Freddie Mercury - de la taraba cu chilipiruri din Kensington Garden la o colecție de obiecte si opere de artă demne de Sotheby's

Începând cu 6 septembrie 2023, poate nu întâmplător la o zi de la ziua de naștere, casa de licitații Sotheby's pune la vânzare nu mai puțin de 30000 de obiecte personale ce au aparținut lui Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Obiectele au înfrumusețat zeci de ani casa lui din Londra, Garden Lodge, pe care i-a lăsat-o moștenire după moarte, iubitei și confidentei sale, Mary Austin. 

Freddie Mercury a iubit excesul în toate formele lui. De la nopțile decadente cu prea multă cocaină, prea mult alcool ori prea mulți iubiți de-o seară din "Triunghiul Bermudelor", cum era numită zona centrală și rău famată din München-ul anilor 80 ori din pleiada de baruri gay din vechiul Meat Packing District din New York, până la cheltuielile exorbitante pe care le făcea de multe ori fără altă justificare în afara purei plăceri de a obține tot ce voia, cât mai mult și totul repede, pe loc. ”Îmi place să cheltuiesc, să cheltuiesc, să cheltuiesc”, spunea el. ”Am cumpărat o casă nouă, recent. Îmi place să cumpăr antichități de la Sotheby's și Christie's. Uneori mă duc la bijutierul Cartier și cumpăr tot magazinul. Fac la fel ca o femeie care își cumpără o pălărie pentru a-și ridica moralul. Uneori mă satur și vreau doar să mă pierd în bani. Dau iama și cheltui și iar cheltui.”

Intrarea de la Garden Lodge

Casa cea nouă era Garden Lodge în Logan Palace, W8, pe care Mary Austin o găsise pentru el. Cu frontoane și în stil edwardian, are 2 etaje și 8 dormitoare și era înconjurată de ziduri înalte din cărămidă roșie care ascundeau casa de orice privire indiscretă de pe stradă. Până să fie pusă la vânzare, aparținuse unui cuiva din familia de bancheri Hoare, aspect care nu l-a lăsat indiferent pe petrecărețul Freddie și care a rebotezat-o imediat ”Whore house”. A făcut destul de multe modificări la ea până să o aducă la nivelul care să corespundă gusturilor sale. Dar a ieșit ceva luxos și cu destul de mult bun gust. A umplut-o cu tablouri, piese de mobilier de epocă și obiecte de artă aduse de peste tot din lume. Îi plăcea mult să amenajeze case, chiar cu câteva săptămâni înainte de a muri, deși era conștient că inevitabilul este foarte aproape, a cumparat un apartament cu trei dormitoare în Montreux, Elveția, pentru care a cumpărat multă mobilă de la Sotheby's. Cu siguranță gustul pentru lucrușoare vechi și cu stil și l-a dezvoltat și pe când, împreună cu colegul de trupă Roger Taylor, ținea o tarabă de haine și chilipiruri Kensington Garden. Cumpărau tot felul de vechituri la prețuri de nimic pe care apoi le vindeau cu mult tupeu la prețuri și de opt ori mai mare. Afacerea cu taraba de vechituri au tinut-o până hăt târziu, când deja erau pe cale să scoată al doilea album al trupei, ”Queen II” și erau deja o trupă destul de cunoscută.

Colecția de la Garden Lodge cuprinde de toate: hainele lui flamboiante cu care concerta, hainele lui din viața de zi cu zi, fotografii, desene și picturi, cărți, fotografii, instrumente muzicale, bijuterii, vase japoneze, sculpturi, pagini in manuscris cu versurile unora dintre cântecele pe care le-a compus, piese de mobilier, ceasuri de interior, premii, sticle de vin sau de șampanie (ce ironie a sorții, să cumperi sticle de vin de colecție și să nu apuci să te bucuri de el!), scrumiere.

