O primă-doamnă cum nu s-a mai văzut
Imediat după instalarea în funcție a soțului ei, Eva Maria a început să viziteze fabrici și să taie panglici de inaugurare a tot felul de instituții. Practic, era prezentă pretudindeni, veșnic neobosită, ideea fiind să nu scape nici o ocazie de a vorbi oamenilor despre măreția lui Perón. Voia să fie cât mai elegantă și cât mai strălucitoare, astfel încât simpla ei apariție să fie asemuită cu cea a unei raze de soare care poate lumina și cele mai întunecate cătune ale Argentinei. Cum nu se pricepea la modă sau la etichetă, a apelat la soția liderului majorității din Congres, Ricardo Guardo, s-o sfătuiască. Astfel, Liliane Guardo, mamă a patru copii, era nevoită să-și lase familia pe locul doi, pentru a fi mereu la dispoziția nevestei lui Perón. Elegantă și inteligentă, ea trebuia să fie un fel de doamnă de onoare și profesor de bune maniere, hotărând toalete și veghind ca Eva Maria să nu se facă de râs. Când aceasta nu se îmbrăca după sfaturile ei, arăta ca o caraghioasă, cu ținute care nu se potriveau, părând de-a dreptul sărăcăcioase. Lui Liliane, poziția aceasta nu-i convenea defel, mai ales că nu prea mai apuca să-și vadă copiii dar, în ciuda plângerilor ei repetate, nu i s-a permis s-o părăsească pe Eva Maria. În ceea ce privește toaletele și bijuteriile, totul era asigurat în cel mai simplu mod cu putință: notele de plată nu erau niciodată achitate! S-a ajuns până acolo încât bijutierii, disperați, ascundeau cele mai bune bijuterii ori de câte ori erau anunțați că prima-doamnă urma să vină în magazinele lor. Mai mult, toți cei care veneau în vizită la președinte cu diferite cereri, trebuiau să aducă obligatoriu cadouri pentru Eva Maria.
Într-un mod cu totul abuziv, Eva Maria a devenit proprietara ziarului Democracia care a ajuns să scrie orice altceva, numai despre democrație nu: paginile îi erau acum pline de toaletele elegante și discursurile sale adulative despre soțul ei. Implicarea și afișarea ei prea evidente nu erau deloc bine văzute în cercurile opoziției, mai ales că era o femeie într-o lume a bărbaților care considerau că rolul femeii era acela de a sta la cratiță și de a-și servi cu devotament soțul. A devenit ținta preferată a glumelor și bancurilor deloc măgulitoare cu privire la trecutul ei. Spre exemplu, unul dintre cele mai răspândite bancuri îi înfățișa pe Perón și pe Evita, toată numai blănuri și bijuterii, la Judecata de Apoi, în fața sfântului Petru. La un moment dat, Perón îl calcă pe picior pe sfântul Petru care exclamă: ”Puta!” (curvă). Evita face un pas înainte.
Eva Perón în 1947
Cam așa stăteau lucrurile pentru soția lui Perón în 1947, la doar un an de la câștigarea alegerilor. Atât ea cât și Perón erau conștienți că exista o mare ostilitate față de ei, mai ales din partea elitelor, asta făcându-i să stea mereu cu ochii în patru. În ideea de a câștiga ceva mai mult prestigiu și legitimitate, chiar și în afara țării, Perón a hotărât că ar fi foarte bine dacă Eva Maria ar face un turneu european. O invitație de a vizita Spania venise deja din partea generalului Franco. Spania lui Franco era din ce în ce mai izolată în Europa și își căuta aliați cu care să facă schimburi comerciale. Invitația îi fusese trimisă lui Perón, dar acesta, pentru ca Argentina să nu sufere din cauza asocierii cu Franco, a hotărât s-o trimită doar pe Eva Maria. Mai mult, ca să nu se facă direct legătura cu Spania, au fost vizate mai multe țări: Italia, Vatican, Portugalia, Franța, Monte Carlo și Elveția.
Două avioane au plecat din Argentina spre Europa, unul cu prima-doamnă și întreg staful ei, cel de-al doilea fiind încărcat cu toalete. Franco a tratat-o ca pe o regină! La Vatican, a fost primită de Papă. A vrut să viziteze și Marea Britanie, dar programul ei nu s-a potrivit deloc cu cel al reginei, aflată pe punctul de plecare în vacanța anuală la Balmoral. Orgolioasă, Evita nu a vrut defel să-și devanseze data vizitei în Marea Britanie, astfel încât să o mai prindă pe regină la Londra, așa că i-a întors spatele. La Paris, Evita a stat la hotelul Ritz, a fost plimbată cu mașina generalului de Gaulle și i s-a acordat Legiunea de Onoare. În cinstea ei s-a dat și o recepție la Cercle d'Amérique unde, într-o superbă sală cu marmură, a fost prezent întregul corp diplomatic din America Latină, femeile făcându-i chiar reverențe. În seara aceea, Evita a purtat o rochie aurie, strâmtă și decoltată, toată lumea admirându-i bijuteriile imense și tocurile împodobite ale pantofilor. Înainte de a părăsi Parisul, și-a lăsat măsurile la doi creatori de modă celebri, Christian Dior și Marcel Rochas, pe ale căror creații avea de gând să le poarte.
