Brandul Chanel, devenit astăzi cel mai exclusivist din lumea modei, a fost creat de o femeie a cărei trăsătură principală de caracter a fost să reușească în viață cu orice preț. Gabrielle „Coco” Chanel nu a cumpănit prea mult la principii morale, la ce se cade și ce se nu. Pur și simplu dacă avea un interes direct, căuta să își atingă scopul fără prea multe fasoane și la gura lumii se uita abia pe urmă, dacă nu deloc. Așa s-ar explica poate și legăturile ei cu diverși naziști de rang înalt din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe timpul ocupării Franței de către Germania lui Hitler. Unele biografii recente o declară fățiș spioană nazistă, altele o pun în categoria celor care au ales să aibă de-a face cu dușmanul deși putea foarte bine să nu se compromită, bogată fiind. Cert este că nimeni nu poate să aducă dovezi precum că ar fi spionat, rămânând pentru totdeauna ținta blamului public de a fi fost în cârdășie cu acei ofițeri SS, o pată pe care s-a străduit din răsputeri să o facă uitată. Totul a pornit din iubirea ei pentru Hans Gunther von Dincklage, un dandy german provenit dintr-o familie de nobili de țară din Hanovra și trimis în Franța cu chipurile cu treburi fără de însemnătate pe lângă ambasada Germaniei de la Paris. Ori în vremuri de război, nimeni nu călătorea în țări străine doar pentru treburi insignifiante. Era clar pentru toată lumea că von Dincklage face mult mai mult, deși nimeni nu a putut să demonstreze vreodată ca acesta ar fi făcut spionaj, deoarece nu s-a găsit niciun crâmpei de act oficial despre activitatea lui, în condițiile în care, se știe, germanilor le plăcea să arhiveze cu atâta minuțiozitate totul. Tocmai lipsa aceasta de orice urmă îl face cu adevărat suspect. Când Coco l-a întâlnit în 1940, ea avea cu 13 ani mai mult decât el, el era o frumusețe de bărbat, un bun dansator pe care doamnele și-l smulgeau la dans pe la serate, pe când ea, la ai ei 57 de ani, scotea în lume o figură destul de ofilită. Dar ea era bogată și era un nume, așa că legătura dintre cei doi s-a înfiripat repede. Așadar, în timp ce Rezistența Franceză lupta eroic pentru a salva compatrioți și a ucide dușmani, în timp combatanții clandestini se ascundeau prin subsoluri suferind de foame, frig riscând în orice clipă să fie prinși, torturați și uciși, în acest timp bogata doamnă Chanel dansa și se iubea cu acest fost propagandist neamț ale cărui treburi actuale rămâneau un mister.
Prin acest von Dincklage, Coco Chanel ajunge să se amestece într-o afacere pentru care avea să fie stigmatizată mult timp încă de la terminarea războiului. După ce Roosvelt și Churchill au făcut o declarație la unison că pacea nu putea veni decât cu o capitulare totală a Germaniei, mulți care se săturaseră de război au simțit nevoia să facă ceva, să ajute la o grăbire a păcii, să mijlocească negocieri, întrevederi între cele două părți poate poate se ajunge la o pace mai rapidă. Poate că asta a motivat-o și pe Chanel, cine poate ști? Cert este că șefului spionajului german, Walter Schellenberg, i se aduce la cunoștință o propunere din partea doamnei Chanel care se pune la dispoziție pentru o misiune în Spania unde, prin Ambasada Marii Britanii de la Madrid, i-ar putea transmite însuși lui Churchill un mesaj de negociere de pace între Germania si Marea Britanie. Argumentele ei sunt numele de răsunet mondial, relațiile ei printre marii oameni politici ai prezentului și faptul că îl cunoaște intim pe Churchill, deci ar avea acces la el. O înțelegere doar între Marea Britanie și Germania era ceva de neconceput pentru Churchill, lăsa Franța și celelalte puteri ale Antantei pe dinafară și era mai curând un avantaj pentru Germania. Intrigat, Walter Schellenberg nu zice nici nu nici da la început, apoi se lasă convins.