Decizia de a lăsa casa și mare parte a averii lui Mary Austin și nu familiei sale, ori ultimului iubit, Jim Hutton, care a stat cu Freddie Mercury până în ultima clipă a vieții, nepăsându-i că avea să fie și el infectat cu HIV, nu a fost pusă la îndoială de nimeni. Față de familia lui, de religie zoroastrieni și veniți în Anglia după revoluția sângeroasa din 1964, când mii de cetățeni au fost măcelăriți pe străzi, Freddie avea un respect distant. Oameni cumsecade, părinții lui trăiau după principiile zoroastriene, fiind cumpătați în toate. Ori poate singurul păcat pe care religia părinților nu îl permitea era homosexualitatea. Așa că Freddie și-a dus viața la o distanță respectuasă de familia lui, fără să fi îndrăznit vreodată să îi pună la curent cu intimitățile lui. Știa că urmarea ar fi fost o dezaprobare totală. Și-a găsit sprijinul în Mary Austin și în iubiții pasageri. Dincolo de câteva voci care au încercat să înțeleagă de ce Mary Austin nu s-a rupt definitiv de Freddie după ce acesta a pus capăt legăturii amoroasă de 6 ani cu ea, deși îi promisese să o ia de soție, încadrând situația la categoria legături bolnăvicioase, majoritatea celor apropiați solistului auu considerat moștenirea e bine meritată. Mary Austin a avut grijă de toate aspectele personale ale vieții lui, organizând casa, având grijă să plătească facturi și personal, să fie totul în orânduială și să aibă el unde trage după concerte sau nopțile pline de excese. A avut grijă de el cu o iubire maternă și i-a suportat toate hachițele, căci nu era ușor de trăit cu Freddie. Ii sărea țandăra din orice, facea un scandal monstru de la orice fleac de prin casă care trebuia sa fie fix cum își dorea el, altfel arunca tot. Se certau mult și mai tot timpul, apoi situația se calma și buna Mary se asigura că totul este pus la punct conform dorințelor lui. După ce a intrat în posesia casei legal, Mary Austin s-a mutat la Garden Lodge împreună cu sotul ei Mark, un om de afaceri londonez. 

Înainte de licitația propriu-zisă, Sotheby's a expus toate cele 30000 de obiecte pentru ca publicul să se poate bucura de ele până ce fiecare obiect ajunge să fie pus bine la păstrare în diferite colecții particulare împrăștiate în cele patru colțuri ale lumii. Publicul face coadă să vadă mai ales ținutele de scenă, hainele sclipicioase și mulate pentru care Freddie era atât de cunoscut.

Dat mie mi se par mult mai interesante picturile, aproape exclusiv reprezentând femei în splendoarea frumuseții lor și semnate de Eugen von Blaas, James Jacques Joseph Tissot, John Bagnold Burgess, Frederick Yeates Hurlstone, Louis Icart ori Salvador Dali, unele destul de cunoscute și despre care nu știam că atârnau de zeci de ani pe pereții lui Freddie Mercury, ori obiectele de mobilier. Să aruncăm o privire!

Eugen von Blaas - A Mediterranean Beauty

Interior de la Garden Lodge

James Jacques Joseph Tissot - Type of Beauty. Portrait of Mrs. Kathleen Newton

Intrarea de la Garden Lodge

Géza Vastagh - Young Boy Sitting on a Sofa

Mary Austin în interiorul Garden Lodge

Intrarea de la Garden Lodge

Eugen von Blaas - A Rose

Adriano Bonifazi - A Captivated Audience 1876

Constance Rea - Slumber Song

Eugen von Blaas - The Water Carrier

Mary Austin în interiorul Garden Lodge

Frederick Yeates Hurlstone - The Queen of the Spanish Gipsies at the Cuesta of the Alhambra

John Bagnold Burgess - A Spanish Girl

John Bagnold Burgess - The Offering

O sticlă de jad sculptată și un pandantiv cu falus, secolul XX

O jubako [cutie etajată] din lac japonez, perioada Showa, secolul XX

Cutie sovietică din lac Fedoskino, secolul XX

Ceas de șemineu din bronz aurit în stil Ludovic al XVI-lea și din porțelan Sevres, Franța, circa 1880

Trei vase japoneze din lac Wajima decorate cu aur, secolul XX

Henri Weigele - Bust of Diana

Figurină din porțelan Meissen, cunoscută sub numele de "Kugelspielerin", circa 1905

Figurină din porțelan Arlechino, de Zsolnay Pécs, secolul XX

Măsuță franceză din mahon montată pe bronz aurit, sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea

O ramă de oglindă din porțelan, Franța, secolul XX

Figură de vulpe din metal cromat în stil Art Deco, a doua jumătate a secolului al XX-lea

Cufăr din metal aurit și lac negru, începutul secolului XX

Figură de femeie din metal pictată, în stil Art Deco, realizată de J.B. Hirsch, după un desen de Henri Fugere, secolul XX