Dacă în Franța totul a mers ca la carte pentru Evita, în Elveția a fost atacată cu roșii, elvețienii neiubind deloc ceea ce nu avea legătură cu democrația. Una peste alta, turneul prin Europa nu a fost unul de succes. Este adevărat că presa din țările vizitate i-a fost favorabilă, dar asta s-a datorat mai curând faptului că era o apariție strălucitoare, plină de glamour și femeie fiind, a beneficiat de mai multă îngăduință. Politica de stânga a Argentinei, a cărei ambasadoare s-a voit a fi, nu a convins pe nimeni pe vechiul continent. Acasă, opoziția critica de zor costurile uriașe ale deplasării, în comparație cu beneficiile practic inexistente. Două dintre ziarele care îi fusese potrivnice Evei Maria au fost închise repede de către guvern: unul reprodusese un articol ostil din presa britanică, celălalt publicase o caricatură cu Evita sub o ploaie de roșii.
Eva Perón la Paris, 24 iulie 1847
De altfel, regimul lui Perón, ca orice regim dictatorial, presupunea îndepărtarea tuturor celor care nu erau de acord cu ei. Pentru început, apelau la măsurile legale sau la schimbarea victimei din funcția de conducere pe care aceasta, eventual, o deținea. Astfel, nefericitul care îndrăznise să ridice vocea se trezea transferat într-o poziție degradantă, cu mult sub nivelul de pregătire și prost plătită. Și dacă tertipul nu funcționa, se trecea fără amenajamente, la intimidare și amenințări cumplite pe față, chiar cu moartea. Cei care aveau posibilitatea, părăseau țara. Presa a fost cel mai repede pusă cu botul pe labe: ziarele ostile au fost închise pe motive de-a dreptul hilare, cum ar fi zgomotul prea mare al tipografiilor care nu-i lăsau pe onorabilii cetățeni din vecinătate să doarmă noaptea.
Puta devine Santa
Și totuși, regimul soților Perón a fost cel care, în 1947, a acordat, pentru prima oară în istoria Argentinei, drept de vot femeilor. Chiar dacă nu a fost o decizie luată în numele egalității, ci din dorința de a căpăta mult mai ușor niște voturi, măcar a fost un drept câștigat pentru totdeauna. După alți doi ani, Eva Maria a înființat Partidul Femeilor Peroniste, devenind astfel lider politic cu acte în regulă ceea ce-i dădea și legitimitatea necesară de ține discursuri politice. După cum sugerează însuși numele partidului, acesta nu a fost creat în numele emancipării femeilor, ci doar de a-i asigura lui Perón un număr sigur de voturi. Dacă la început, discursurile Evei Maria erau de-a dreptul mediocre, cu timpul, ele au devenit pline de emoție. Nici măcar nu vorbea despre politică, ci despre ea și Perón. Actriță fiind, intuia ce fel de discurs face plăcere oamenilor și nu se sfia să fie teatrală, vorbind cu patos, improvizând de multe ori și ridicând mâinile în aer, întinse către public.
Când nu subjuga mulțimile cu discursurile sale, își petrecea timpul la fundația pe care tocmai o înființase și care îi purta numele. Prin Fundația Eva Perón își propunea să ajute cât mai mulți oameni aflați în nevoie. Se distribuiau alimente și obiecte de primî necesitate cu orice ocazie, în ideea slujirii cultului lui Perón. Cu ce plătea fundația tonele de bunuri pe care le împărțea în dreapta și stânga, puțini au îndrăznit să se întrebe. Cert este că tot mai mulți producători s-au trezit cu cereri de livrare de produse către fundație. Cei care au trimis și facturile după livrarea mărfurilor, s-au trezit cu tot felul de controale ale statului, în urma cărora au fost găsiți cu nereguli și închiși. Așadar, ori cedai șantajului, ori riscai să nu mai ai nici o afacere. Majoritatea trimiteau fundației produsele solicitate fără să mai crâcnească. După un timp, totul a atins un alt nivel mult, mai sofisticat: companiile virau pur și simplu către fundație un procent din tot ceea ce câștigau.
