Când privești picturile lui Pedro Roldán Molina îți spui că lumea nu are cum să fie mai frumoasă de atât. E un univers acolo atât de tihnit în care apa este atât de limpede și curată încât oglindește la perfecție lumea de deasupra și pe luciul căreia bărcile, legănându-se domol, își așteaptă vâslașii, în care și nopțile sunt luminate într-un fel protector împotriva întunericului, în care parcă nici iernile nu sunt friguroase. Prezența umană este una doar ghicită fie în spatele ferestrelor cald luminate pe timp de noapte, fie în interiorul răcoros al caselor de un alb strălucitor, fie la slujba ținută în bisericuțele cu turle înalte ce domină totul în jur. Privești și te întrebi unde a putut să vadă Roldán Molina atâta frumusețe. Privești și te bucuri că a ales să o transpună pe pânză ca noi toți să ne putem bucura de, măcar pentru puțin, de siguranța că lumea nu se va sfârși niciodată, că nici un pericol nu amenință de nicăieri.