O vază hexagonală "Rangoon" din porțelan Staffordshire, secolul XX

Louis Icart - Five Prints

Louis Icart - Five Prints 1

Louis Icart - Five Prints 2

Louis Icart - Five Prints 3

Louis Icart - Five Prints 4

Louis Icart - Five Prints 5

Louis Icart - Hunting II

Louis Icart - Leda and the Swan

Louis Icart - Love's Blossom and Pink Slippers

Louis Icart - Love's Blossom and Pink Slippers 1

Louis Icart - Love's Blossom and Pink Slippers 2

Louis Icart - Nine Prints

Louis Icart - Nine Prints 1

Louis Icart - Nine Prints 2

Louis Icart - Nine Prints 3

Louis Icart - Nine Prints 4

Louis Icart - Nine Prints 5

Louis Icart - Nine Prints 6

Louis Icart - Nine Prints 7

Louis Icart - Nine Prints 8

Louis Icart - Nine Prints 9

Louis Icart - The Lacquered Screen

Louis Icart - The Lacquered Screen 1

Louis Icart - The Lacquered Screen 2

Louis Icart - The Lacquered Screen 3

Louis Icart - The Lacquered Screen 4

Louis Icart - The Lacquered Screen 5

Louis Icart - The Lacquered Screen 6

Louis Icart - The Lacquered Screen 7

Louis Icart - The Lacquered Screen 8

Louis Icart - The Lacquered Screen 9

Louis Icart - The Lacquered Screen 10

Louis Icart - Vitesse (Speed II)

Marc Chagall - Le Jugement de Chloé

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 1

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 2

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 3

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 4

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 5

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 6

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 7

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 8

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 9

Salvador Dalí - Les Amours de Cassandre 10

Salvador Dalí - The Divine Comedy (Ten Plates)

Salvador Dalí - The Divine Comedy 1

Salvador Dalí - The Divine Comedy 2

Salvador Dalí - The Divine Comedy 3

Salvador Dalí - The Divine Comedy 4

Salvador Dalí - The Divine Comedy 5

Salvador Dalí - The Divine Comedy 6

Salvador Dalí - The Divine Comedy 7

Salvador Dalí - The Divine Comedy 8

Salvador Dalí - The Divine Comedy 9

Salvador Dalí - The Divine Comedy 10

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Cecilia posing as the poet Robert Herrick's Julia

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Disputation at the Well

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Gossip in a Park

Sir William Russell Flint, R.A., P.R.W.S. - Silver Shade, Languedoc

surse: ”Bohemiam Rhapsody. Adevărata biografie a lui Freddie Mercury”, de Lesley-Ann Jones, www.sothebys.com

Freddie Mercury A World Of His Own Sotheby’s Exhibition 4th August ~ 5th September 2023

Freddie Mercury – muzică, glorie şi moarte

Povești cu glamour... sau nu: Valérie Trierweiler și François Hollande - sfârșit de iubire pe un pat de psihiatrie

François Hollande și Valérie Trierweiler

Orice scriere autobiografica este subiectivă și trebuie citită ca atare. Iar asta nu neapărat pentru că autorul vrea să se pună pe el însuși într-o lumină favorabilă deși, invariabil, toți cei care își scriu autobiografiile fac asta automat, ori să mintă, ci pur și simplu pentru că el își spune propria versiune a poveștii, așa cum a perceput-o el. Ne rămâne nouă, cititorilor, sarcina de a conștientiza acest lucru și de a păstra o anumită rezervă. Mai ales când subiectul se învârte în jurul unor personaje politice. Întotdeauna am citit autobiografiile în două feluri: pe cele ale oamenilor politici cu o doză zdravănă de scepticism, iar pe cele ale artiștilor, scriitorilor, cu ceva mai multă lejeritate. Oricum, egocentrismul transpare destul de bine și de o parte și de alta. Dacă merită să citim astfel de scrieri, categoric da. Pentru că mai dă la o parte din vălul de mister care îi învăluie pe toți acești privilegiați ai sorții,  făcându-ne să credem că sunt niște ființe speciale, cu o groază de calități nemaipomenite pe care noi nu le-am avut niciodată. 

Ori, ”Mulțumesc pentru acest moment”, scrisă de Valérie Trierweiler, partenera de aproape 10 ani a președintelui Franței, François Hollande, la puțin timp după ruptura lor în la începutul lui 2014, pare să fie ceva aparte: este extrem de credibilă. Poate o carte anula viitorul politic al unui președinte care speră la un al doilea mandat și e mereu cu ochii pe sondaje să vadă cât de popular mai este în rândul alegătorilor? Cu siguranță, da. Mai ales că politica merge mână în mână cu imaginea publică și reputația. Alegătorii vor vota mereu pe cel care dă cel mai bine impresia că îi pasă de cei mulți și amărâți, cel care le promite o viață mai bună, cel care e mai simpatic, cel care face glume, cel care e mai arătos fizic. Și dacă un candidat le întrunește pe toate astea la un loc, iată și câștigătorul! Probabil nu doar din cauza acestei cărți, François Hollande nu a mai prins un al doilea mandat, electoratul era oricum dezamăgit de amatorismul guvernului său, cu oameni numiți miniștri nu neapărat pe criteriul competenței, ci mai degrabă pe cel al loialității față de Hollande, dar cu siguranță cartea aceasta a atârnat greu de tot.