Coco Chanel și Vera Bate Lombardi
De fapt, Chanel mințea: nu ea îl cunoștea atât de bine pe Churchill ci o fostă prietenă și asociată de-a ei, Vera Bate Lombardi, cu care nu se mai văzuse de mai mulți ani, care se stabilise de ceva timp la Roma și care habar nu avea ce îi rezervă soarta, prin mâna lui Chanel. Vera este englezoaică de origine, rudă cu familia Windsor, ea are relațiile la nivel înalt pe care si le proclamă ca fiind ale ei Gabrielle. Pe Vera ar fi primit-o Churchill să o asculte, nu pe ea. Așadar, ușa care se putea deschide către cel de care depinde soarta războiului poartă numele de Vera. Când Chanel primește vestea că poate pleca la Madrid, operațiunea căpătând numele de Modellhut (Pălăria), le face naziștilor o cerere neașteptată: să i se aprobe să aibă cu ea pe drum o doamnă de companie, nimeni alta decât Vera, motivând că niciodată nu a călătorit singură. Schellenberg nu prea înțelege capriciul, dar cum Chanel refuză să plece de una singură, acceptă si asta. Este căutată Vera la Roma, i se înmânează o scrisoare din partea lui Coco Chanel care o invită degrabă la Paris pentru a o ajuta să își redeschidă casa de modă, pe care o închisese la începutul războiului, scrie ea. Doar că Vera refuză categoric. Nu vrea să părăsească Italia, ocupată și aceasta în mare parte de nemți. Vrea să stea pe loc mai ales că soțul i se ascunde în teritoriile încă necucerite. În plus, nu înțelege de ce, după atâția ani de tăcere, Gabrielle se trezește în plin război să apeleze la ea, trebuie sigur să fie ceva mai mult la mijloc. La câteva zile după refuz, Vera este arestată de către o altă facțiune SS pe motiv de spionaj pentru Anglia și este azvârlită în închisoare laolaltă cu prostituatele și toți derbedeii vremii unde petrece vreo două săptămâni. Nu este mâna lui Walter Schellenberg, dar asta arată clar că nu se putea mișca nimic fără să știe careva din SS. Probabil că nici lui Gabrielle nu i-a trecut prin cap că se putea ajunge atât de departe, dar când te încurci cu SS-iști, la ce te poți aștepta? Când află de arest, Schellenberg se grăbește să o scoată din închisoare, căci o doamnă de așa rang înalt salvată de la necaz nu poate fi decât îndatoritoare, un avantaj pentru el. Singurul lucru pe care Vera trebuie să îl facă in schimbul eliberării este plecarea la Paris, unde e așteptată de Chanel. Acum îi este cât se poate de clar Verei că treaba e mai mult decât o nenorocită de casă de modă și că Chanel e mână în mână cu dușmanul. Refuză din nou să plece, apoi brusc acceptă, cine știe cum o fi fost convinsă.
Coco Chanel și Hans Gunther von Dincklage
Chiar dacă ar fi fost vorba doar despre casa de modă, doar despre afaceri, faptul că Chanel are atâta trecere printre naziști încât dispune de ajutorul lor, o pune în ipostaza de blamat de simpatizantă sau colaboratoare. Ajunsă la Paris cu inima cât un purice căci se temea că o vor ucide naziștii pe drum, Gabrielle nu îi dezvăluie Verei nimic din planurile sale secrete. O informează că vor călători la Madrid, că aici vrea să își relanseze casa de modă și o ține sub supraveghere strictă, nelăsând-o să ia legătura cu cineva din afara locuinței. Doar că Vera nu e proastă, speră că o dată ajunsă la Madrid, să poată ajunge la Ambasada Marii Britanii de unde să poată cere ajutor. La Paris ar fi fost cu neputință.