Cum am mai spus, Evita își petrecea mai tot timpul la fundație unde se dedica săracilor. Dăruia orice: de la mobilă, până la medicamente sau proteze dentare. Bineînțeles că tot ceea ce făcea ea putea la fel de bine să fie executat și de angajații fundației, dar ea prefera contactul direct cu oamenii, știind că atenția pe care o acorda și impresia puternică pe care o putea lăsa fiecăruia se transforma într-un vot pentru Perón. Elegantă și frumoasă, în blănuri și purtând bijuterii, prima-doamnă asculta cu mare atenție fiecare nevoie a săracilor Argentinei, veniți din toate colțurile țării. Nu lipseau niciodată presa și fotografii pentru a consemna și fotografia momentele când, strălucitoare și zâmbitoare, ea întindea unui sărac două bancnote.
Evita în iulie 1948 lucrând la fundația ei de întrajutorare
Pentru fiecare jalbă, ea scria repede un bilețel cu ordine către cutare sau cutare funcționar și problema omului se rezolva în cel mai scurt timp. Nimic nu o făcea pe Evita să ezite, nici mirosul greu de sărăcie din sala de așteptare, nici imaginea hidoasă a bolilor celor veniți la ea cu o ultimă speranță. Faptul că zilnic, o mare de săraci erau prezenți în reședința guvernamentală, cu decorurile ei luxoase, nu avea altă urmare decât să impresioneze. Tot timpul, în discursurile la tribună sau când lucra la fundație, Eva Maria amintea mereu oamenilor că și ea a pornit de jos și că n-ar fi devenit nimic fără iubirea scumpilor ei argentinieni și fără Perón. Pe toți deznădăjduiții aceștia, ea îi trata de la egal, având vorbe de alinare pentru fiecare în parte. Spre exemplu, bătrânilor li se adresa întotdeauna cu ”Bunicuțule!”. Nu era însă la fel de tolerantă și duioasă față de funcționarii din subordine care, atunci când i se adresau, trebuiau să își însoțească vorbele cu reverențe. Oamenii căpătau astfel impresia că Evita era una de-a lor, căreia chiar îi pasă de ei. Astfel, ea reprezenta un vis care nu mai părea imposibil de atins.
Evita muncea multe ore în șir, de cele mai multe ori, părăsea fundația mult după miezul nopții, ca la prima oră a dimineții să fie iar prezentă la datorie. Era din ce în ce mai obosită, slăbise mult și cearcăne mari îi apăruseră sub ochi. Cu toate astea, nu se lăsa! Bineînțeles că toate poveștile acestea circulau din om în om și nu aveau cum să nu impresioneze, argentinienii începând să o prețuiască și să o ridice în slăvi. Ceea ce făcea ea zi de zi pentru ei, nu mai făcuse nimeni niciodată! A început să se vorbească despre ea ca despre o sfântă, unii preoți gândindu-se să facă demersuri întru sanctificarea ei, încă din timpul vieții. Iată ce spunea părintele Hernan Benitez despre ea: ”Am văzut-o sărutându-i pe leproși. Am văzut-o sărutându-i pe cei care sufereau de tuberculoză sau cancer. Am văzut-o împărțind dragoste, o dragoste care salvează mila, îndepărtând povara insultei față de săraci pe care o implică actul carității. Am văzut-o îmbrățișând oameni în zdrențe de la care a luat păduchi”. Ori, asemenea gesturi nu aveau cum să nu ducă la imaginea unei sfinte într-o țară eminamente catolică, așa cum este Argentina.
Prin fundația ei, Evita a construit 12 spitale în care condițiile de îngrijire ale bolnavilor erau de-a dreptul de lux pentru epoca aceea, o mie de școli în cele mai sărace zone ale țării dar și patru aziluri de bătrâni. În doar cinci luni, a construit un Oraș al Copiilor, unde găseai de toate, farmacii, bancă, supermarket și unde erau primiți copii din familiile cele mai nevoiașe pentru a fi hrăniți, îmbrăcați și educați. Copiii de aici o duceau mai bine și decât copiii din familii fără probleme de trai.
Evita în 1950, vizitând Orașul Copiilor
Peste tot în aceste instituții, erau la vedere inițialele Evitei, pictate pe fiecare pat de spital, brodate pe fiecare tricou sau ștampilate pe fiecare fiolă de vaccin, astfel încât beneficiarii să nu uite de unde le venea bunăstarea. Toate aceste acte de întrajutorare ale Evitei erau aspru criticate, fiind considerate nerentabile și disproporționate. Cu toate astea, școlile și spitalele ei ar fi funcționat mult și bine dacă nu ar fi fost repede desființate căderea regimului peronist.