Să ne înțelegem, Valérie Trierweiler nu este vreo victimă, nici nu cere simpatia cuiva, până la urmă a experimentat și ea zicala ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”. Și ea s-a lăsat dusă de pasiune cândva și nu a ținut cont că bărbatul care o curtează asiduu e tatăl a 4 copii și aparține de circa 30 de ani altei femei, Ségolène Royal, cu care însă nu a fost căsătorit niciodată și pe care o va părăsi pentru a fi cu ea. La rândul ei, are trei copii și un mariaj reușit, cu acte în regulă, cu un coleg de breaslă de la Paris Match, Denis Trierweiler, un jurnalist erudit, specialist în filosofii germani care, cu eleganță, îi permite să îi poarte numele de Trierweiler și după divorț.

François Hollande și Valérie Trierweiler

Când s-au cunoscut în 1988, Valérie Trierweiler era jurnalistă debutantă la revista Profession Politique, apoi la Paris Match, iar François Hollande își croia un drum în politică în cadrul Partidului Socialist. Drumurile lor se intersectează mereu prin prisma activității profesionale, el o invită adeseori la prânz sau la cină, ea se simte foarte bine în compania acestui bărbat care o face să râdă. Așa că, atunci când François îi propune ca relația lor să devină mai mult decât ceva profesional, Valérie, deși ezită, se aruncă totuși în vâltoare, căci nu poate să se mintă singură: îl iubește așa cum nu și-a iubit niciodată soțul, așa cum nu a iubit pe nimeni până acum. Nici nu mai contează sentimentele rănite ale foștilor parteneri ori familiile destrămate. Cei doi se iubesc cu pasiune, Valérie îl încurajează și susține pe François, care e un ambițios, care și-a propus să devină nici mai mult nici mai puțin decât să devină președintele Franței, țel în slujba căruia va investi orice gest, orice efort.

Așa cum mărturisește Valérie Trierweiler în cartea sa, o dată devenit președinte, François Hollande se schimbă la 180 de grade. Nu mai este bărbatul iubitor, autentic, de care s-a îndrăgostit cu aproape 10 ani în urmă, e mereu pe fugă, nu mai are acces la el ca înainte, mereu se interpun tot felul de intermediari. Valérie înțelege că funcția obligă, că este stresantă și solicitantă. Ceea ce nu înțelege este de ce are impresia că mai degrabă existența ei îl deranjează. Faptul că nu sunt căsătoriți cu acte în regulă e deja o premieră în viața politică franceză. Și deși este fără doar și poate partenera oficială declarată a președintelui, căreia i s-a dat un birou la palatul Elisée, joacă rolul de primă-doamnă și stă alături de el la toate vizitele de stat, mereu este privită ca fiind ”cea nelegitimă”. Apar între ei animozități, împăcări și în ciuda a toate astea, ea este ferm convinsă că iubirea lor va dăinui până la sfârșitul vieții lor. Valérie nu dă mare importanță zvonurilor apărute prin redacțiile de presă, doar și ea e om de presă și știe că de multe ori, zvonurile nu sunt altceva decât... zvonuri. Aude în câteva rânduri de o posibilă legătură între președinte și o anume Julie Gayet, o actriță blondă, provenind dintr-o familie bună, dar se convinge singură că nu trebuie să creadă nimic. E sigură pe iubirea lui François pentru ea, mai ales că de câte ori îl întreabă daca e adevărat, acesta neagă vehement. Și totuși, această Julie Gayet apare mereu ca fiind cea cu care Hollande are totuși o legătură. Trierweiler își ia chiar inima în dinți și o sună pe Gayet să o ia la întrebări. Gayet neagă cu mult talent, doar e actriță, ba chiar nu zice nu când Trierweiler îi cere să facă o dezmințire publică. 

Până într-o zi din ianuarie 2014, când îi parvine informația că peste două zile, revista Closer va publica pe prima pagină fotografii cu președintele părăsind casa lui Julie Gayet, după o noapte petrecută cu actrița. Pus în fața evidenței, Hollande se enervează dar recunoaște legătura, care durează de aproape un an, de fapt. Hollande știe că scandalul care e pe cale să izbucnească e o catastrofă pentru cariera lui politică și încearcă să minimizeze efectele. O anunță sec pe Valérie că va fi un comunicat de presă în care se va anunța oficial despărțirea de ea, dar că ar fi bine ca acesta să fie din partea ambilor. Valérie e șocată: nu numai că este repudiată ca orice concubină a vreunui împărat de Ev Mediu, dar se pretinde de la ea ca înghită hapul fără crâcnire, să se retragă din viața Marelui Om, discret, spășită și să ajute la atenuarea scandalului. Refuză categoric să scrie un comunicat comun, deși Hollande insistă până în ultima clipă. 