Cele două foste prietene călătoresc împreună în Spania cu permise de libere trecere germane. Ajunse la Madrid, Coco o lasă pe Vera instalată la hotelul Ritz și sub pretextul că are de făcut niște târguieli importante, iese. De fapt fuge la ambasadă să pună la cale ce avea în cap. Vera, văzându-se brusc nesupravegheată, nu stă pe gânduri și fuge și ea la aceeași ambasadă să ceară ajutor. Astfel, cele două femei se regăsesc în aceeași clădire dar în camere separate, în același timp, spunând oficialilor englezi două povești care se bat cap în cap: una cere să i se înlesnească o întrevedere cu prim-ministrul, cealaltă, speriată, povestește de Chanel si mascarada ei, de călătoria fără voia ei, de permisele germane și cere să fie repatriată în Italia. La plecare, ca într-o veritabilă scenă de film cu spioni, cele două femei dau nas în nas la ușa de ieșire. Niciuna nu se aștepta să o regăsească acolo pe cealaltă. Tulburate, neștiind ce să îngaime, cele două se privesc un timp în tăcere. Prima care își recapătă sângele rece este Chanel care o ia de acolo pe Vera și ambele părăsesc ambasada. Urmarea episodului de la ambasadă este că Chanel nu mai are încotro și îi spune Verei adevăratul motiv al prezenței ei la Madrid. Poveștile contradictorii ale celor două femei i-au pus în încurcătură și i-au făcut să le privească cu suspiciune pe cei de la Ambasadă. Datorită rangului sau celebrității lor, cele două nu au fost refuzate fățiș: vor să se întâlnească cu Churchill? Fie, poate cândva. Doar că râvnita întâlnire nu avea să se mai petreacă vreodată, întrucât marele om de stat se îmbolnăvește subit după o călătorie la Teheran. O lume întreagă se teme pentru viața lui. Iar când își revine, nu mai și timp pentru afaceri mărunte ca o întrevedere cu Chanel.
Așa-numita operațiune Modellhut cade cu brio și Gabrielle se întoarce la Paris cu mâinile goale și fără Vera care decide să rămână în Spania și să pună cât mai multă distanță între ea și fosta ei asociată și prietenă. În urma eșecului misiunii, Chanel face o călătorie la Berlin pentru a da explicații lui Schellenberg. Călătorește cu bine până în capitala nazismului și se întoarce cu bine. La sfârșitul războiului, un Comitet de epurare se înființează pentru a-i pedepsi pe toți cei care au fraternizat sub o formă sau alta cu inamicul. Se fac arestări, se lasă cu oprobiu public. Coco Chanel nu scapă nici ea raziilor Comitetului: este arestată. Îi privește nervoasă și de sus pe cei care vin să o ridice. Cum îndrăznesc ei să se atingă de ea? Arestul durează însă doar câteva ore, căci de undeva de sus, nu se știe însă din partea cui, vine ordin să fie lăsată în pace. Speriată, Chanel se autoexilează în Elveția unde își pusese de mult timp averea la adăpost. Acolo se regăsesc cei doi amanți, Chanel și von Dincklage, care nu își mai află menirea în Gernania natală de după război și trage la averea Chanel ca muștele la miere. Cei doi sunt mereu văzuți împreună, se crede că sunt de fapt căsătoriți. Legătura e tumultoasă, se spune că bătăile sunt destul de frecvente, inițiativa lor venind din ambele părți.
Soarta lui Walter Schellenberg este mai complicată: ajunge pe banca acuzaților a celebrului proces de la Nurnberg în cadrul căruia primește o sentință de 6 ani de închisoare, cea mai blândă cu putință, pentru că acceptă să colaboreze. Este însă grav bolnav de ficat și după eliberarea la doar doi ani după condamnare pe motive de sănătate. Gabrielle Chanel este cea care îi va plăti cheltuielile de întreținere, poate pentru a-l îndatora, căci omul e hotărât să își scrie memoriile. Iar în acele memorii poate veni vorba și despre ea și ce a făcut în timpul ocupației. Așa că plătește. Moartea Verei în 1947, urmată de cea a lui Schellenberg în 1952, o mai liniștesc puțin, principalii martori care ar fi putut să ofere dovezi despre operațiunea Modellhut au dispărut din scenă. Tot ce rămâne este doar bănuiala niciodată cu putință de dovedit: Chanel câștigă încă o dată în trânta cu viața.
Coco Chanel fotografiată de Cecil Beaton pentru Vogue în 1963.