Pe lângă scopul propagandistic al acțiunilor ei, Evitei îi făcea cu adevărat plăcere să dăruiască, simțindu-se împlinită cu asta. De multe ori dăruia înainte chiar de a i se cere.
Paranoia, trăsătura de caracter specifică dictatorilor
La începutul anului 1950, cel de-al patrulea an de guvernare pentru soții Perón, pe când tăia o panglică de inaugurare, Evita a leșinat. A fost dusă de urgență la spital unde s-a descoperit că trebuie să i se îndepărteze apendicele, fiind operată. Tot atunci, doctorul Oscar Ivanissevich a descoperit că suferea de cancer de col uterin și i-a propus să se supună unei histerectomii. Nu i-a pomenit cuvântul cancer, doar a făcut-o să înțeleagă că ar avea ceva și că ar fi bine să se mai supună unei operații. Când a auzit, Eva Maria s-a enervat și a refuzat. Era convinsă că doctorul e vândut opoziției și că nu e decât o manevră meschină de a o scoate de pe scena politică pentru o bună perioadă. Nimeni nu poate spune cu precizie când a avut Eva Maria primele simptome de cancer, cert că ea nu a conștientizat niciodată gravitatea bolii de care suferea. După operația de apendicită, ea a muncit și mai mult decât înainte, de parcă ar fi știut cumva că se află deja într-o cursă contra cronometru cu timpul. Perón și medicii au încercat s-o facă să se mai odihnească, să aibă mai multă grijă de ea și să mănânce regulat, dar ea le zădărnicea mereu planurile. S-a mers până acolo încât i-au tăiat firele de la telefon ca să nu mai aibă contact cu lumea de afară, însă ea a reconectat firele și a ascuns telefonul sub pernă ca să nu i se audă soneria. Nici propria ei familie nu prea avea mare influență asupra ei, asta în condițiile în care chiar ar fi avut timp de ea: spre exemplu, mama Juana prinsese gustul pariurilor și-și petrecea cea mai mare parte din timp prin cazinouri.
Tot în acel an, Evita și-a exprimat dorința de a-și scrie memoriile. De fapt, nu ea era cea care scria efectiv cartea, ci un scriitor priceput, ea mărginindu-se să povestească despre viața ei și să semneze la sfârșit. Când i s-a prezentat manuscrisul lui Perón, conținând multe capitole despre o Evita umană, cu neliniști și frustrări, acesta a dat cartea la rescris unui alt scriitor, care a transformat-o total, varianta finală, cea care a văzut lumina tiparului, nefiind decât o tiradă nesfârșită de minciuni, toate menite să servească intereselor politice ale lui Perón. Cu toate acestea, Evita a fost de acord cu modificările și ”Mission of my Life”, o dată apărută, s-a vândut ca pâinea caldă, practic aproape fiecare argentinian având un exemplar acasă, așezat la loc de cinste. Lansarea cărții, din octombrie 1951, s-a făcut în absența ei, fiind prea bolnavă ca să participe.
Dacă Evita nu a înțeles bine cât era de bolnavă, situația nu era aceeași și pentru cei din jur: nu putea ascunde cearcănele, paloarea feței sau picioarele umflate. Putea ascunde însă hemoragiile, febra și durerile abdominale pe care abia le mai suporta. Ca medicii să nu-i facă iar analize, părăsea reședința în fiecare dimineață, astfel încât doctorii nu mai găseau pe cine să mai examineze. Fiind acum un om politic, Evita dorea să candideze și pentru o funcție cât mai sus în aparatul de stat: visa să ajungă vicepreședinte. Pentru Péron, intenția aceasta a soției sale era de-a dreptul irelevantă, căci știa că starea ei de sănătate nu i-ar fi permis să ducă o asemenea îndatorire oficială. Și totuși, când ea i-a spus ca dorește să-și depună candidatura, Péron nu i-a dat voie. Evita, din iubire și supunere, a acceptat să renunțe, neîndrăznind să se opună. Anunțul renunțării l-a făcut în cadrul unui miting, pe 22 august 1951, discursul ei lăsând să se înțeleagă că de fapt, ea nu-și dorește măriri ci doar să fie Evita lor, a oamenilor poporului. În seara aceea, Evita a leșinat de durere. A urmat o lună de dureri cumplite, timp în care medicii au tot încercat să o convingă să accepte să facă niște analize. Când, în sfârșit, a acceptat, diagnosticul a fost clar: cancer de uter în stadiu avansat cu efecte adverse periculoase. Se știe că, atunci când diagnosticul i-a fost comunicat lui Péron, acesta a fost devastat, deși era conștient de mult că boala Evitei era una gravă. Era a doua nevastă care avea să moară răpusă de aceeași boală. Cruntul diagnostic nu i-a fost comunicat și Evitei, din dorința de a o proteja din punct de vedere psihic. Neconștientizând gravitatea bolii, ea continua să refuze operația de histerectomie, acceptând doar să ia pastile și să facă transfuzii de sânge. Nu mai era în stare să fie prezentă la balcon să-l susțină pe Péron în timpul mitingurilor, iar publicul a observat imediat absența ei.