Valérie Trierweiler povestește în cartea ei că, în dimineața publicării fotografiilor de către Closer, când scandalul era pe buzele tuturor, a înghițit mai multe somnifere, nedorindu-și să trăiască acea zi fatidică. Că ar fi înghițit și mai multe dacă François Hollande nu s-ar fi luptat cu ea să îi ia punguța cu pastile, aceasta rupându-se și conținutul împrăștiindu-se pe jos în urma confruntării. Că și-a pierdut conștiința și că, după ce s-a trezit peste câteva ore, a decis împreună cu medicii ei că e mai bine să se interneze la secția de psihiatrie a spitalului Pitié Salpetrière. Nu era prima oară când înghițea o supradoză de somnifere ca să facă față realității, ori asta nu era deloc un mod sănătos de a gestiona greutățile, oricare ar fi fost natura acestora. Aici, la Pitié Salpetrière, i se confiscă cele două telefoane mobile pentru a nu fi tulburată de evenimentele care se precipită, iar ofițerul de securitate care i-a fost atribuit încă de la investirea lui Hollande, stă de pază la ușă, deghizat în infirmier. Își recapătă cele două telefoane doar după ce amenință că fuge din spital. Scandalul e de două ori mai mare pentru Hollande, o dată pentru că legătura lui amoroasă e divulgată și încă o dată pentru că partenera oficială zace pe un pat de psihiatrie, cu mintea încețoșată de sedativele administrate. La Elysée s-a luat deja decizia că cel mai bine e ca Valérie să se externeze. Doar că Valérie e prea slăbită pentru a se ține măcar pe picioare, tratamentul administrat o face incapabilă să își reia viața. Lui Hollande i se permite să o viziteze abia după cinci zile. Întâlnirea dintre cei doi de la Pitié Salpetrière durează mai bine de o oră și concluzia e neplăcută pentru Hollande. Valérie nu e încă pregătită să îl piardă pe omul iubit, vrea să iasă din spital, vrea să îl însoțească la întâlnirile oficiale. Lui Hollande nu-i surâde situația, deja a hotărât că nu o mai vrea lângă el cu niciun chip pentru că nu dă deloc bine din punct de vedere politic. Și acesta e momentul în care Trierweiler face poate cea mai gravă acuzație din carte la adresa lui Hollande, aceea că a dispus să i se mărească doza de tranchilizante astfel încât Trierweiler să nu fie în stare să plece din spital și să își pună intențiile în aplicare. Ea spune că deși aflată sub îngrijire medicală, se simțea mult prea rău, tensiunea îi era prea mică, nu se putea ține pe picioare, tranchilizantele o țineau într-o permanentă stare de năuceală. Abia mai târziu, după externare și după ce a reluat firul evenimentelor, ar fi realizat că la origine a fost Hollande. Practic îl aruncă pe Hollande în cloaca celor care nu se sfiesc să facă abuz de putere și influență dacă asta le servește pe moment, iar acest lucru e posibil chiar într-o țară la care o lume întreagă se uită cu admirație, ca la un model de urmat în ale democrației. 

În sfârșit, vine momentul externării și deși încă slăbită, Trierweiler trebuie să facă față circului mediatic în care s-a trezit peste noapte, în care parcă nimeni nu are vreo milă, doar nu e ea cea care a distrus o familie cândva? Trierweiler trebuie să își refacă viața din cioburi, atât cât poate. Încă îl mai iubește pe Hollande mai mult decât orice pe lume, încă îî mai răspunde la mesajele lui de iubire în care își cere iertare și în care o imploră să reia legătura, pretinzând că Gayet nu e decât o rătăcire de moment. Hollande știe că Trierweiler intenționează să scrie o carte și se teme, ar vrea să o împiedice. Ce poate fi mai dezastruos din punct de vedere politic decât o carte scrisă de o femeie rănită? Mai ales pentru un politician care e mereu cu ochii pe sondaje? Ori Trierweiler nu cedează rugăminților lui Hollande, alege să pună capăt, nu poate să îi ierte felul crud în care a tratat-o, fără niciun fel de menajamente, alegând să se descotorosească de ea ca de un accesoriu de care nu mai avea nevoie și ceea ce e mai grav, scrie cartea. O carte care o face credibilă, care sapă bine la temelia imaginii făurite de Hollande timp de atâția ani și care l-a propulsat la Elysée. Politicianul carismatic Hollande, cel care îi fermeca pe jurnaliști și pe alegători cu umorul lui, e practic un politician ca oricare altul: mincinos, duplicitar, care te susține pe față dar te subminează pe din dos, care e mereu cu ochii pe sondaje, un elitist care se simte inconfortabil dacă se amestecă cu sărăcimea, deși pretinde invers, care nu e mânat defel de idealul de a-i servi pe alegătorii care i-au acordat încrederea ci doar de propriile ambiții. Nimic nou, nu-i așa? De aceea zic eu că merită întotdeauna să citim astfel de autobiografii, deși par că nu ne regăsim deloc în astfel de scrieri, că nu au nimic de-a face cu noi. De fapt au mai multă legătură cu noi decât credem: ne trezesc la realitate. Și poate că atunci când mergem la vot, poate punem ștampila ceva mai avizați. 

