Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell - o cale de ieșire peste veacuri (Jurnal de lectură)

Lucrezia di Cosimo de Medici (14 Feb 1545 – 21 Apr 1561) nu ar fi trebuit să devină soția lui Alfonso d'Este, duce de Ferrara. Menită ducelui îi fusese de fapt sora ei mai mare, Maria. Într-o epocă în care în care arta atingea culmi nebănuite dar în care se murea aproape din orice, moartea subită a Mariei chiar în timpul logodnei nu a contat deloc în mezalianțele politice care trebuiau să fie întărite, prin cea mai la îndemână metodă, căsătoria. Mireasa nu are decât să fie înlocuită cu următoarea fiică. 

Așa ajunge Lucrezia să devină soția ducelui de Ferrara, ea părăsind palatul Pitti al părinților ei, Cosimo I de' Medici, duce de Florența si mare duce de Toscana și Eleanora de Toledo, pentru a deveni ducesă in castelul soțului. În mai puțin de un an de la sosirea ei solemnă în Ferrara, Lucrezia avea să fie moartă, cauza oficială a morții sale fiind frigurile. Avea doar 16 ani. Numai că zvonuri despre o otrăvire a tinerii ducese chiar din ordinul soțului ei, ducele, se răspândesc iute și dăinuie peste timp, inspirându-i chiar poetului englez Robert Browning un monolog dramatic în versuri intitulat „My Last Duchess” (1842).

Așa cum o face în „Hamnet”, cel mai cunoscut roman al ei, Maggie O'Farrell se pricepe de minune să își introducă cititorii în atmosfera ducatelor italiene de secol XVI, închipuind și redând în paginile din „Portretul căsătoriei” viața luxoasă și de invidiat al nobililor, așa cum este ea văzută dinafară, dar mai ales așa cum mai probabil trebuie să fi fost văzută din interior din perspectiva femeilor lor: servite de armata de slujitori, înveșmântate în rochii fabuloase, împodobite cu bijuterii inestimabile, patronând petreceri fastuoase, pictate într-un stil idealist de artiștii cei mai de seamă a vremii, ele nu sunt în realitate decât niște captive de lux, datoare să nască moștenitori, datoare ca orice gest al lor să fie întru bunul plac și cinstire a soțului și a rangului. 

Romanul lui Maggie O'Farrell poate fi citit într-o cheie feministă, căci Lucrezia devine conștientă de abuzurile fine și crude ale soțului, justificate prin faptul că o feresc pe ea de pericole. Lucrezia lui Maggie O'Farrell e o femeie tânără și nu prea experimentată, da, dar una care înțelege ce i se întâmplă, care se revoltă în sinea ei și care încearcă să se apere. 

Iar ceea ce e mai frumos în „Portretul căsătoriei” este că, spre deosebire de Lucrezia cea adevărată, cea care sfârșește atât de timpuriu într-un mormânt din mănăstirea Corpus Domini, mausoleul familiei d'Este, Lucreziei din roman i se oferă o cale de scăpare, ca o reparație minimă de peste veacuri la cruda realitate istorică.

Lucrezia de’ Medici, portret atribuit lui Bronzino, dar și lui Alessandro Allori, ca. 1560, North Carolina Museum of Art

Mormântul din Corpus Domini din Ferrara, mausoleul familiei d'Este

Age of Steam

David Tutwiller

Manuel Alcedo (Watercolor)

David Tutwiller

David Tutwiller

Manuel Alcedo (Watercolor)

John Constable - Old Steam-Train Driving Through English Countryside

Ed Little - Winter Steam Painting

Don Breckon - Winter Steam

David Tutwiller

David Tutwiller

David Tutwiller

David Tutwiller

David Shepherd - Service by Night

David Shepherd - Giants at Rest

David Shepherd - Flying Scotsman

Claude Monet - Train in the Snow (1875), Museum Marmottan, Paris

Besik Arbolishvili (Georgia) - Blue Train

Béla Tarcsay - Museum Fugitive Ink , pastel, paper 35 x 50 cm Private collection.

Ananta Mandal (indian painter) - Old Railway 2008 Watercolor on Paper

Alan Fearnley

Viețile secrete ale culorilor, de Laura Imai Messina - fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie

Romanul ne introduce într-o Japonie a zilelor noastre, modernă dar cu un respect profund pentru tradiții, o Japonie văzută prin ochii unui privitor pasionat dar totuși din afară, căci autoarea Laura Imai Messina, născută în Italia, s-a stabilit în această țară la o vârstă adultă. Ceea ce nu face însă perspectiva mai puțin interesantă. 

Am hotărât că voi citi cartea asta înaintea multor altora care își așteptau rândul, după o simplă răsfoire, când ochii mi-au căzut pe o referire la filosofia lui Emil Cioran, făcută de personajul principal al poveștii, Mio. Pentru mine, un roman al cărui autor l-a citit pe Cioran, mai apoi alegând să-l strecoare chiar în gura personajelor sale, merită citit.

Mio este o tânără care a crescut într-un atelier de confecționat kimonouri, înconjurată de valuri de mătase de toate culorile, respirând mirosul vopselurilor proaspăt aplicate, urmărind cu ochii ei de copil cu câtă migală se plăsmuiesc broderiile atât de apreciate de clientele în căutarea veșmântului perfect pentru ziua căsătoriei lor. Tatăl este iubitor, muncitor și tăcut, mama însă o cam repede, mai ales când Mio descrie culorile tuturor lucrurilor din jur într-o manieră atât de detaliată și expresivă încât devine ciudat. Că Mio nu este la fel ca ceilalți copii când vine vorba de culori, îi provoacă mamei adevărate stări de panică și angoasă, fiindu-i teamă să nu devină ceva grav, mai ales că știe că e ceva moștenit, aspect pe care îl ține secret. Mio însă crește și se bucură de lumea ei colorată și specială, în care fiecare persoană pare să aibă o culoare a ei proprie, ca o marcă unică, invizibilă pentru ceilalți dar care ne însoțește pe tot parcursul vieții.

Viețile secrete ale culorilor e un roman despre frumusețea vieții în ciuda încercărilor, despre întâlniri care nu sunt deloc întâmplătoare și care ne pot îmbogăți, despre propriile noastre neputințe care își pot găsi completare în celălalt, despre povești surprinzătoare pe care le poți afla despre tine și cei apropiați ție când te aștepți mai puțin.