Argentinienilor li s-a spus că Evita lor suferea de o anemie deosebit de puternică. Oamenii de rând au început să se roage pentru sănătatea ei. Era atât de iubită încât ea a fost motivul pentru mulți, deloc religioși din fire, să intre pentru prima dată într-o biserică și să se roage. Bisericile fiind arhipline, se construiau altare și pe stradă.
Așa cum am mai spus, cea mai importantă dată din calendar pentru regimul peronist era 17 octombrie. Evita a ținut neapărat să participe la manifestările din acel an, deși era la capătul puterilor. Astfel, anesteziată de morfină, reușind cât de cât să se țină pe picioare, ea apărut pe balcon pe Plaja de Mayo pentru a primi două decorații, în fața a peste un milion și jumătate de oameni.
Evita pe Plaja de Mayo, 17 octombrie 1951
Era slabă, împuținată, arătând jalnic într-un costum negru care îi era acum prea mare. Când a sosit momentul să vorbească, nu a putut scoate nici un cuvânt. Apoi, în liniștea așteptării, o bufnitură s-a auzit dinspre podium: Evita căzuse. Perón a luat cuvântul, pentru a umple liniștea: a început să vorbească despre multele realizări ale soției sale de până atunci, tonul și stilul folosite fiind de parcă aceasta murise deja. Evita, aflată pe mâinile medicilor, l-a ascultat, apoi, reușind să stea în picioare, a mers la el, l-a îmbrățișat și a luat cuvântul. Cu o voce slabă, răgușită, i-a mulțumit încă o dată pentru viața ei.
Boala și agonia au durat aproape încă un an, timp în care perioadele când se simțea ceva mai bine alternau cu cele când era foarte rău. Când avea câte o zi bună, participa la diverse emisiuni electorale sau la manifestații unde ținea obișnuitele ei discursuri de susținere pentru Peron. A fost o moarte lungă, în văzul tuturor. În cele din urmă, Evita a acceptat să fie operată, vestea spitalizării ei, deși neanunțată, fiind transmisă din gură în gură, peste 20 de mii de oameni înconjurând spitalul ca s-o susțină. Operația a fost făcută de George Pack, un renumit chirurg de la New York, care a fost adus în secret în țară. Tot în secret a și plecat. Oficial, operația a fost executată de un chirurg argentinian. Nici însăși Evita nu a știut cu adevărat cine a operat-o.
Perón a fost reales în funcția de președinte în noiembrie 1951, Evita votându-și soțul din camera-spital amenajată pentru ea la reședința prezidențială. Perón a obținut un rezultat și mai bun decât precedentul, majoritatea voturilor venind de la femei, admiratoarele soției sale.
Evita votându-și soțul în 1951, bolnavă fiind
În mesajele sale, Evita promitea mereu că se va întoarce să-și reia activitățile obișnuite de îndată ce avea să se însănătoșească. La începutul lui 1952, durerile abdominale au revenit, o biopsie arătând că boala recidivase și că nu mai era nimic de făcut. Călătoria pe care o plănuise în Orientul Mijlociu, cât și garderoba pe care o comandase pentru această ocazie nu își mai aveau rostul. De altfel, atunci când au sosit hainele, acestea erau atât de largi, de parcă fuseseră croite pentru altă persoană. Avea veșnic dureri iar medicamentele nu mai făceau față deși lua și doze triple. Discursurile ei au devenit din ce în ce mai agresive la adresa oponenților, deseori cu referiri mesianice la viața de apoi. Ținea neapărat să aibă ieșiri în public, deși cei apropiați încercau să o rețină în apartamentele ei pentru a o feri de o oboseală inutilă. S-a ajuns până acolo încât i s-a asamblat un corset din ghips care să o țină cât de cât dreaptă în mașină, de unde să salute mulțimea.
În iulie 1952, la zece luni de la debutul bolii, Evita mai cântărea doar 38 de kilograme și slăbea cu fiecare zi. Printre argentinienii care habar n-aveau că Evita suferea de cancer, ci doar de un ”declin nervos”, au început să circule povești urâte, incriminatoare pentru Perón cum că își târa soția bolnavă și fragilă după el, aceasta împotrivindu-se și urlând de durere, doar ca să mai capete ceva capital politic.