La zece ani de când a cunoscut-o, deși a reîncercat în nenumărate rânduri să o recucerească pe Valérie Trierweiler, François Hollande s-a căsătorit cu Julie Gayet, aceasta fiind prima lui căsătorie cu acte în regulă. Nu a făcut-o pentru mama celor patru copii ai săi, pentru Ségolène Royal, nu a făcut-o pentru ”femeia vieții lui”, așa cum a numit-o public pe Valérie Trierweiler, cea alături de care a atins culmile puterii. 

Un președinte și o actriță. Nimic nou sub soare, atât de clișeic: puterea care își dorește să posede frumusețea, frumusețea care e fascinată de mirajul puterii. Ce mai rămâne din aproape 10 ani de iubire pasională cu un bărbat fermecător, pentru care ai ales să iți lași cei trei copii și soțul? Cu siguranță nu glamour-ul.

François Hollande și Julie Gayet

François Hollande și Julie Gayet

Căsătoria lui François Hollande și Julie Gayet - 4 iunie 2022

Coco Chanel - când viața bate filmul. Operațiunea Modellhut (Pălăria)

Brandul Chanel, devenit astăzi cel mai exclusivist din lumea modei, a fost creat de o femeie a cărei trăsătură principală de caracter a fost să reușească în viață cu orice preț. Gabrielle „Coco” Chanel nu a cumpănit prea mult la principii morale, la ce se cade și ce se nu. Pur și simplu dacă avea un interes direct, căuta să își atingă scopul fără prea multe fasoane și la gura lumii se uita abia pe urmă, dacă nu deloc. Așa s-ar explica poate și legăturile ei cu diverși naziști de rang înalt din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe timpul ocupării Franței de către Germania lui Hitler. Unele biografii recente o declară fățiș spioană nazistă, altele o pun în categoria celor care au ales să aibă de-a face cu dușmanul deși putea foarte bine să nu se compromită, bogată fiind. Cert este că nimeni nu poate să aducă dovezi precum că ar fi spionat, rămânând pentru totdeauna ținta blamului public de a fi fost în cârdășie cu acei ofițeri SS, o pată pe care s-a străduit din răsputeri să o facă uitată. Totul a pornit din iubirea ei pentru Hans Gunther von Dincklage, un dandy german provenit dintr-o familie de nobili de țară din Hanovra și trimis în Franța cu chipurile cu treburi fără de însemnătate pe lângă ambasada Germaniei de la Paris. Ori în vremuri de război, nimeni nu călătorea în țări străine doar pentru treburi insignifiante. Era clar pentru toată lumea că von Dincklage face mult mai mult, deși nimeni nu a putut să demonstreze vreodată ca acesta ar fi făcut spionaj, deoarece nu s-a găsit niciun crâmpei de act oficial despre activitatea lui, în condițiile în care, se știe, germanilor le plăcea să arhiveze cu atâta minuțiozitate totul. Tocmai lipsa aceasta de orice urmă îl face cu adevărat suspect. Când Coco l-a întâlnit în 1940, ea avea cu 13 ani mai mult decât el, el era o frumusețe de bărbat, un bun dansator pe care doamnele și-l smulgeau la dans pe la serate, pe când ea, la ai ei 57 de ani, scotea în lume o figură destul de ofilită. Dar ea era bogată și era un nume, așa că legătura dintre cei doi s-a înfiripat repede. Așadar, în timp ce Rezistența Franceză lupta eroic pentru a salva compatrioți și a ucide dușmani, în timp combatanții clandestini se ascundeau prin subsoluri suferind de foame, frig riscând în orice clipă să fie prinși, torturați și uciși, în acest timp bogata doamnă Chanel dansa și se iubea cu acest fost propagandist neamț ale cărui treburi actuale rămâneau un mister. 

