctiv cuprindea pigmenți prețioși de multe culori diferite, ceea ce sugerează că folosea resturi din paleta sa de pictură pentru acest strat inițial. Stratul inițial din ”Lady in a Fur Wrap” nu corespunde cu acesta, în schimb prezintă un strat gri deschis. O altă trăsătură distinctivă care este radical diferită sunt liniile desenate sub straturile de culoare, vizibile doar în urma expunerii picturilor la infraroșu.

Ceea ce nu au reușit însă experții să afle este cine a fost frumoasa și eleganta doamnă care a servit ca model lui Alonso Sánchez Coello.

Alonso Sánchez Coello, cunoscut mai ales pentru portretele sale executate într-un stil care combină obiectivitatea tradiției flamande cu senzualitatea picturii venețiene, a lucrat și teme religioase pentru majoritatea palatelor regelui, în special pentru El Escorial, dar și pentru biserici mai mari. Și-a petrecut toată viața la curtea regelui Filip al II-lea, devenind un favorit personal al acestuia, dobândind onoruri și bogății.

You may also like Portrait of Sonja Knips, by Gustav Klimt 1898