Evita în ultimele luni de viață, înconjurată de medici
Cea mai răspândită dintre povești era aceea în care Perón, care nu suporta mirosurile emanate de corpul măcinat de boală al soției, nu intra în camera ei decât dacă era nevoit și atunci doar cu o mască pe față care să îl protejeze.
În mai și iunie 1952, ultimele două luni de viață, Evita a fost rareori lucidă. Când se trezea, își lua rămas buni de la cei dragi, dăruindu-le din bijuteriile ei ca suveniruri. Două versiuni ale testamentului ei s-au păstrat, ambele variante începând cu fraze de preamărire pentru Peron, continuând abia apoi cu împărțirea bunurilor. La 26 iulie, într-o dimineață cenușie de iarnă, Evita a fost împărtășită pentru ultima dată. A murit în aceeași seară la orele 20.25. Avea doar 33 de ani, actele oficiale de identitate dând-o chiar mai tânără cu doi ani. Anunțul morții ei a băgat Argentina în cea mai profundă stare de doliu pe care țara a cunoscut-o vreodată.
Un cadavru pentru veșnicie
Corpul Evitei a fost încredințat spre îmbălsămare doctorului Pedro Ara, un profesor de anatomie care își desăvârșise studiile în ”arta morții”, cum o numea el, la Madrid. Corpurile încredințate lui își păstrau aspectul din timpul vieții de dinainte de agoniile bolilor, fără a fi nevoie să scoată vreun organ. Metoda lui presupunea înlocuirea sângelui cu glicerină, plus alte trucuri care dădeau morților aspectul de oameni frumoși care dorm un somn demn. Tot el fusese cel care îmbălsămase și corpul compozitorului Manuel de Falla cu ceva timp înainte. Pentru început, dr. Ara nu trebuia decât să aducă trupul Evitei la un stadiu în care să poată fi prezentat publicului, îmbălsămarea lui special fiind lăsată pe mai târziu, căci necesita timp îndelungat.
După ce corpul a fost gata, acesta a fost așezat într-un sicriu din lemn de cedru cu partea superioară a capacului din sticlă, astfel încât să se poată vedea chipul și trunchiul, după care a fost depus la Ministerul Muncii. În jurul clădirii ministerului, străzile erau blocate de mulțimile adunate pe străzi încă de la anunțul decesului. La nici o zi de la moartea Evitei, deja nu se mai găseau flori în Buenos Aires. Timp de 13 zile oamenii au putut să stea la coadă să o vadă. Ar fi durat mai mult această perioadă de omagiere, dar dr. Ara a fost nevoit să ceară să se pună capăt, căci efectele îmbălsămării lui începuseră să-și arate limitele. După cele 13 zile de expunere, sicriul Evitei a făcut un ultim drum în public, dinspre Ministerul Muncii spre o clădire de pe Calle Azopardo, unde dr. Ara putea să-și desăvârșească opera, în așteptarea construcției unui loc de veci demn de ea.
Procesul de pregătire a corpului Evitei pentru cele veșnice a durat nu mai puțin de un an, timp în care dr. Ara a făcut ce a știut el mai bine. La sfârșit, Evita părea că dormea, părul îi strălucea frumos aranjat, corpul putea să suporte orice contact cu aerul fără ca să fie afectat într-un fel, mai ales datorită aplicării pe el a unui strat protector de plastic și a injectărilor repetate cu substanțe solidificatoare. În acest răstimp, Perón l-a vizitat pe dr. Ara de trei ori pentru a o vedea pe Evita, găsind de fiecare dată o Evită mult mai frumoasă decât la vizita precedentă, gata parcă să se ridice și să-și reia viața de acolo de unde o lăsase. Metoda doctorului Ara era una ireversibilă, corpul urmând să rămână la fel de intact de acum înainte.