Prin acest von Dincklage, Coco Chanel ajunge să se amestece într-o afacere pentru care avea să fie stigmatizată mult timp încă de la terminarea războiului. După ce Roosvelt și Churchill au făcut o declarație la unison că pacea nu putea veni decât cu o capitulare totală a Germaniei, mulți care se săturaseră de război au simțit nevoia să facă ceva, să ajute la o grăbire a păcii, să mijlocească negocieri, întrevederi între cele două părți poate poate se ajunge la o pace mai rapidă. Poate că asta a motivat-o și pe Chanel, cine poate ști? Cert este că șefului spionajului german, Walter Schellenberg, i se aduce la cunoștință o propunere din partea doamnei Chanel care se pune la dispoziție pentru o misiune în Spania unde, prin Ambasada Marii Britanii de la Madrid, i-ar putea transmite însuși lui Churchill un mesaj de negociere de pace între Germania si Marea Britanie. Argumentele ei sunt numele de răsunet mondial, relațiile ei printre marii oameni politici ai prezentului și faptul că îl cunoaște intim pe Churchill, deci ar avea acces la el. O înțelegere doar între Marea Britanie și Germania era ceva de neconceput pentru Churchill, lăsa Franța și celelalte puteri ale Antantei pe dinafară și era mai curând un avantaj pentru Germania. Intrigat, Walter Schellenberg nu zice nici nu nici da la început, apoi se lasă convins. 

Coco Chanel și Vera Bate Lombardi

De fapt, Chanel mințea: nu ea îl cunoștea atât de bine pe Churchill ci o fostă prietenă și asociată de-a ei, Vera Bate Lombardi, cu care nu se mai văzuse de mai mulți ani, care se stabilise de ceva timp la Roma și care habar nu avea ce îi rezervă soarta, prin mâna lui Chanel. Vera este englezoaică de origine, rudă cu familia Windsor, ea are relațiile la nivel înalt pe care si le proclamă ca fiind ale ei Gabrielle. Pe Vera ar fi primit-o Churchill să o asculte, nu pe ea. Așadar, ușa care se putea deschide către cel de care depinde soarta războiului poartă numele de Vera. Când Chanel primește vestea că poate pleca la Madrid, operațiunea căpătând numele de Modellhut (Pălăria), le face naziștilor o cerere neașteptată: să i se aprobe să aibă cu ea pe drum o doamnă de companie, nimeni alta decât Vera, motivând că niciodată nu a călătorit singură. Schellenberg nu prea înțelege capriciul, dar cum Chanel refuză să plece de una singură, acceptă si asta. Este căutată Vera la Roma, i se înmânează o scrisoare din partea lui Coco Chanel care o invită degrabă la Paris pentru a o ajuta să își redeschidă casa de modă, pe care o închisese la începutul războiului, scrie ea. Doar că Vera refuză categoric. Nu vrea să părăsească Italia, ocupată și aceasta în mare parte de nemți. Vrea să stea pe loc mai ales că soțul i se ascunde în teritoriile încă necucerite. În plus, nu înțelege de ce, după atâția ani de tăcere, Gabrielle se trezește în plin război să apeleze la ea, trebuie sigur să fie ceva mai mult la mijloc. La câteva zile după refuz, Vera este arestată de către o altă facțiune SS pe motiv de spionaj pentru Anglia și este azvârlită în închisoare laolaltă cu prostituatele și toți derbedeii vremii unde petrece vreo două săptămâni. Nu este mâna lui Walter Schellenberg, dar asta arată clar că nu se putea mișca nimic fără să știe careva din SS. Probabil că nici lui Gabrielle nu i-a trecut prin cap că se putea ajunge atât de departe, dar când te încurci cu SS-iști, la ce te poți aștepta? Când află de arest, Schellenberg se grăbește să o scoată din închisoare, căci o doamnă de așa rang înalt salvată de la necaz nu poate fi decât îndatoritoare, un avantaj pentru el. Singurul lucru pe care Vera trebuie să îl facă in schimbul eliberării este plecarea la Paris, unde e așteptată de Chanel. Acum îi este cât se poate de clar Verei că treaba e mai mult decât o nenorocită de casă de modă și că Chanel e mână în mână cu dușmanul. Refuză din nou să plece, apoi brusc acceptă, cine știe cum o fi fost convinsă. 

Coco Chanel și Hans Gunther von Dincklage

Chiar dacă ar fi fost vorba doar despre casa de modă, doar despre afaceri, faptul că Chanel are atâta trecere printre naziști încât dispune de ajutorul lor, o pune în ipostaza de blamat de simpatizantă sau colaboratoare. Ajunsă la Paris cu inima cât un purice căci se temea că o vor ucide naziștii pe drum, Gabrielle nu îi dezvăluie Verei nimic din planurile sale secrete. O informează că vor călători la Madrid, că aici vrea să își relanseze casa de modă și o ține sub supraveghere strictă, nelăsând-o să ia legătura cu cineva din afara locuinței. Doar că Vera nu e proastă, speră că o dată ajunsă la Madrid, să poată ajunge la Ambasada Marii Britanii de unde să poată cere ajutor. La Paris ar fi fost cu neputință. 