După moartea Evitei, cererile de canonizare ale acesteia au fost din ce în ce mai dese, Vaticanul ignorându-le cu diplomație. În semn de omagiu, ora știrilor de seară a fost mutată de la 20.00 la 20.25, ora morții femeii pe care o țară întreagă o considera o sfântă. La un moment dat, fotografiile ei din abecedarele școlare o înfățișau chiar cu o palidă aureolă deasupra capului. În ceea ce-l privește pe Perón, acesta a fost văzut jelind-o intens, deși pierderea soției nu l-a împiedicat să o înlocuiască destul de repede cu o altă femeie, ceva mai târziu. De altfel, Perón fără Evita nu a mai avut deloc același succes, lipsa șarmului soției și a discursurilor ei înflăcărate lăsându-l fără principala sursă de propagandă. La nici un an distanță, era încolțit din toate părțile, puterea lui slăbind cu fiecare zi. Economia acum în declin a țării și faptul că îi îndepărtase de mult din anturajul său pe cei inteligenți care ar fi fost capabili să-l sfătuiască, au făcut ca Perón să fie îndepărtat de la putere. A părăsit țara în 20 septembrie 1955, plecând în exil la Madrid. O mare contribuție la căderea lui Perón au avut-o acțiunile sale îndreptate împotriva bisericii catolice: a redus numărul sărbătorilor religioase, a legalizat divorțul și prostituția, neținând cont de avizul negativ al bisericii. Desigur, astăzi privind în urmă cu relaxarea anilor 2000, nu putem să îi negăm viziunea modernistă a acestor măsuri, dar la acea vreme, aceste legi, considerate de bun simț astăzi, nu erau deloc privite așa.
Nici rudele Evitei nu au scăpat, în lipsa protecției președintelui: fratele Juan a fost acuzat de corupție la scară mare într-un caz de trafic de carne de vită pe piața neagră. Cum pentru el era evident că avea să urmeze pușcăria, s-a sinucis în ianuarie 1953.
Când Perón a părăsit țara, corpul Evitei era tot în mâinile doctorului Ara. Noua putere, opoziția de altă dată, formată majoritar din militari și hotărâtă să șteargă orice urmă a regimului peronist, s-a trezit pe cap cu o problemă mai mare decât și-au închipuit c-o să fie vreodată: ce să facă cu rămășițele celei care rămăsese în inima argentinienilor, chiar dacă regimul se schimbase? De îngropat în Argentina nu se mai putea pune problema căci nimeni nu-și dorea ca locul să devină unul de pelerinaj și de aducere aminte. Când generalii trimiși să rezolve problema au intrat în clădirea de pe Calle Azopardo și au văzut cadavrul ireal de bine conservat, nu le-a venit a crede ce le văd ochii, în ciuda explicațiilor amănunțite date de dr. Ara. Ceea ce vedeau ei și nu pricepeau era trupul Evitei cu ”dimensiunile unei fetițe de doisprezece ani. Pielea era ca de ceară și artificială, gura îi fusese dată cu ruj și când atingeai corpul cu degetul, suna a gol, ca un manechin din vitrină”. N-au vrut să creadă în ruptul capului că aveau în față un trup adevărat și erau hotărâți să le demonstreze argentinienilor că totul era un fals. A fost nevoie să se facă examinări medicale, radiografii și chiar excizia unui deget al corpului, pentru a le dovedi că aveau de-a face cu un trup autentic de om. Cum corpul nu se mai putea descompune, iar pentru incinerare, biserica nu și-a dat acordul, nici măcar pentru acest caz excepțional, trebuia găsită altă soluție. Se spune că trupul Evitei a zăcut mai bine de un an, într-o ladă de lemn, în podul clădirii serviciilor secrete militare argentiniene, după care, în 1957, a dispărut fără urmă.
Misterul a dăinuit până în 2 septembrie 1971 când, într-un cimitir din Milano, din mormântul de marmură de pe locul 86 din parcela 41 a unei anume Maria Maggi de Magistris, moartă în Argentina, s-a scos sicriul, acesta fiind expediat la Madrid. La Madrid, doctorul Ara, pensionat de mult, a fost chemat la reședința lui Perón, unde i s-a cerut să examineze cadavrul dintr-un sicriu: era al Evitei. După 17 ani petrecuți într-un mormânt, trupul nu suferise decât vătămări minore: părul îi era murdar și ud, acele de păr fiind de-a dreptul ruginite, nasul era turtit, fruntea avea ceva răni și o crăpătură adâncă apăruse de-a lungul gâtului în învelișul de plastic. În rest, totul arăta ca în 1954, anul în care doctorul Ara își văzuse pentru ultima oară opera.