Cele două foste prietene călătoresc împreună în Spania cu permise de libere trecere germane. Ajunse la Madrid, Coco o lasă pe Vera instalată la hotelul Ritz și sub pretextul că are de făcut niște târguieli importante, iese. De fapt fuge la ambasadă să pună la cale ce avea în cap. Vera, văzându-se brusc nesupravegheată, nu stă pe gânduri și fuge și ea la aceeași ambasadă să ceară ajutor. Astfel, cele două femei se regăsesc în aceeași clădire dar în camere separate, în același timp, spunând oficialilor englezi două povești care se bat cap în cap: una cere să i se înlesnească o întrevedere cu prim-ministrul, cealaltă, speriată, povestește de Chanel si mascarada ei, de călătoria fără voia ei, de permisele germane și cere să fie repatriată în Italia. La plecare, ca într-o veritabilă scenă de film cu spioni, cele două femei dau nas în nas la ușa de ieșire. Niciuna nu se aștepta să o regăsească acolo pe cealaltă. Tulburate, neștiind ce să îngaime, cele două se privesc un timp în tăcere. Prima care își recapătă sângele rece este Chanel care o ia de acolo pe Vera și ambele părăsesc ambasada. Urmarea episodului de la ambasadă este că Chanel nu mai are încotro și îi spune Verei adevăratul motiv al prezenței ei la Madrid. Poveștile contradictorii ale celor două femei i-au pus în încurcătură și i-au făcut să le privească cu suspiciune pe cei de la Ambasadă. Datorită rangului sau celebrității lor, cele două nu au fost refuzate fățiș: vor să se întâlnească cu Churchill? Fie, poate cândva. Doar că râvnita întâlnire nu avea să se mai petreacă vreodată, întrucât marele om de stat se îmbolnăvește subit după o călătorie la Teheran. O lume întreagă se teme pentru viața lui. Iar când își revine, nu mai și timp pentru afaceri mărunte ca o întrevedere cu Chanel. 

Așa-numita operațiune Modellhut cade cu brio și Gabrielle se întoarce la Paris cu mâinile goale și fără Vera care decide să rămână în Spania și să pună cât mai multă distanță între ea și fosta ei asociată și prietenă. În urma eșecului misiunii, Chanel face o călătorie la Berlin pentru a da explicații lui Schellenberg. Călătorește cu bine până în capitala nazismului și se întoarce cu bine.  La sfârșitul războiului, un Comitet de epurare se înființează pentru a-i pedepsi pe toți cei care au fraternizat sub o formă sau alta cu inamicul. Se fac arestări, se lasă cu oprobiu public. Coco Chanel nu scapă nici ea raziilor Comitetului: este arestată. Îi privește nervoasă și de sus pe cei care vin să o ridice. Cum îndrăznesc ei să se atingă de ea? Arestul durează însă doar câteva ore, căci de undeva de sus, nu se știe însă din partea cui, vine ordin să fie lăsată în pace. Speriată, Chanel se autoexilează în Elveția unde își pusese de mult timp averea la adăpost. Acolo se regăsesc cei doi amanți, Chanel și von Dincklage, care nu își mai află menirea în Gernania natală de după război și trage la averea Chanel ca muștele la miere. Cei doi sunt mereu văzuți împreună, se crede că sunt de fapt căsătoriți. Legătura e tumultoasă, se spune că bătăile sunt destul de frecvente, inițiativa lor venind din ambele părți. 

Soarta lui Walter Schellenberg este mai complicată: ajunge pe banca acuzaților a celebrului proces de la Nurnberg  în cadrul căruia primește o sentință de 6 ani de închisoare, cea mai blândă cu putință, pentru că acceptă să colaboreze. Este însă grav bolnav de ficat și după eliberarea la doar doi ani după condamnare pe motive de sănătate. Gabrielle Chanel este cea care îi va plăti cheltuielile de întreținere, poate pentru a-l îndatora, căci omul e hotărât să își scrie memoriile. Iar în acele memorii poate veni vorba și despre ea și ce a făcut în timpul ocupației. Așa că plătește. Moartea Verei în 1947, urmată de cea a lui Schellenberg în 1952, o mai liniștesc puțin, principalii martori care ar fi putut să ofere dovezi despre operațiunea Modellhut au dispărut din scenă. Tot ce rămâne este doar bănuiala niciodată cu putință de dovedit: Chanel câștigă încă o dată în trânta cu viața. 

Coco Chanel fotografiată de Cecil Beaton pentru Vogue în 1963.