Eșecul guvernărilor antiperoniste care aduseseră Argentina în pur haos, într-un carusel de atentate teroriste, troțkiste sau peroniste, urmate imediat de alte atentate care le răzbunau pe cele dintâi, au favorizat întoarcerea la putere a lui Perón, în 1973. S-a întors în Argentina la începutul aceluiași an, însoțit fiind de Isabel, cea de-a treia soție și de câinii săi, dar fără Evita. A participat la alegeri pe care le-a câștigat detașat: o fi fost Perón un dictator, dar fără el s-a dovedit a fi și mai rău. Isabel n-a avut nici o dificultate de a deveni ceea ce visase cândva Evita: prima femeie numită în funcția de vicepreședinte a țării, iar când Peron a murit, la 1 iulie 1974, a devenit prima femeie președinte. Isabel a fost cea care a făcut demersurile necesare de a repatria trupul Evitei în Argentina, care a sosit pe plaiurile natale în noiembrie 1974. Plănuise să construiască și un Panteon pentru ea și pentru Perón, în tot timpul așteptării construcției, cele două sicrie, închis al lui Perón, căci lăsase cu limbă de moarte ca nu care cumva să fie îmbălsămat și cel deschis al Evitei, stând în reședința prezidențială. Planul ei nu avea să se mai realizeze, căci a fost repede îndepărtată de la putere. În cele din urmă, saga trupului Evitei avea să se sfârșească, acesta fiind predat familiei sale în octombrie 1976, care a ales să-i stabilească loc de odihnă veșnică un mormânt anonim din cimitirul Recoleta, un cimitir unde odihnesc toți argentinienii iluștri. Mormântul aparține familiei Duarte iar singurul nume vizibil de pe mormânt este cel al lui Juan Duarte, fratele Evitei. Deși acolo, printre alți morți ai familiei, odihnesc atât mama Juana cât și Eva Maria, numele lor nu sunt inscripționate.
Povestea Evitei, fata săracă din provincie care a răzbit în viață, plecând de la nimic și ajungând pe cele mai înalte culmi ale puterii, atât cât i-a permis scurta ei viață, ocupând în inimile argentinienilor un loc de neșters, nu poate fi numită altcumva decât extraordinară. Iar faptul că a murit repede, astfel că nu a mai fost timp ca oamenii să se dezmeticească și să se scuture de vrajă, a contribuit din plin la făurirea mitului. Putem doar să ne imaginăm cum ar fi fost dacă ea ar fi ocupat o funcție în stat, dacă i-ar fi urmat lui Perón la conducere, cum ar s-ar fi justificat când economia s-ar fi dus de râpă, sau când s-ar fi trezit careva să divulge sursa nesănătoasă și coruptă a tot ceea ce ea dăruia. Nu, argentinienii n-au avut timp! Destinul a hotărât ca aura de sfințenie și legendă să vină repede și să dureze.
You may also like
Eva Perón ținând un discurs la radio
Eva și Juan Perón
Eva și Juan Perón
Eva Duarte de Perón
Eva Duarte de Perón
Eva Duarte de Perón
Eva Duarte de Perón
Eva Duarte de Perón în vizită la o fabrică de frigidere 1947
Eva Duarte de Perón
Eva Duarte și Juan de Perón
Eva Perón la Paris 1947
Eva Duarte de Perón salutând mulțimea venită s-o asculte
Eva Perón părăsind palatul Unzue, reședința prezidențială
Eva Duarte de Perón gătindu-se
Eva Perón în timpul turneului european, Italia 1947
Eva Perón la Paris 1947
Eva Perón făcând campanie pentru soțul ei
Eva Peróncu mama Juana, sora și nepotul ei
Eva Perón dând mâna cu oamenii
Eva Perón la Paris 1947, cazarea la hotelul Ritz
Eva Perón la Vatican, 1947
Eva Perón aranjându-și părul, Buenos Aires 1950
Eva Perón și generalul Franco, Spania 1947
Soții Perón în balconul casei Rosada, 17 octombrie 1951
Eva Perón vizitând o universitate 1947
Soții Perón cu mâinile întinse înspre oameni
Eva Perón
Eva Perón în Brazilia
Eva Perón printre copii
Eva Perón la Paris, fotografiată de Cecil Beaton 1947
Eva Perón printre argentinieni
Eva Perón
Eva Perón
Eva Perón
Soții Perón făcând echitație
Eva Perón
Eva Perón printre argentinieni
Eva Perón printre argentinieni
Eva Perón la o întâlnire pe teme economice în 1951, boala deja fiind vizibilă pe chipul ei
Eva Perón în Buenos Aires 1950
Eva Perón la Paris 1947
Eva Perón făcând campanie la radio
Eva Perón cu președintele Uruguayului, Luis Battle Berres, 1948
Eva Perón
Eva Perón
Eva Perón
Eva Perón bolnavă
Funeraliile Evei Perón din 1952
Funeraliile Evei Perón din 1952
Funeraliile Evei Perón din 1952
Funeraliile Evei Perón din 1952
Funeraliile Evei Perón din 1952
Funeraliile Evei Perón din 1952
Evita îmbălsămată pentru funeralii 1952
Doctorul Ara desăvârșindu-și opera
Doctorul Ara desăvârșindu-și opera
Eva Perón după deshumarea din cimitirul din Milano, 1971
Sicriele soților Perón în așteptarea unui Panteon care să îi adăpostească
Cimitirul Recoleta
